Premiză
Scopul acestei meditaţii urmăreşte să ajute soţii să înţeleagă că iubirea este un dar al lui Dumnezeu, că ea îi conduce la Domnul, invitându-i în acelaşi timp să nu se lase ispitiţi de falsele iubiri, care se mărginesc la realităţi (păreri) strict umane şi, din acestă cauză sunt incapabile să aducă roadă şi să genereze viaţă divină.
Titlul evocă mentalitatea comună a zilelor noastre: iubirea este un sentiment puternic care uneşte un bărbat şi o femeie (aspectul pozitiv), iar păcatul împotriva iubirii se verifică atunci când în această relaţie lipseşte respectul, favorizând doar dimensiunea fizică şi sexuală, în loc să ţină seama de sentimente (aspectul negativ).Această teorie este limitată şi mereu nedreaptă faţă de frumuseţea şi adevărul iubirii. Oamenii care judecă astfel, afirmă că şi animalele sunt capabile de iubire... (ei confundă instinctul cu iubirea); aceştia cu mare uşurinţă consideră că orice sentimnt, este „iubire”. Nu este chiar aşa! Nu putem să numim iubire doar simplele plăceri şi senzaţii fizice, lipsite de voinţă, şi de o implicare reală a persoanei care caută binele altuia (cei care caută senzaţii tari, urmăresc numai binele propriu).
Păcatul este o formă de iubire „sui generis”, care, în loc să ducă la darul de sine pentru realizarea deplină a altuia, reduce viaţa cuplului la un simplu consum de bunuri (trup, prietenie, companie) urmărind satisfacţia plăcerilor proprii.
1 – Calea iubirii
Iubirea, pentru că aparţine misterului lui Dumnezeu, este greu de definit: niciodată n-o s-o înţelegem până la capăt, deoarece depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Asemenea luminii soarelui – care este mai tare decât capacitatea ochilor noştri de a o privi, dar de care ne bucurăm căci putem să o percepem – la fel este şi iubirea: putem să o cunoaştem, s-o experimentăm, să o trăim, dar nu putem să o stăpânim, căci este o iubire divină (Dumnezeu este iubire, 1 Io. 4, 8). Noi putem iubi numai pentru că Dumnezeu ne face acest dar.
Suntem iniţiaţi în iubire prin experienţa afectivă pe care o primim de la părinţii noştri şi prin duioşia pe care ei o arată în intimitatea dialogului dintre ei... Cu toţii suntem convinşi că părinţii „absenţi” sau „reci” sau „indiferenţi” prin comportamentul lor autoritar... cauzează fiilor lor mari probleme din punct de vedere afectiv.
Când în timpul adolescenţei se dezvoltă mecanismenle de relaţionare a unui tânăr, figura părinţilor este foarte importantă, fiind un ghid care îl ajută pe tânăr să pătrundă în lumea sentimentelor şi să recunoască bogăţia diferenţelor sexuale ca o ocazie de complementaritate a sinelui, prin schimbul de păreri şi prin dăruirea bogăţiilor, proprii fiecărui sex.
Aceste mecanisme, esenţiale pentru o deschidere echilibrată şi pentru o creştere sănătoasă în iubire, încă nu se pot numi iubire, la fel cum absenţa lor nu poate fi considerată o negare a iubirii. Ele sunt o bogăţie sau o sărăcie a patrimoniului uman esenţial pentru completarea şi maturizarea persoanei, în deplină libertate.
Pentru ca să vorbim de iubire, trebuie ca aceste mecanisme să fie integrate (completate) de alte elemente, proprii sferelor psihologică şi spirituală. De fapt, iubirea adevărată este alegerea liberă a două persoane, care în complementaritatea fiinţei lor, se dăruiesc unul altuia spunându-şi „îţi vreau binele” care înseamnă voinţa de a împărtăşi cu altul propria viaţă, sentimentele şi idealurile pentru binele celuilalt, pentru totdeauna.
Numai astfel se pătrunde în sfera „adevăratei iubiri”, care presupune a recunoaşte, a primi şi a trăi întâlnirea cu celălalt ca fiind o plinătatea a binelui, pentru ambii.
„Adevărul” nu înseamnă doar a nu minţi, ci dorinţa de a spune şi de a trăi după principiul adevăratului bine, urmându-L pe Isus: calea , adevărul şi viaţa (Io. 14, 5).
Iubirea este o acţiune complexă, care priveşte întreaga persoană. A iubi se învaţă, nu este ceva spontan. Iubirea are nevoie de timp şi de bunăvoinţă. Nu ştie să iubească:
- cel care caută numai sentimentul plăcerii proprii, fără a dori să cunoască cealaltă persoană care este înaintea lui şi care nu urmăreşte îmbogăţirea reciprocă din întâlnirea cu aceasta.
- cel care caută numai plăcerea trupească şi nu valorile sufleteşti
- cel care caută numai plăcerile trupeşti, refuzând să se dăruiască pe sine
Iubirea este o realitate specifică adulţilor pentru că este plinătatea vieţii; nu are nici o limită, decât aceea de a se dărui total, mergând până la a-şi dărui inclusiv viaţa, pentru binele persoanei iubite! Altfel nu putem vorbi de iubire.
Iubirea este un bine pe care omul nu şi-l poate dărui de unul singur (nu-l poate cumpăra), ci îl primeşte... Datorită implicării totale pe care o pretinde, nici un om nu poate fi „tatăl” iubirii unui alt om, deoarece numai Dumnezeu, care este Iubire, poate să dăruiască şi să genereze adevărata iubire, făcându-l pe om capabil să iubească „în mod total şi pentru veşnicie”, la fel cum El însuşi iubeşte.
Adevărata iubire întotdeauna este chip al Domnului şi în fiecare om care iubeşte se manifestă ceva din atributele Creatorului... Din deplina aderare a omului la Dumnezeu, creştinul primeşte şi învaţă să trăiască iubirea adevărată; numai abandonându-se în mâinile lui Dumnezeu şi trăind pentru Dumnezeu, omul îşi împlineşte propria viaţă.
Iubirea conjugală este calea pe care Tatăl ceresc a ales-o pentru sfinţirea soţilor, pentru apropierea lor de El. (Cum putem să spunem că îl iubim pe Dumnezeu, pe care nu îl vedem, dacă pe soţul de lângă noi, pe care îl vedem, nu îl iubim?).
2 – Păcatul
A vorbi despre păcat înseamnă a vorbi despre o realitate spirituală, nu doar de cuvinte sau gesturi. Nu este uşor să înţelegem păcatul deoarece noi trăim într-o cultură care a făcut din păcat un „obiect” sau o „acţiune precisă şi concretă”. Mulţi spun că nu au păcate, pentru că nu au omorât, nu au furat... nu au făcut nici un rău.
Acest mod de-a judeca izvorăşte din educaţia pe care am primit-o în copilărie, atunci când pentru a ne examina conştiinţa ne învăţau să recunoaştem păcatele cu ajutorul unor întrebări simple şi precise: „Ai ascultat de părinţi? Te-ai certat cu prietenii? Ai minţit? Ai înjurat?”... Acţiuni care nu sunt bune, dar sunt diferite de adevăratele păcate...
Acest mod de a se examina este infantil şi este potrivit pentru un copil, căci pruncii trăiesc în chip concret şi în prezent (încă nu se gândesc la viitor) fiind incapabili de abstractizări sau de transcendenţă (de a pricepe că trebuie să-şi realizaze viaţa din perspectiva vieţii veşnice).
Din nefericire, în domeniul moralei suntem infantili... şi chiar credinţa noastră s-a limitat la o simplă rugăciune sau la unele fapte bune sporadice, fără să punem prea mult suflet şi fără să ne implicăm mental. Prin urmare ne lipseaşte acea creştere, maturizare (responsabilitate) care ne face adulţi în credinţă, înaintea lui Dumnezeu. Iată demonstrţia: ne rugăm, mergem la Sf. Liturghie, ne spovedim... dar, de fapt, aceste devoţiuni nu influenţează viaţa noastră concretă.
Poate, inclusiv lumea noastră afectivă o privim (considerăm, interpretăm) tot cu această măsură infantilă (nu ne implicăm mental şi sufleteşte, ci trăim numai prezentul, de pe o zi pe alta, fără să conştientizăm că în această viaţă ne pregătim viaţa veşnică), apoi folosim ca şi criteriu moral nu ceea ce este bine sau rău în sine, ci ceea ce satisface sentimentele noastre (ceea ce noi simţim, ceea ce ne place...). Din nefericire, credem că este bine, ceea ce îmi place şi mă satisface; este rău (păcat) ceea ce mă jigneşte, mă face să sufăr, mă neglijează...
Mai concret, iată modul comun de a gândi (sprijinit de mass media) cu privire la lumea sexuală şi afectivă... enumerând comportamnente care sunt foarte sexuale şi puţin sentimentale: masturbarea, pornografia (TV, internet…), relaţiile pre-matrimoniale, homosexualitatea, adulterul...
Părerea comună a zilelor noastre este că dacă ambii sunt de acord cu adulterul, nu există vre-o problemă... nu-i nici un rău! Se consideră că fiecare este liber să facă ceea ce vrea, şi dacă nu face nici un rău, atunci adulterul nu este un păcat! De fapt, oamenii cred că în particular pot face tot ce vor...
Creştinii însă apelează la principiul autorităţii: adulterul este un rău, deoarece autoritatea (Biserica) ne învaţă că este un păcat. Nici creştinii nu pricep „gravitatea obiectivă” a adulterului, şi uneori sunt invidioşi pe necreştini, pentru că ei sunt mai liberi... Cine gândeşte astfel nu este un adevărat creştin. Un astfel de om nu pricepe imensul rău (păcat) al acestor acţiuni.
Ce este păcatul? Când putem spune că un om păcătuieşte?
Catehismul ne învaţă că poate păcătui o persoană care este matură, adultă şi capabilă să hotărească că alege răul, chiar dacă este conştientă că nu face bine. Din acestă cauză, păcatul , înainte de a-l atribui unui cuvânt spus sau unei fapte făcute, aparţine unui mod de a fi, a unei alegeri, rod al unei voinţe libere şi inteligente. De fapt, omul păcătuieşte atunci când în mod conştient şi liber face alegeri care, în loc să-l conducă la bine, îl conduc la rău.
Prin voia şi prin darul Creatorului, omul este chemat să-şi împlinească vocaţia sa, adică să fie „sfânt”, căci Dumnezeu sfânt este, iar atunci când face ceea ce este conform cu voia Domnului, face binele; în schimb, păcătuieşte atunci când nu face voia Domnului, căci Biblia spune: „Cel care ştie să facă binele şi nu îl face, păcătuieşte” (Iac. 4, 17)... Măsura ultimă a binelui şi a răului nu este în om, ci acesta o primeşte de la Dumnezeu: „De ce mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, fără numai Dumnezeu” (Lc. 19, 19).
Păcatul se comite (face) atunci cânt omul, în loc să urmeze căile Domnului, urmează căile (alegerile) sale, punându-se pe sine ca măsură ultimă a binelui şi a răului (acest om le face pe toate după cum crede el).
Un astefl de om nu caută binele adevărat, ci se caută pe sine şi interesul său personal. De aceea a alege calea păcatului, nu este un rău pe care îl facem împotriva lui Dumnezeu, ci împotriva noastră, căci în loc să ne îndreptăm către culmile adevăratului bine (să ne realizăm viaţa pentru Împărăţie), ne limităm să ne satisfacem nevoile care nu sunt capabile să ne satisfacă dorinţa după infinit a inimii şi a vieţii, pentru că sunt mărginite doar la lumea pieritoare şi trecătoare din jurul nostru.
În loc să ne împlinim menirea nobilă (sfinţenia) pe care am primit-o de la Dumnezeu, ne mulţumim cu planurile noastre limitate, crezându-le geniale. Păcătuim, deoarece prin comportamentul nostru, împiedicăm maturizarea noastră. Semnele care dau pe faţă sărăcia noastră sunt: lenea, compromisurile, faptul că ne mulţumim cu patimile noastre, alegerea conştientă a „răului”...
Păcatul se înfăptuieşte atunci când o persoană se mulţumeşte cu bucuriile prezentului şi cu satisfacţia nevoilor proprii, refuzând să împlinească proiectul lui Dumnezeu, plinătatea valorilor care trebuie urmate pentru binele propriu şi al altora.
De aceea nimănui nu îi este permis să stea şi să privească pasiv, ci fiecăruia i se cere să pună în practică acele resurse, daruri ce le-a primit de la Dumnezeu pentru a se maturiza şi a ajunge la plinătatea adevărului persoanei în toate aspectele sale (soţ, tată, om de afaceri, sportiv, politician...). Mai mult, persoana trebuie să se maturizeze din punct de vedere fie uman (ca valorizare a calităţilor caracterului, culturale şi a sensibilităţii proprii), fie spiritual (ca răspuns la chemarea de a fi ucenicii singurului Maestru de sfinţenie şi perfecţiune).
3 – Iubire sau păcat?
Pentru că viaţa noastră trebuie să se realizeze după principiile „binelui”, este cât se poate de clar că în iubire vedem expresia cea mai adevărată şi concretă a acestui bine, deoarece iubirea este puterea care îl sprijină pe om pentru a se maturiza (clădi, realiza, sfinţi).
Iubirea este o putre ce priveşte întreaga persoană, deoarece necesită ca persoana să fie implicată cu mintea şi cu inima pentru a putea ajunge la binele său adevărat şi la binele altora, căci altfel nu este iubire: „iubirea este ca şi focul, dacă nu se extinde, se stinge”. Prin urmare, putem vorbi de iubire numai când persoana tinde la darul total de sine şi pentru totdeauna, altuia. Fără totalitate de timp şi dar , nu putem vorbi de iubire!
Iubirea implică o maturizare (creştere) constantă, dar acest fapt ne spune că omul poate să refuze voit maturizarea sa sau să o întrerupă, slăbind (rănind) puterea iubirii adevărate. Unele situaţii personale şi psihologice au la bază o lipsă de maturitate: imaturitatea persoanei. Cine este imatur în creşterea sa umană şi morală, este mult mai expus la compromisuri, la a se tângui de starea sa, la ingenuitate.
Numai o educaţie corectă şi capacitatea de a învăţa din experienţa vieţii proprii, ajută persoana să se realizaze sub bagheta binelui, adică la umbra aripilor adevăratei iubiri.
Din această cauză, iubirea şi păcatul parcurg căi paralele, chiar dacă în opoziţie: cu cât creşte capacitatea de a se cunoaşte pe sine şi de a se domina (responsabilitatea), cu atât omul este mai capabil să aleagă binele, adică ceea ce îl realizează..., dar în acelaşi timp creşte în el alegerea conştientă de a nu face binele... care astfel devine alegere a propriului său rău.
Omul trebuie să aleagă între bine şi rău, nu are o cale de mijloc... dar a se implica, a se maturiza costă şi implică mult efort! Creşterea persoanei în responsabilitate o ajută să ştie să aleagă, punând condiţiile pentru a face binele sau răul: „Iubirea” sau „păcatul”. Cu alte cuvinte, „păcatul” nu este o simplă întâmplare (accident), o greşeală, ci alegerea liberă, conştientă şi responsabilă a ceea ce nu realizează binele! (este refuzul iubirii!)
Vorbim de omul adult, de cel care este capabil să aleagă în chip liber; o libertate care trebuie respectată pentru că aparţine esenţei umane.
4 – Exemple de situaţii obiective de păcat
Dacă păcatul este o alegere care nu coincide cu adevăratul bine al persoanei, cu privire la viaţa sa afectivă (loc al deplinei realizări a iubirii) trebuie ca omul să priceapă care este binele său adevărat şi cum îl poate realiza dar şi ceea ce îl împiedică să realizeze acest bine... În opoziţie cu iubirea, unde este răul? Este vorba de un rău adevărat, sau este „rău” pentru că astfel îl consideră Biserica?
Într-un climat libertin, asemenea celui din zilele noastre, este o încălcare a legii să interzici ceea ce, după părerea majorităţii, aparţine deciziei libere a persoanei. Din nefericire, astăzi se consideră mai gravă violarea libertăţii persoanei, decât nerespectarea adevărului obiectiv. S-a ajuns ca individul să fie considerat valoarea (autoritatea) supremă.
Dacă dorim să îi ajutăm pe cei care, cu sinceritate, caută să ştie ce este bine şi ce nu este bine, trebuie să arătăm în mod concret unde este „răul”.
Este considerat ca fiind un rău ceea ce nu favorizează deplina realizare a persoanei sau ceea ce nu-i permite iubirii să crească. În special:
relaţiile pre-matrimoniale: sunt gesturi lipsite de adevăr, exprimând o deplină comuniune care încă nu există, pentru că cei doi încă nu sunt un cuplu stabil şi definitiv. Lipseşte promisiunea „solemnă”, care întemeiază totala şi reciproca apartenenţă. Relaţiile pre-matrimoniale sunt o minciună pe care „logodnicii” şi-o spun unul altuia.
masturbarea: este o atenţie îndreptată numai spre sine... „nu îmi sunt suficient mie însumi”, de aceea sunt o piedică în calea deschiderii faţă de un altul. Iar atunci când un astfel de om are raporturi sexuale cu o altă pesoană, le vede ca pe o ocazie de plăcere şi mai mare numai pentru sine. Masturbarea îngreunează construirea unei relaţii adevărate de iubire. Nu este un păcat împotriva sexului, ci împotriva iubirii.
jocurile erotice între soţi: nu este de condamnat erotismul care face parte din logica iubirii fizice, şi care este legitim în interiorul căsătoriei, ci este de condamnat alegerea de a căuta plăcerea prin metode care sunt împotriva demnităţii persoanei sau împotriva naturii (sexul oral şi anal). În loc să fie o întâlnire a persoanelor, relaţia se transformă într-o întâlnire a trupurilor, favorizând mai mult atenţia la senzaţiile şi plăcerile proprii decât la cealaltă persoană.
pornografia: (internet şi TV) este o refugiere în sexul virtual, cu nimic diferit de cel solitar; incapabil de fecunditate şi de o relaţionare sănătoasă cu altul. Semnul că omul este conştient de răul unui astfel de comportament, se verifică prin faptul că îl înfăptuieşte în secret şi pe ascuns. Aceste acte sunt o ofensă adusă celuilalt soţ şi un izvor de mare ruşine atunci când cineva îl descoperă că se ocupă cu astfel de lucruri.
prostituţia: înjoseşte întâlnirea dintre un bărbat şi o femeie la nivelul unui interes economic şi a unei plăceri care este un scop în sine; este o negare a primirii/dăruirii reciproce (dintre un bărbat şi o femeie) şi prin urmare, o negare a relaţiei care într-adevăr ar putea să ducă la creşterea iubirii şi maturizării unei persoane. Omul caută să fugă de singurătate, dar în schimb devine tot mai singur.
homosexualitatea: este o mare limitare a persoanei care trăieşte ca într-o adolescenţă continuă, fiind incapabilă să devină adultă, adică să-şi dezvolte armonios potenţialităţile proprii. Dificultatea nu constă atât în părerea celor din jur, cât în incapacitatea de a construi o relaţie afectiv-sănătoasă, cu persoane de sex opus.
adulterul: dincolo de aspectul fixic, implică şi sentimentele inimii. Este păcatul cel mare al celor care, în numele iubirii, violează adevărata iubire, distrugând comuniunea de viaţă, care a fost jurată, sigilată înaintea celuilalt soţ şi înaintea lui Dumnezeu.
Un păcat, la fel de grav, este refuzul vieţii intime la nivel de cuplu. Pe lângă faptul că cel care se comportă astfel nu respectă voia Domnului şi jurământul făcut la Cununie, ca cei doi să fie „un singur trup”, ataşamentul său întrerupe maturizarea relaţiei de iubire...
Aceste exemple sunt numai câteva din comportamentele care împiedică creşterea, maturizarea persoanei şi, prin urmare, a iubirii, de multe ori cauzate de instinctele puternice carecteristice omului, pe care acesta nu a învăţat să le controleze.
Energia sexuală poate şi trebuie să fie educată ca să servească binelui persoanei. De aceea, dacă sunt rod al unei alegeri libere şi conştiente, tocmai datorită incapacităţii lor de a construi adevărata iubire (adevăratul bine al persoanei) şi pentru că îl exclud pe Dumnezeu din propriul comportament, sunt păcate obiective.
5 – Dincolo de pasiune
Păcatul împotriva iubirii nu priveşte doar sfera sexuală. Aspectul sexual are o mare valoare în viaţa cuplului, dar în acest câmp omul îşi arată mai clar alegerile sale egoiste şi refuzul adevăratei iubiri.
Iubirea este mai mare decât simpla întâlnire sexuală, pentru că îi arată celuilalt că îl iubeşte, prin dorinţa şi implicarea pentru a realiza binele adevărat al celuilalt şi al său. Cel ce iubeşte dă totul, chiar şi viaţa pentru persoana iubită, conştient că numai astfel se împlineşte.
Cel care se închide în sine şi-şi împietreşte inima (păcătuind) îşi arată incapacitatea de a iubi. Aceste sentimente împiedică maturizarea persoanei şi a raportului de cuplu. Sunt ataşamente negative care nu sunt în concordanţă cu voia Domnului-de a se comporta urmărind mereu binele persoanei iubite- de aceea sunt păcate.
Iată o mică listă, ca ajutor în examinarea conştiinţei pentru a constata dacă cuplul are o iubire adevărată: Dumnezeu este prezent în iubirea dintre cei doi? Soţii se roagă împreună? Se îndeamnă să meargă la Biserică? Urmează îndemnurile Bibliei? În special, se iartă reciproc? Nu există viaţă armonioasă de cuplu fără iertare! Unirea lor în credinţă şi puterea comuniunii dintre ei sunt semn al faptului că Dumnezeu împărăţeşte în casa lor.
Lipsa dialogului şi a exprimării gândurilor care le au pe suflet, lipsa duioşiei faţă de partenerul de viaţă... conduc la monotonie şi plictiseală, la îndepărtarea reciprocă a soţilor, unul de altul, împiedicându-i să fie „un singur suflet şi un singur trup”.
Din nefericite unii preferă munca, jocul, prietenii, în loc să petreacă mai mult timp cu celălalt soţ sau să-l ajute în problemele sale... Astfel se nasc criticile, nemulţumirile, fiecare pretinde ca celălalt să-l ajute, dar nici nu-i trece prin minte să aprecieze munca pe care acela o depune. Foarte rar auzim soţi care se apreciază reciproc... Cei care îşi împietresc inima, cultivă stări de mânie, de răzbunare şi refuză să facă primul pas spre împăcare. Din păcate mulţi pretind de la partenerul de viaţă să fie înţeleşi, serviţi, ajutaţi, reproşându-i celuilalt că nu face niciodată nimic din propria sa iniţiativă, pentru că nu-l interesează nimic... Cei care se comportă astfel şi care întotdeauna se victimizează, nu împlinesc un act de iubire, nu iubesc!
Aceste comportamente, enumerate mai sus, sunt tot atâtea păcate! Aţi spovedit vreodată unul din aceste păcate? Este clar că prezenţa lor este o piedică clară în construirea unei relaţii sănătoase bazate pe iubire!
Vă amintesc că ne recunoaştem mai clar păcatele, nu atunci când cineva ni le descoperă, ci atunci când începem să iubim cu adevărat. Dacă nu ne recunoaştem păcatele, înseamnă că iubirea noastră este tare mică. Numai iubirea ne determină să ne simţim vinovaţi pentru că nu am făcut lucruri bune pentru noi şi pentru cei dragi.
Îşi recunoaşte păcatele, nu omul care stă departe de Dumnezeu, ci acela care crede cu adevărat şi este aproape de Domnul! Iar atunci când un om îşi recunoaşte păcatele, deja experimentează bucuria iertării lui Dumnezeu, căci lumina care ne ajută să ne recunoaştem păcatele este puterea iubirii lui Dumnezeu, pentru convertirea noastră.
Concluzie
A medita, a cugeta la tema iubirii şi a păcatului, este pentru om o binecuvântare pe care o primeşte de la Dumnezeu. Ne ajută să pricepem importanţa chemării la iubire dar şi drama păcatului, care este întotdeauna o alegere distructivă, de moarte.
Dacă observăm sărăcia şi limitele noastre, nu trebuie să ne speriem; pentru că aceste cunoştinţe nu ne sunt date pentru condamnarea noastră, ci pentru ca să ne corectăm/ convertim. De fapt, atunci când cunoaştem calea care duce la Dumnezeu, este mai uşor să o parcurgem.
Trebuie să ştim că lucrurile cele mai frumoase şi mai importante (iubirea şi buna înţelegere dintre soţi) sunt cele mai atacate de către puterile diavolului. Dar cuvântul Domnului ne încurajează: „Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: "Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât faţa ta? Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!"” (Fac. 4, 6-7)... Chiar dacă răul este o ispită continuă, omului îi este dată misiunea de a-l birui! „Fericit este omul care biruie ispita, pentru că odată depăşită încercarea, va primi cununa vieţii pe care Dumnezeu a promis-o celor care îl iubesc şi respectă poruncile Sale. Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iac. 1, 12-15).
Niciodată Dumnezu nu permite să fim ispitiţi peste puterile noastre; odată cu ispita ne dă şi puterea de a birui încercarea. Ne va fi mai uşor dacă vom rămâne uniţi cu El. Dumnezeu, căruia nimic nu îi este cu neputinţă, este acelaşi Dumnezeu care vede în fiecare bărbat şi în fiecare femeie, uniţi în taina iubirii, o imagine a iubirii Sale. Trebuie să privim şi să învăţăm de la El (Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt) principiile care stau la baza unei comuniuni de iubire reuşite, pentru a clădi o adevărată familie.
Asemenea Mariei, trebuie să credem că dacă ne abandonăm viaţa în mâinile Lui, vom aduce multă roadă şi vom primi viaţa veşnică: „Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1, 38)... În Maria „Cuvântul s-a făcut trup”, dar şi în noi locuieşte Dumnezeu, atunci când permitem ca trupul nostru să fie pătruns de Dumnezeu şi să nu mai fim sclavi ai păcatului şi ai morţii, ci destinaţi Învierii şi iubirii. Viaţa nouă primită de la Isus este o premisă a Raiului. Ceea ce este imposibil pentru noi oamenii, nu este imposibil pentru Dumnezeu! Nici chiar în căsnicie: „Iar El le-a zis: Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat” (Mt. 19, 11).Prin harul Său am fost feriţi de moarte (păcat) şi făcuţi capabili să iubim cu adevărat, după modelul iubirii lui Dumnezeu, pentru ca viaţa noastră, de zi cu zi, să fie o cale crescândă către cel care ne-a mântuit, dorind să fim ai Săi pentru totdeauna.
Dumnezeu sa va binecuvanteze cu acele haruri care va vor ajuta sa deveniti fiinte pline de lumina , puritate si iubire!
Draga mea copilă, Kati,
Poate ar răspunde cineva că acela e un ales. Dar Dumnezeu ne-a ales pe toți, pe fiecare dintre noi, să fim oameni și, a fi om înseamnă să-ți afli sensul existenței și bucuria de a fi în Dumnezeu, în relația vie cu El.
De ce nu răspundem toți?
Sau, de ce alegem să răspundem într-o limbă a dorințelor trecătoare și ucigătoare de suflet?
Pentru că refuzăm Crucea. Și o refuzăm pentru că o privim cu vederea celui rău care ne-o prezintă ca pe o suferință care ni se cuvine ca pedeapsă pentru nevrednicia noastră din partea Unui Dumnezeu drept!
Și ce ne aduce această privire piezișă? Suferință! Multă și urâtă suferință! Și cum o trăim? Folosindu-ne mintea pentru a scorni mereu noi și noi mijloace de anihilare a simțirii durerii și de producere a plăcerii. Și ce folos avem? O tot mai gravă deteriorare, o tot mai cumplită suferință.
Suntem înfășurați, blindați ad-literam, cu aparate, echipamente și comportamente de protecție dar nu scăpăm de suferința care devine tot mai prezentă și tot mai ucigătoare.
Care e taina acestei fărădelegi? Frica de o anumită suferință! E uimitor! Alegem să suferim mult, urât, meschin, nedemn, cu suferințe pe care le cunoaștem și controlăm cumva (rău cu rău), pe care le urâm doar de dragul urii, pentru că le și îndrăgim (dar mai rău fără rău) de vreme ce nu cerem ajutor de la Dumnezeu să ne eliberăm de principala lor cauză: frica de durerea nașterii la viața cu sens. Și cercul se învârte fără oprire: cu cât fugim mai mult de durere apelând la anesteziante și surogate de plăcere, cu atât ne înfundăm mai mult în suferință...
Dar iată că tu, un copil „oarecare” de pe pământ (și, Slavă Domnului, nu ești singura) ai aflat ieșirea! Greu, cu chin și suferință, cu împotriviri și poticniri, dar și fără întrerupere, ai făcut mereu și mereu pasul următor pe Cale respectând „rânduiala nefăcută de om”: Te-ai rugat, te-ai spovedit, te-ai împărtășit, ai ascultat, ți-ai tăiat voia (fără să te desființezi ca persoană liberă), ai învățat să ierți, ai învățat să ceri iertare, ai învățat să te cunoști, să te accepți, să te asumi ca să te dăruiești Lui, Celui ce lucrează cu și în tine în Biserica Lui! Și toate astea le-ai făcut ținând cu tărie de câteva repere esențiale: onestitate, atenție la tine însăți și la trăirile tale, acceptarea de sine și a durerii și oferirea permanentă a acestui preaplin lui Dumnezeu în liturghia lăuntrică. Așa, ai ajuns la trăiri care în Sfânta Tradiție se cheamă: „străpungerea inimii”, trezvie, contemplare, primirea mângâierii Prezenței lui Dumnezeu în noi...
Tu, „om simplu” și fără teologie ai descoperit că acceptarea durerii de care se tem oamenii, devine ușă a Bucuriei sfinte.
Scriu toate astea și cu teamă să nu te rănească duhul mândriei, dar și cu nădejdea că se vor folosi și cei ce încă nu îndrăznesc să creadă că e atât de simplu, că e la îndemâna oricui să facă asta. Îl rog pe Domnul să te apere de cădere sau, de vei cădea, să facă și din aceasta o nouă lecție duhovnicească.
Eu îți mulțumesc ție, Kati!
Eu vă mulțumesc vouă, tuturor celor care lucrați cu onestitate și responsabilitate vindecarea prin iertare! Pentru că mărturiile voastre sunt tot atâtea chemări adresate atât celor ce încă nu știu „ce face dumnezeu în Biserica Lui”, cât și celor ce intră în ea ca într-un muzeu de antichități admirând că pe niște podoabe scumpe: icoanele, Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, cântările, rugăciunea lui Iisus, nevoința și postul, trezvia și contemplarea...
Eu îți mulțumesc pentru curajul și îndrăzneala pe care ai avut-o de multe ori de a nu te lăsa intimidată sau chiar alungată de neputințele câtorva „custozi” ai muzeului, fără să cazi în deznădejde sau să judeci fără rugăciune și sfat duhovnicesc, dincolo de durerea momentului respectiv!
Dumnezeu să te apere de tot răul și să te păzească de ispitele „de-a drepta”, Copil drag!
Maica Siluana