Harul poate fi pierdut cu ușurință, din pricina slavei deșarte, chiar și în urma unui singur gând lipsit de umilință. Putem să ținem posturi îndelungate, ne putem ruga cu stăruință și putem face multă milostenie; dacă, totuși, în ciuda tururor acestora, cădem în trufie, vom fi asemenea unei tobe, care răsună, dar care în interior este goală. De acum înainte, sufletul nostru nu se va mai putea ruga în chip nevinovat; căci vor veni gândurile, cel vor tulbura adânc. Cu toate că Domnul ne iubește, noi cădem adeseori și după dobândirea harului, fiindcă nu avem în suflete destulă smerenie.
„Preabunule, Duhule Sfinte, nu mă părăsi pe mine, puțin credinciosul!”
De nenumărate ori, în diferite chipuri, strigătul acesta se face auzit în scrierile Sfântului Siluan. În el se regăsește ceea ce sfântul considera cea mai însemnată parte a nevoinței duhovnicești, anume întrebarea: cum poți păstra harul dobândit, cu cât mai multă grijă, și cum să-l faci să rodească în lăuntrul tău?
Se știe că, la începuturile vieții duhovnicești, totul pare ușor de îndeplinit. Mânați și călăuziți de har, suntem plini de energie și de râvnă. În lipsa noastră de experiență, ne închipuim că starea aceasta o să dureze mereu. Ne înșelăm însă: mai devreme sau mai târziu, starea aceasta de bucurie pascală diminuează și poate chiar pieri, în chip mai mult sau mai puțin vădit. Acest lucru ni-l dovedește și viața Sfântului Siluan: sfințirea întregii noastre ființe, nașterea în noi a omului cel nou (v Efes. 4, 22-24) nu se săvârșește pe loc, o dată pentru totdeauna. Dobândirea progresivă a darurilor harului este rodul unui lung și anevoios drum ascetic, întrețesut cu căderi și descoperiri noi.
Întemeiată pe împreună-lucrarea între Dumnezeu și om, viața în Hristos – care nu este nimic altceva decât viața întru Duhul Sfânt – ni se înfățișează, de fapt, ca o mișcare în trei trepte, spiralată.
Prima treaptă o reprezintă darul gratuit al harului; a doua treaptă este pierderea harului și încercarea răscolitoare a sentimentului că Dumnezeu te-a părăsit. Cea de-a treia treptă este redobândirea harului, după ce vei fi trecut prin bătălia ascetică împotriva patimilor și vei învăța lecția smereniei. Cele trei momente au durate variabile, așa cum sunt preînchipuite de istoria biblică a poporului evreu: traversarea Mării Roșii, rătăcirea vreme de 40 de ani în pustiu și ajungerea în Pământul făgăduinței.
Prin urmare, vine o zi în care ne pierdem harul. Și aceasta se întâmplă sau în chip treptat, sau dintr-o dată. De cele mai multe ori, nici măcar nu înțelegem ce se întâmplă cu noi. Totul părea să meargă atât de bine, și acum merge atât de greu! Dorința de a ne ruga scade, iar rugăciunea noastră se face pustie și chinuitoare, concentrarea duhovnicească se risipește. Legăturile cu cei din jur se complică: începem să-i criticăm și să-i judecăm, în loc să luăm aminte la propriile noastre greșeli. Ni se zăvorăște, apoi ni se învârtoșează inima.
Sufletul ni se chinuie, ni se întunecă, pradă patimilor și gândurilor care-l tulbură adânc. Departe de a căuta să se înalțe iarăși către Dumnezeu, ființa se înnămolește și mai mult în patimile lumești sau în pasiunile mondene, își reduce existența la nevoile și grijile de zi cu zi, la faptele obișnuite. Răbdarea în fața nedreptăților și a suferințelor i se împuținează.
„Unde ești, Doamne, Lumina sufletului meu, unde ești, Bucuria sufletului meu? De ce m-ai aruncat pe mine de la fața Ta, iar sufletul îmi este atât de îngreuiat? Pentru ce Te ascunzi Tu de mine?”, se lamentează Sfântul Siluan. Într-adevăr, se cuvine să ne întrebăm: pentru ce pierdem noi harul, odată dobândit? Sfântul Siluan deosebește trei cauze: slăbiciunea ontologică a omului, trufia și pedagogia dumnezeiască.
„Ah, cât de neputincioasă este mintea mea! E de-ajuns doar o ușoară suflare ca s-o stingă, asemenea unei feștile netrebnice”, ne atenționează starețul. Sfinții Apostoli, care L-au trădat și au fugit de Iisus Hristos în ceasul patimilor Sale, nu încetează să ne-o amintească: stigmatizat de „legea păcatului” care nu încetează să lucreze în trupul nostru (v. Rom. 7, 23), aruncat în lume, pradă urmărilor păcatului, sufletul omenesc nu este nezdruncinat în bătălia duhovnicească. El este neputincios și nesigur pe el. „De aceea, Domnul nostru, Iisus Hristos, ne zice: Fără Mine, nu puteți face nimic. Și chiar așa este.”
Manifestarea cea mai vădită a acestei slăbiciuni este trufia. Plânge Sfântul Siluan: „De câte ori, Doamne, nu mi-ai dăruit Tu harul Tău, dar, din cauza mândriei mele, nu l-am putut păstra? Eu sunt cel ce Te ocărăște prin păcatele săvârșite, de aceea Tu părăsești sufletul meu…” Pentru Sfântul Siluan, trufia este principala cauză a pierderii harului, rădăcina tuturor patimilor, izvorul tuturor păcatelor și a ceea ce l-a pierdut pe protopărintele Adam: autoîndumnezeirea. Dăunătoarea iubire de sine este aceea care ne desparte de Dumnezeu și de iubirea Sa, împotrivindu-se liniștii sufletului și trupului nostru. Umflarea peste măsură a eului, care face ființa să fie atât de plină de ea însăși, atât de preocupată de sine, atât de autosatisfăcută și de încercuită în propria sa suficineță, este cea care „nu mai lasă loc întru sine și pentru sălășluirea harului Sfântului Duh”. În felul acesta, își expune sufletul atacurilor tuturor duhurilor răutății, care sunt în stihiile cerești (Efes. 6, 12) – și cunoaștem cu toții luptele pe care însuși Sfântul Siluan a trebuit să le ducă împotriva diavolilor.
Se ridică aici o altă întrebare: cum putem discerne prezența mândriei și puterea vrăjmașului în lăuntrul sufletului nostru? Stăpân pe cunoașterea în adâncime a sufletului omenesc, Sfântul Siluan ne dezvăluie mai multe criterii: ispita de a ne ridica mai presus de ceilalți, de a-i respinge, a-i invidia și a-i judeca; gustul puterii, al preamăririi de sine și al bogăției; uitarea de Dumnezeu, atașamentul față de lucrurile pământești, gândurile răutăcioase și necurate, neliniștea minții și lipsa stăpânirii de sine lăuntrice, tendința de a împlini voia proprie, în loc de a căuta pe cea a lui Dumnezeu, neputința de a ne ierta și chiar a ne iubi vrăjmașii. „Ia aminte la tine însuți. Cercetează-te și vei vedea…”
Contrar celor ce credem atunci când ne simțim părăsiți de Dumnezeu, noi suntem cei care L-am uitat pe Domnul, iar nu invers. Nu El este Cel care nu ne mai ascultă rugăciunile, ci noi suntem surzi la cuvântul și la chemările Sale. Spune Sfântul Siluan: „Duhul dumnezeisc cercetează El Însuși sufletele oamenilor și dorește să vieze într-însele; iar dacă nu Se sălășluiește întru noi, aceasta nu este decât din cauza mândriei minții noastre.”
Așadar noi suntem cei responsabili de pierderea harului. Responsabilitatea aceasta cere o trezvie, o atenție cu atât mai mari, cu cât e suficient ceva de nimic – doar un gând orgolios – pentru ca lumina Duhului să ne părăsească sufletul. Trufia ne încearcă în momentele cele mai adânci ale vieții noastre duhovnicești. Căci, cu adevărat, este caracteristic eului să poată transforma totul în propriul său beneficiu.
Există un chip – lipsit de smerenie – de a ne ruga, de a medita, de a
posti, de a participa la Sfânta Liturghie, de a cerceta Sfânta
Scriptură și scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii, care înseamnă
fie să împodobim astfel vitrina ființei noastre cu comori ce ne
preamăresc pe noi înșine, fie că vrem să-L luăm în posesie pe Însuși
Dumnezeu. În clipa aceea, ne aflăm în plină amăgire duhovnicească.
Acestea fiind spuse, se poate întâmpla ca, în chip încă și mai subtil, Dumnezeu, după ce ni S-a arătat prin intermediul harului Său, „să Se ascundă” iarăși. Și aceasta, pentru o perioadă mai mare sau mai mică de timp. „Voia Ta mi-a dăruit mie harul, și tot voia Ta a fost aceea care mi l-a luat înapoi”, plânge Sfântul Siluan. Este acesta un chip, pentru Dumnezeu, în tainica Sa pedagogie, de a ne pune la încercare, pentru a Se asigura astfel de credința și de dragostea noastră, și pentru a ne întări în credință și în smerenie; asemenea unei mame care-și învață pruncul să meargă, și Domnul se poate îndepărta pentru o vreme de noi, pentru a ne provoca o nouă înălțare către El. Un chip, de asemenea, de a învăța sufletele să discearnă mișcările subtile ale Duhului de cele ale vrăjmașului, în lăuntrul lor, să deosebească între darurile naturale de cele ale harului. „Nu se cuvine însă să ne înspăimânte toate acestea, fiindcă Duhul Sfânt, în nesfârșita Sa bunătate, este Cel ce educă sufletele.”
În toate aceste cazuri, harul nu este niciodată prea departe. Fiindcă Domnul ne iubește prea mult ca să ne dea uitării. În realitate, ceea ce resimțim noi drept o pierdere a harului este, de cele mai multe ori, nu atât o adevărată părăsire de către Dumnezeu, cât, mai cu seamă, o diminuare a sentimentului subiectiv al prezenței Sale în lăuntrul nostru.
După cum spune Sfântul Siluan, patimile mândriei și păcatele sunt asemenea unor „nori, care acoperă lumina harului și pe cea a milosteniei Dumnezeiești”; însă dincolo de nori soarele nu strălucește cu mai puțină intensitate. Niciodată nu trebuie să ne pierdem curajul.
„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu