Invitatie la seninatatea inimii

Anselm Grun 

Invitaţie la seninătatea inimii

 

( fragmente traduse din cartea :
Anselm Grun- Invitation à la sérénité du coeur,
Editura Albin Michel, Franta, 2002 )

Cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla ar fi să mă întâlnesc cu propriul meu adevăr !  

Pentru că vreau să evit aceasta cu orice preţ, trebuie să fiu ocupat în permanenţă. Astfel, chiar şi timpul liber devine cauză de stres şi îl acopăr cu nenumărate activităţi. Oamenii care refuză să-şi privească în faţă  propriul adevăr fug de ei înşişi. Ei se plâng astfel de un stres pe care îl provoacă ei înşişi. Ei nu pot accede la calm pentru că în adâncul inimii lor nu vor cu adevărat aceasta: o frică, ancorată în profunzime, îi agită în permanenţă.

În pofida acestei incapacităţi de a găsi calmul, omul de astăzi aspiră să se „desprindã”. Cursurile care promit odihna interioară umplu sălile. Se aşteaptă de la metodele psihologice sau de la tehnicile de relaxare găsirea acestui calm la care aspirăm. Totuşi, acest calm nu poate proveni de la tehnici pentru că el este rezultatul unui drum spiritual. Călugării primelor veacuri aveau drept scop să conducă omul la odihna în Dumnezeu. Hesychia a fost cuvântul cheie al monahismului timpuriu: de acolo a ieşit o şcoală de spiritualitate numită „isihasm”, începând cu secolul al III-lea: calea spre pacea interioară. Acest calm, această pace nu sunt cele care se găsesc în aburii alcoolului, în somnul beţiei, care sunt mai degrabă renunţare la realitate. Calmul monahilor este cel în care inima accede la pace, în care frica încetează, în care omul este regenerat şi realimentat. Acest calm este, la urma urmei, experienţa odihnei sabatice pe care ne-a rezervat-o Dumnezeu. Cel care simte prezenţa lui Dumnezeu în rugăciune şi meditaţie va găsi pacea în el şi în jurul lui. Se va regăsi şi va trăi în armonie cu el însuşi. Calea spirituală a monahilor este în acelaşi timp terapeutică. Înţelepciunea conţinută în sfaturile lor este redescoperită astăzi de mulţi psihologi. Această cale îşi regăseşte deplina sa actualitate doar dacă această înţelepciune se traduce în limbajul de astăzi.

Această carte ar vrea să-i invite pe cititorii ei să se aşeze la umbra arborelui pe care Dumnezeu însuşi ni l-a dat. Dumnezeu ne-a invitat să ne „adăpostim sub acoperământul aripilor sale” [Psalm 60,5 (61,5)]. El este stânca la umbra căreia ne găsim pacea. În siguranţa iubirii divine, suntem capabili să suportăm, fără teamă, umbra noastră. „Acoperământul aripilor lui” îndepărtează tot ce poate fi ameninţător din umbra noastră. (pag.7-13)

Cum să găsim seninătatea astăzi

Tradiţia spirituală a dezvoltat numeroase metode pentru a ne ajuta să găsim pacea, seninătatea. Totuşi, scopul principal al acestor metode nu era pacea ci rugăciunea. Preocuparea maeştrilor spirituali era cum să ne rugăm pentru a deveni una cu Dumnezeu. Pentru Evagrie, scopul cel mai înalt era de a se ruga fără a se lăsa distras. Pentru a reuşi trebuie ca pasiunile, dorinţele şi gândurile să nu ne mai tulbure. Dar aceasta nu se poate face printr-o simplă decizie a voinţei. Este necesar un lung proces spiritual pentru a accede la această stare de pace. Încă de la primii călugări era important să se aplice metode bune. Evagrie apreciază că cel care se luptă fără metodă se luptă în zadar. De aceea Părinţii spirituali au acordat atâta importanţă metodei. Ea trebuie să ia în considerare psihicul uman şi să-i cunoască legile. Desigur, de-a lungul secolelor, căi obscure au violentat fiinţa umană. Totuşi, adevărata tradiţie spirituală s-a axat pe căi care au condus omul la viaţă, la libertate şi la pace interioară.

Chiar dacă există un mare număr de căi încercate de către tradiţie, nu are sens să le adoptăm pe toate deodată. Fiecare trebuie să-şi găsească pentru el însuşi calea care îi este cea mai potrivită la un moment dat. Trebuie totuşi să ne ferim să trecem de la o cale la alta pentru că nu ne putem atinge scopul decât urmând o cale de o manieră cu consecventă. Dar nu trebuie să ne hotărâm asupra unei sau alte metode pentru faptul că s-a dovedit a fi eficientă. Trebuie să avem intuiţia a ceea ce este bun pentru noi astăzi. Trebuie să căutăm în propria noastră tradiţie ca şi în viaţa noastră căile care duc la pace şi la Dumnezeu. Persoanei pe care o îndrum din punct de vedere spiritual îi cer întotdeauna să-mi spună unde şi în care moment s-a simţit cel mai bine în copilărie, în ce moment a putut să se bucure de clipă, uitând cu totul de sine. Reflectând, această persoană va putea să găsească calea care o va conduce astăzi spre ea însăşi, o va ajuta să ajungă la seninătate şi să se deschidă lui Dumnezeu. Trebuie ca cele două să se întâlnească, calea tradiţiei şi cea pe care o găsim noi înşine spontan.

Meditaţia

Calea clasică pentru a găsi pacea este meditaţia. Meditaţia creştină, practicată începând cu secolul al III-lea, leagă ritmul respiraţiei de un cuvânt. Atenţia acordată respiraţiei orientează conştiinţa spre viaţa interioară şi, astfel, face să se nască calmul. Atât timp cât rămânem în intelect, suntem neliniştiţi: o sumedenie de gânduri se agită acolo. Expirând ne putem imagina că dăm la o parte toate aceste preocupări şi după un timp ne găsim calmul. Putem astfel să legăm respiraţia de o expresie: de exemplu, inspirând: „Priveşte”, şi expirând: „Eu sunt cu tine”. Cuvânt pe care Dumnezeu ni-l adresează aşa cum a făcut pentru Isaia. Pentru această meditaţie este inutil să ne concentrăm. Este suficient să rostim aceste cuvinte fără a ne reprima gândurile sau sentimentele. În loc să ne rumegăm gândurile facem să intre în ele respiraţia şi cuvântul rostit. Gândurile se transformă astfel şi îşi pierd capacitatea lor de hărţuire. Chiar dacă ele nu încetează să rămână la suprafaţă, noi rămânem calmi în faţa fluxului şi refluxului lor. Suntem ancoraţi datorită acestui cuvânt legat de respiraţie. Acest ancoraj protejează fragila ambarcaţiune a inimii noastre de asalturile la care o supun gândurile noastre.

Altă cale constă în a nu acorda atenţie gândurilor noastre, ci în a ne concentra spiritul asupra cuvântului. Ne lăsăm spiritul să coboare scara cuvântului până când atinge locul interior al liniştii. Ne punem în cuvânt şi expiraţie toată aspiraţia noastră spre odihna sabatică divină. Se poate ca cuvântul şi suflul să ne poarte o clipă acolo unde totul este linişte în noi, acolo unde cugetările noastre găsesc calmul. Misticii sunt convinşi că există în noi un spaţiu de tăcere unde locuieşte Dumnezeu. Gândurile şi sentimentele, proiecţiile şi reflectările, pasiunile şi rănile nu au acces acolo. Acest spaţiu de linişte(tăcere) nu este „de creat”, el preexistă în noi. Dar cel mai adesea noi suntem separaţi de el. Meditaţia ne ajută să reînnodăm legătura cu acest spaţiu interior. Capul poate continua să se agite, gândurile să vagabondeze, dar, în profunzime, domneşte o pace în care ne putem lăsa să alunecăm. Ken Wilber compară meditaţia cu o plonjare submarină. La suprafaţă, marea rămâne agitată, dar cu cât coborâm mai în adânc cu atât calmul este mai mare. Meditaţia este o plonjare în calmul interior, îngropat în adâncul inimii noastre. Expresia „a-şi găsi calmul” vrea să spună că, calmul există deja, nu trebuie să-l creăm. Meditaţia este calea care ne conduce la calm, acest loc interior.

A medita nu înseamnă că trebuie să fim calmi în permanenţă dar că trebuie să evităm stresul. Meditaţia nu are nimic comun cu concentrarea. Gândurile continuă să ţâşnească, nu le putem opri mişcarea dar, dacă nu ne îngrijim de ele, dacă atingem profunzimile sufletului nostru datorită cuvântului şi respiraţiei, este posibil să găsim pacea. Simţim atunci că atingem însăşi esenţa noastră. Suntem cu totul acolo, în noi, în Dumnezeu. Suntem în mijlocul liniştii şi a păcii, inaccesibili, de neatins. Dacă în clipa următoare problemele reizbucnesc nimic nu ne va face să ne înfuriem. Pentru că ştim că în adâncul nostru există un spaţiu inaccesibil acestor probleme, un loc în care suntem cu adevărat. Dumnezeu ne eliberează de nelinişte, de judecarea altora, de aşteptările şi de atacurile lor. Sunt suficiente aceste câteva clipe, în timpul cărora simţim în noi acest spaţiu interior, pentru a crede în existenţa lui şi pentru a ne simţi protejaţi de agresiunile exterioare pentru restul zilei.

sursa si continuarea le gasiti pe : 

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Anselm%20Grun%20-%20Invitation%20a%20la%20serenite.htm

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu Pacea , Iubirea , Indurarea si Bucuria Sa!

Tacerea e PUTERE in "Micul Jurnal ..." al Sfintei Faustina

896.   " Sufletul mi-e cufundat azi in amaraciune.

O, Isuse, o , Isuse al meu, fiecaruia ii este ingaduit astazi sa mai adauge amaraciune in paharul meu, nu conteaza  ca e prieten sau dusman, fiecaruia ii este ingaduit sa-mi provoace suferinta, iar Tu, o, Isuse , ai datoria sa-mi dai putere si forta in aceste momente grele.

Ostie Sfanta, sustine-ma si inchide-mi buzele sa nu murmur si sa nu ma plang.

Cand pastrez tacerea, stiu ca obtin victoria.

.......................................................

904. "In timpul meditatiei ,am auzit aceste cuvinte:

Fiica Mea, prin rabdatoarea ta supunere la vointa Mea, Imi aduci cea mai mare slava, iar tu insati castigi un merit atat de mare, incat nici prin  posturi, nici prin vreo mortificare nu l-ai obtine fara aceasta.Sa stii , fiica Mea, ca daca supui vointa ta vointei Mele, iti atragi marea Mea predilectie; sacrificiul tau Imi este placut si  plin de dulceata, este pe placul Meu, el are putere."

........................................................

906. " In momentele grele, imi voi atinti priviRile asupra Inimii tacute a lui Isus intins pe cruce, si din flacarile care tasnesc din Inima Sa milostiva putere si forta ca sa sustin lupta se vor revarsa peste mine."

sursa : Sfanta Faustina - "Micul Jurnal.Milostivirea lui Dumnezeu in sufletul meu."

Cartea "Micul Jurnal.Milostivirea lui Dumnezeu in sufletul meu."

O carte minunata in care ti se dezvaluie multe din atributele lui Dumnezeu...
o carte pe care va invit cu mult drag sa o cititi , sa descoperiti iubirea lui Dumnezeu , dar mai ales Milostivirea Sa.
Va va aprinde si veti arde in IUBIRE !

puteti sa comandati cartea aici:

http://arcb.ro/extern/librarie/index.php?page=shop.product_details&flypage=tpflypage.tpl&product_id=409&category_id=18&option=com_virtuemart&Itemid=53

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu Focul Iubirii Sale , cu Milostivire , cu bucurie si cu sfintenie !

Prietenii lui Isus ...

Faptele Apostolilor 20

7. In ziua dintai a saptamanii, eram adunati laolalta ca sa frangem painea. Pavel, care trebuia sa plece a doua zi, vorbea ucenicilor si si-a lungit vorbirea pana la miezul noptii.

8. In odaia de sus, unde eram adunati, erau multe lumini.

9. Si un tanar, numit Eutih, care sedea pe fereastra, a adormit de-a binelea in timpul lungii vorbiri a lui Pavel; biruit de somn, a cazut jos din catul al treilea si a fost ridicat mort.

10. Dar Pavel s-a coborat, s-a repezit spre el, l-a luat in brate si a zis: "Nu va tulburati, caci sufletul lui este in el."

11. Dupa ce s-a suit iarasi, a frant painea, a cinat si a mai vorbit multa vreme pana la ziua. Apoi a plecat.

12. Flacaul a fost adus viu, si lucrul acesta a fost pricina unei mari mangaieri.

13. Noi am venit inaintea lui Pavel la corabie si am plecat cu corabia la Asos, unde ne invoiseram sa ne intalnim din nou; pentru ca el trebuia sa faca drumul pe jos.

14. Cand s-a intalnit cu noi in Asos, l-am luat in corabie si ne-am dus la Mitilene.

15. De aici am mers pe mare, si a doua zi am ajuns in fata insulei Chios. In ziua urmatoare, de-abia am atins Samos, ne-am oprit in Troghilion, si a doua zi am venit la Milet.

16. Pavel se hotarase sa treaca pe langa Efes, fara sa se opreasca aici, ca sa nu piarda vremea in Asia; caci se grabea ca, daca-i va fi cu putinta, sa fie in Ierusalim de ziua Cincizecimii.

17. Insa din Milet, Pavel a trimis la Efes si a chemat pe prezbiterii bisericii.

18. Cand au venit la el, le-a zis: "Stiti cum m-am purtat cu voi in toata vremea, din ziua dintai in care am pus piciorul pe pamantul Asiei.

19. Am slujit Domnului cu toata smerenia, cu multe lacrimi si in mijlocul incercarilor pe care mi le ridicau uneltirile iudeilor.

20. Stiti ca n-am ascuns nimic din ce va era de folos si nu m-am temut sa va propovaduiesc si sa va invat inaintea norodului si in case

21. si sa vestesc iudeilor si grecilor pocainta fata de Dumnezeu si credinta in Domnul nostru Isus Hristos.

22. Si acum, iata ca, impins de Duhul, ma duc la Ierusalim, fara sa stiu ce mi se va intampla acolo.

23. Numai Duhul Sfant ma instiinteaza din cetate in cetate ca ma asteapta lanturi si necazuri.

24. Dar eu nu tin numaidecat la viata mea, ca si cum mi-ar fi scumpa, ci vreau numai sa-mi sfarsesc cu bucurie calea si slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca sa vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu.

25. Si acum, stiu ca nu-mi veti mai vedea fata, voi toti aceia in mijlocul carora am umblat propovaduind Imparatia lui Dumnezeu.

26. De aceea va marturisesc astazi ca sunt curat de sangele tuturor.

27. Caci nu m-am ferit sa va vestesc tot planul lui Dumnezeu.

28. Luati seama, dar, la voi insiva si la toata turma peste care v-a pus Duhul Sfant episcopi, ca sa pastoriti Biserica Domnului, pe care a castigat-o cu insusi sangele Sau.

29. Stiu bine ca, dupa plecarea mea, se vor vari intre voi lupi rapitori, care nu vor cruta turma;

30. si se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor invata lucruri stricacioase, ca sa traga pe ucenici de partea lor.

31. De aceea vegheati si aduceti-va aminte ca, timp de trei ani, zi si noapte, n-am incetat sa sfatuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi.

32. Si acum, fratilor, va incredintez in mana lui Dumnezeu si a Cuvantului harului Sau care va poate zidi sufleteste si va poate da mostenirea impreuna cu toti cei sfintiti.

33. N-am ravnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva.

34. Singuri stiti ca mainile acestea au lucrat pentru trebuintele mele si ale celor ce erau cu mine.

35. In toate privintele v-am dat o pilda si v-am aratat ca, lucrand astfel, trebuie sa ajutati pe cei slabi si sa va aduceti aminte de cuvintele Domnului Isus, care insusi a zis: "Este mai ferice sa dai decat sa primesti."

36. Dupa ce a vorbit astfel, a ingenuncheat si s-a rugat impreuna cu ei toti.

37. Si au izbucnit cu totii in lacrimi, au cazut pe grumazul lui Pavel si l-au sarutat.

38. Caci erau intristati mai ales de vorba pe care le-o spusese el, ca nu-i vor mai vedea fata. Si l-au petrecut pana la corabie. 

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu Iubire , bucurie si sfintenie fratii mei in Cristos!

Un uomo venuto da molto lontano

Dragul meu PRIETEN ,te rog , roaga-te pentru noi...

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu toata splendoarea Iubirii Sale!

Eu raman cu Tine

Cand vei scoate marturisitori

Preotii care-au scapat de moarte,

Tu pe mine , Doamne-n inchisori,

sa ma lasi in lanturi mai departe...

N-as afla in lume atata zel,

nici asa putere de iubire,

cata-am pus pe usa de otel

cand am sarutat-o-n patimire.

Nici viata lunga n-ar da atata-ardoare

cata-am pus in gratii de-a plans cerul,

cat s-a scurs in ziduri de-nchisoare

cat a sorbit lespedea si fierul.

Nici mai mare jertfa da, nu pot

decat picura pe cruce viul,

decat urca-n ardere de tot

foamea, frigul, piatra si pustiul.

Iar sfarsit mai nobil si mai daruit

Tie-ati inchina, nu-i cu putinta

decat inima ce s-a jertfit

in martiriu-ncet pentru credinta.

Nici buzele arse de febra si ger,

nici mainile-n ruga, uscate,

nici privirea-n lacrimi catre cer

n-au cerut vreodata libertate.

Ci sufletul rapit in Preasfanta Treime, 

sa Te-adore mistic in intern

ca-n nemarginiri de profunzime,

sa nu stiu de-i temnita-ori raiul etern.

Din suflet tu toarna-ti un tainic potir

umplut de fiinta-ti cereasca,

privind tot la Tine, cum trec anii-n sir

nici pleopa sa nu mai clipeasca.

.........................................

Daca mi-ai deschide-acuma c-o-ntrebare:

"- Vrei sa pleci cu lumea ce se duce?"

Ti-as raspunde: " Stau in inchisoare,

eu raman cu Tine-n chin pe cruce ! "

autor PS.Ioan Ploscaru 

Poemul face parte din volumul " Cruci de gratii" semnat sub pseudonimul 

Ioan Andrei

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu toate harurile Spiritului Sfant !

Asta da IUBIRE !

De fiecare dată când citesc relatări ale pătimirilor martirilor – istoria chinurilor îndurate pentru Cristos, simt nevoia să strig: asta da iubire!
Privesc acum la sfântul Ignaţiu din Antiohia, comemorat astăzi, şi văzând  disponibilitatea lui pentru martiriu nu pot decât să spun: asta da iubire faţă de Dumnezeu. Aş vrea să fiu şi eu însetat de Dumnezeu în acest fel. Pare atât de greu! Şi totuşi mulţi au reuşit.
Iată câteva rânduri dintr-o scrisoare a episcopului martir, prin care el cere să fie lăsat să fie măcinat de dinţii fiarelor pentru a deveni pâine curată a lui Cristos:

"Sunt grâul lui Dumnezeu: voi fi măcinat de dinţii fiarelor
Scriu tuturor Bisericilor şi vestesc tuturor că voi muri de bunăvoie pentru Dumnezeu, dacă voi nu mă veţi împiedica. Vă implor, nu-mi arătaţi o bunăvoinţă nepotrivită. Lăsaţi să fiu hrană a fiarelor, prin care să-mi fie dat să ajung la Dumnezeu. Sunt grâul lui Dumnezeu şi voi fi măcinat de dinţii fiarelor pentru a deveni pâine curată a lui Cristos. Rugaţi-l pe Cristos pentru mine, pentru ca, prin lucrarea acestor fiare, eu să devin ostie pentru Domnul.
    Nu mi-ar folosi la nimic bucuriile din lume, nici împărăţiile de pe acest pământ. Pentru mine, este mai
bine să mor pentru Cristos Isus decât să stăpânesc până la marginile pământului. Eu îl caut pe acela care a murit pentru noi, îl vreau pe acela care pentru noi a înviat. Este aproape momentul naşterii mele. Fraţilor, aveţi milă de mine. Nu mă împiedicaţi să trăiesc, să nu voiţi ca eu să mor. Nu-l lăsaţi lumii şi seducţiilor materiei pe cel care vrea să fie al lui Dumnezeu. Lăsaţi ca eu să ajung la lumina curată; ajuns acolo, voi fi cu adevărat om. Lăsaţi ca eu să imit pătimirea Dumneze­ului meu. Dacă cineva îl are în sine, să înţeleagă ceea ce vreau eu şi să mă compătimească, gândindu-se la neliniştea care mă chinuieşte.
    Principele lumii acesteia vrea să mă ia cu sine şi să sufoce aspiraţia mea către Dumnezeu. Nimeni dintre voi să nu-l ajute; mai degrabă, fiţi de partea mea, adică de partea lui Dumnezeu. Nu fiţi dintre aceia care îl mărtu­risesc pe Dumnezeu şi încă mai iubesc lumea. Să nu găsească loc în voi sentimente mai puţin bune. Chiar dacă v-aş implora, atunci când voi fi printre voi, să nu mă ascultaţi: credeţi mai curând ceea ce vă scriu acum, când sunt în posesia deplină a vieţii mele. Vă scriu că doresc să mor. Orice dorinţă pământească a mea este răstignită şi nu mai este în mine nici o aspiraţie pentru realităţile materiale, ci în mine susură o apă vie şi-mi spune: „Vino la Tatăl!” Nu-mi mai găsesc plăcerea într-o hrană trecătoare, nici în plăcerile acestei lumi. 

Vreau pâinea lui Dumnezeu, care este trupul lui Isus Cristos, din neamul lui David; vreau ca băutură sângele său, care este dragoste nepieritoare.     Nu mai vreau să trăiesc viaţa de aici, de pe pământ. Dorinţa mea se va realiza dacă voi veţi vrea aceasta. Vă rog să vreţi aceasta, pentru a găsi şi voi bunăvoinţă. Vă cer aceasta cu puţine cuvinte: credeţi-mă. Isus Cristos vă va face să înţelegeţi că spun adevărul: el este gura adevărată prin care Tatăl a vorbit în adevăr. Cereţi pentru mine ca eu să pot ajunge la el. Nu vă scriu conform trupului, ci conform gândului lui Dumnezeu. Dacă voi suferi martiriul, aceasta va însemna că m-aţi iubit. Dacă voi fi repus în libertate, va fi semn că mă urâţi."

Din Scrisoarea către romani a sfântului Ignaţiu de Antiohia, episcop martir
(Cap. 4, 1-2; 6, 1 – 8,3: Funk 1, 217-223)

sursa : http://paxlaur.com/2011/10/17/asta-da-iubire/

 

 

 

 

Dumnezeu sa ne binecuvanteze pe toti cu o astfel de IUBIRE!

Angajament public privind păstrarea abstinenţei sexuale până la căsătorie

17.10.2011, Timişoara (Catholica) - Patru tineri au depus duminică, 9 octombrie 2011 un angajament public pentru castitate respectiv pentru respectarea abstinenţei sexuale până la căsătorie: Anda, Ioana, Alexandra şi Lucian. Părintele paroh Ioan Chişărău le-a înmânat un frumos “Certificat de castitate”, prin care vor putea spune partenerului vieţii lor, atunci când îl vor întâlni: “eu m-am păstrat curat/ă pentru tine, mama/tatăl viitorilor mei copii” – cuvinte care vor constitui cel mai frumos cadou de nuntă şi care îi vor însoţi până în veşnicie, citim într-un material apărut pe BRU.ro, după ReginaPacis.ro.

La predică, pr. Chişărău le-a spus tinerilor: “Virtutea castităţii constă în stăpânirea voinţei asupra simţurilor. Sufletele curate nu sunt cele lipsite de simţuri, ci acelea care au impus acestora o regulă, supunându-le spiritului. Ele sunt biruitoare împotriva instinctelor animalice; acest triumf real al luptei încununează sufletele curate cu aureola sfinţeniei. Castitatea e virtutea cea mai frumoasă, pentru că numai într-un suflet curat se poate oglindi chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Sfânta curăţie ne face plăcuţi ca nişte îngeri în faţa lui Dumnezeu.”

Acest ritual pentru promovarea castităţii se va desfăşura de acum încolo de două ori pe an în această parohie, în mai şi octombrie, lunile Maicii Domnului. La final, drept mulţumire pentru curajul celor patru tineri, parohia le-a oferit un tort mare la care au putut invita pe prietenii lor şi pe toţi tinerii şi copiii care au participat la Sfânta Liturghie.

sursa :

http://www.catholica.ro/2011/10/17/angajament-public-privind-pastrarea-abstinentei-sexuale-pana-la-casatorie/

 

 

 

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu acele  haruri care va vor reda puritatea inimii !

Eu sunt singurul meu dușman. Pentru că REFUZ BUCURIA.

Abia acum încep să cred și cu inima, nu numai cu mintea, că doar la Dumnezeu există vindecare și că nimeni altcineva nu poate vindeca rănile sau semnele rănilor pe care încă le port cu mine și care mă dor, care uneori dor atât de mult încât întreaga mea ființă o ia razna într-un zbucium de nedescris.

De fapt, eu sunt singurul meu dușman. Pentru că REFUZ BUCURIA. Cu cât m-am adâncit în tristețe pătimașă, cu atât m-am adâncit și în căderi. Cu cât m-am adâncit în căderi, cu atât m-am adâncit și în tristețe. Și acum mintea mea proastă și inima mea lașă îmi spun că nu mai merit NICIODATĂ să fiu fericită, că trebuie să fiu tristă, că nu mai am dreptul să mă bucur. Și cum am o perioadă mai liniștită, în care îmi văd de școală, de rugăciune, de citit, slujbe și toate merg bine... brusc, se declanșează o neliniște cumplită în mine și ajung să păcătuiesc în diverse moduri numai pentru a mă simți apoi ,,josnic”. Acum, când sunt lucidă, realizez: Doamne, câtă AMĂGIRE! EU SUNT CEA CARE MĂ RĂNESC!

Am observat că atunci când sunt bucuroasă sau cel puțin împăcată cu toată lumea și cu mine însămi, cu nădejde în suflet, pe toate le fac mai ușor. În zilele sau perioadele când mă biruie deprimarea, nu mai sunt bună de nimic. Abia mă pot mișca de colo-colo, abia mai pot scoate un cuvânt; nu-mi vine decât să stau în pat și să privesc cu ochii în gol ore-n șir. Sau să ascult muzică și să plâng. Corpul mi-l simt istovit, îl percep ca pe o povară.
”Bucurați-vă pururea!” - cea mai grea poruncă pentru mine...
E o dependență pătimașă aici și o mare lașitate. E mult mai simplu să renunți imediat, să te dai bătut și să te resemnezi sau să te victimizezi, e mult mai simplu să te consideri înfrânt și rănit chiar dinainte de a lupta. Nu mai vreau să fac asta...

Aș avea o întrebare: cum trebuie să mă raportez la discuțiile în contradictoriu care apar în mod inevitabil între prieteni? Nu mă refer la discuții legate de credință sau dogme, ci mai degrabă de preferințe în materie de ceva anume sau lucruri neutre, care țin de fiecare om în parte. Sunt unele persoane destul de posesive, cu o înclinație de a domina - și mi-e tare greu să le fac față. Tatăl meu m-a sfătuit să evit pur și simplu aceste discuții. Iar când au loc, să nu încerc niciodată să impun celuilalt părerea mea, dar să am pretenția să-mi fie respectată libertatea și individualitatea.
Și eu tind către a crede că fiecare din noi suntem diferiți și, când nu e vorba de credință, erezie ș.a.m.d., trebuie să ne acceptăm așa cum suntem și nimeni să nu încerce să impună celuilalt stilul său de viață sau ceea ce îi place lui. Să ne iubim, să ne acceptăm și să ne respectăm așa cum suntem.
Ar fi bine dacă în momentele acelea i-aș binecuvânta pe cei cu care vorbesc? Sau măcar să încerc, fiindcă de obicei mă tulbur mult, din păcate, și nu mai pot gândi nimic.

E momentul să accept o dată pentru totdeauna că Dumnezeu mă vrea bucuroasă? Dacă aș avea smerenie, nu aș mai tot încerca să mă ”autoflagelez” sufletește cu reproșuri, sentimente de vinovăție, ci aș alerga la pocăință. Bucuria pocăinței și a lacrimilor.
C L

*****

Un reportaj excelent despre fenomenul Medjugorje !

Va rog dati clik pe urmatorul link.De la minutul 30 puteti urmari un reportaj excelent despre Medjugorje !

http://inregistrari.antena3.ro/view-16_Oct-2011-In_Premiera_cu_Carmen_Avram-41.html

Cu blandul Isus sa va binecuvanteze Fecioara de Sus!

SUFLETUL OROPSIT ŞI AFLAT LA ANANGHIE TREBUIE SĂ SE LASE ÎN MÎINILE LUI DUMNEZEU

1. Doamne Dumnezeul meu, Părinte sfînt, fii binecuvîntat acum şi în veci, pentru că aşa cum ai binevoit s-a făcut şi tot ceea ce înfăptuieşti este lucru bun. Slujitorul tău să-şi afle bucuria în tine, nu în sine însuşi sau în altceva: Tu singur, într-adevăr, eşti adevărata bucurie, Tu eşti nădejdea şi cununa mea, Tu eşti veselia şi cinstea mea, Doamne. Oare e un singur lucru pe care slujitorul tău să nu-l fi primit de la tine, şi încă fără nici cea mai mică vrednicie din partea lui? Ale tale sînt toate, tot ceea ce ai dat şi tot ceea ce ai înfăptuit. Sărac sînt eu şi în osteneli din tinereţile mele (Ps 87, 16), iar sufletul meu, nu o dată, se cufundă în amărăciune şi lacrimi, tulburat şi cutremurat sub pintenul patimilor.

2. Îmi doresc bucuria păcii, dulceaţa acelei păci pe care o dăruieşti fiilor tăi, pacea celor ce se hrănesc din lumina mîngîierilor tale. Dacă tu dăruieşti pacea, revărsînd bucurie cerească - inima slujitorului tău va fi plină de balsamul sfînt al evlaviei şi se va desfăta întru lauda ta. Dar dacă, cum se întîmplă atît de des, îţi ascunzi faţa, slujitorul tău nu va putea urma pe drumul poruncilor tale, ci se va prăbuşi în genunchi, bătîndu-şi pieptul cu pumnii: căci nu va mai fi cum a fost, pînă mai deunăzi, cînd strălucirea luminii tale îi încînta fruntea, iar oblăduirea aripilor tale îi făcea pavăză împotriva năvalei ispitelor.

3. Părinte drept şi pururi vrednic de laudă, a venit vremea ca slujitorul tău să fie trecut prin ciur şi prin dîrmon. Părinte preaiubit, e drept ca în ceasul acesta slujitorul tău să sufere ceva pentru tine. Părinte pururi vrednic de cinste, a bătut ceasul pe care, din toţi vecii, îl ştiai orînduit să vină: ca slujitorul tău să fie vremelnic înjosit pe cărările văzute ale vieţii, ca în schimb să poată trăi pe vecie cu sufletul alături de tine; cîtva timp ponegrit, umilit, micşorat în ochii lumii; cîtva timp asuprit de pătimiri şi beteşuguri sufleteşti, ca mai apoi, din nou, împreună cu tine, să reînvie în primenita lumină a zorilor veciei, pentru a fi preamărit în ceruri. Părinte sfînt, astfel ai rînduit şi astfel ai voit să fie; s-a făcut tot ceea ce ai poruncit să se întîmple.

4. Într-adevăr, a suferi oropsire şi amărăciune pe acest pămînt din iubire pentru tine, din partea orişicui şi ori de cîte ori voieşti -, iată darul dăruit de tine celor ce îţi sînt dragi. Nimic din ceea ce se întîmplă în viaţa aceasta nu se întîmplă fără prevederea, sfatul şi dreapta cumpănire a proniei tale. Bine îmi este mie că m-ai smerit ca să învăţ îndreptările tale (Ps 118, 71) şi să alung din inima mea toată mîndria şi trufia. Binevenită şi ocara ce mi-a acoperit fruntea, ca să caut mîngîiere la tine mai curînd decît la oameni. Amărăciunile m-au mai învăţat să mă tem de nepătrunsele tale judecăţi, după care atît cel drept cît şi păcătosul sînt puşi deopotrivă la încercare de tine, nu însă fără dreptate şi măsură.

5. Îţi mulţumesc că n-ai cruţat scăderile şi metehnele mele, ci cu loviri amarnice ai înmuiat cerbicia mea cu suferinţe şi strîmtorare multă, atît pe dinăuntru cît şi pe dinafară. Nimeni şi nimic nu va putea să-mi dea alinare, nici în cer, nici pe pămînt, afară de tine, Doamne, Dumnezeul meu, tămăduitorul ceresc al tuturor sufletelor, care pedepseşte şi miluieşte, coboară pînă la iad şi iarăşi înalţă (Tob 13, 2). Mustrările tale sînt deasupra capului meu, iar varga ta mă pedepseşte.

6. Iată, iubite Părinte, mă încredinţez cu totul mîinilor tale, îmi plec fruntea sub varga îndreptărilor tale. Loveşte umerii şi grumajii mei, fă să-mi plec cerbicia, înmoaie strîmbătatea mea cu dreapta tăriei tale. Fă din mine un ucenic evlavios şi plin de cuviinţă precum ştii bine că trebuie, astfel încît să pot rîndui întreaga mea purtare după voia ta. Mă las în mîinile tale, cu tot ce-i al meu, spre îndreptare: mai bine să fiu pedepsit aici pe pămînt decît în viaţa viitoare. Tu, Doamne, ştii totul şi fiecare lucru în parte, şi nici un ungher al conştiinţei omului nu-ţi este ascuns. Tu ştii dintotdeauna tot ceea ce se întîmplă, şi nu-i nevoie ca cineva să vină să te înveţe sau să te povăţuiască în legătură cu cele ce se petrec pe pămînt. Tu ştii preabine ceea ce este de folos propăşirii mele şi cît de mare-i preţul amărăciunilor şi încercărilor, precum curăţarea ruginei păcatului de pe sufletul meu. Fă din mine ceea ce vrei Tu, după bunul tău plac; nu dispreţui viaţa mea cea plină de păcate, mai bine cunoscută şi lămurită ţie decît orişicui.

7. Dăruieşte-mi, Doamne, harul de a cunoaşte ceea ce e vrednic de cunoaştere, de a iubi ceea ce este vrednic de iubit; de a lăuda ceea ce ţie îţi place mai mult; de a preţui ceea ce e mai de preţ în ochii tăi; de a lepăda ceea ce în faţa ta lepădătură este. Nu mă lăsa să judec după vederea scurtă a ochiului din afară; nu mă lăsa să-mi dau cu părerea după urechea omenească, cea atît de lipsită de pricepere, ajută-mă să pot cumpăni cu judecata limpede şi dreaptă, deosebind cele văzute de nevăzute; şi, mai presus de orice, fă să caut în toate şi mai presus de orice voinţa ta şi bunul tău plac.

8. În capcana amăgirilor cad simţurile omului ori de cîte ori se apucă să judece; se amăgesc şi iubitorii lumii de faţă, îndrăgind doar cele văzute. Să fie oare un om cu adevărat mai bun doar pentru faptul că altul îl socoteşte mai bun? Ori de cîte ori aduce laudă, amăgitorul îl duce de nas pe cel pe care-l amăgeşte, măgulitorul pe cel ce se umflă singur în pene, orbul duce de nas pe altul, orb ca şi el; beteagul duce pe altul, beteag ca şi el, în una şi aceeaşi capcană a înşelăciunii; cu adevărat orice laudă fără noimă devine astfel pentru om mai curînd prilej de ruşinare. Căci fiecare face cît face, atît întocmai cît apare în ochii tăi, cu nimic mai mult sau mai puţin, cum bine spunea, în deplină smerenie, Sfîntul Francisc. 

sursa : "Imitatiunea lui Cristos" de Thomas de Kempis

http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?imitatiunea=3_50

Dumnezeu sa va binecuvanteze si sa va ocroteasca cu iubirea Sa infinita!

Slabiciunea firii omenesti

ISUS: "Eu sunt  REPARATORUL SI INNOITORUL FIRII OMENESTI dezechilibrate si cazute in pacat.Eu sunt  NOUL ADAM  care restabilescin OM ARMONIA SA CU DUMNEZEU si armonia intre sensibilitatea sa si mintea si vointa sa.

Prin pacatul stramosesc , firea omeneasca a fost tulburata. ORDINEA A FOST RASTURNATA. Pasiunile sensibilitatii au iesit de sub controlul si stapanirea ratiunii si a vointei.Pornirile vehemente spre satisfacerea simturilor, spre placere, impresiile puternice de frica, dezlantuirea maniei si a pasiunilor ca bucuria si tristetea, exercita o violenta influenta si atractie asupra judecatii si vointei omului, abatandu-le de la imbratisarea adevarului si de la implinirea Vointei si a Poruncii Dumnezeiesti.

Aceasta este  SLABICIUNEA FIRII OMENESTI: puterea extraordinara a instinctelor asupra ratiunii si vointei libere, facandu-le sa greseasca.

PACATELE DE SLABICIUNE, viciile si defectele izvorate din slabiciunea FIRII OMENESTI, in general, mentin RESPONSABILITATEA omului pentru ele si  daca sunt comise cu suficienta stiinta si vointa, POT FI PACATE DE MOARTE in materie grava : CUVINTELE  si actiunile scandaloase care calca grav caritatea, care rup armonia si pacea intre suflete, si mai ales in Comunitate, sunt PACATE GRAVE, desi pot sa fie savarsite sub imboldul maniei...

De asemenea, o pornire de invidie sau gelozie puternica impotriva careia sufletul nu lupta cu hotarare de la inceput, poate nascoci acuze grave, judecati temerare , uneltiri impotriva aproapelui, calomnii si razbunari care ruineaza viata lor sufleteasca si produc intrigi, certuri si neintelegeri acolo unde domneau dragostea si armonia frateasca.

Asemenea pacate totdeauna sunt de moarte, si , din nefericire, de multe ori nici sufletele consacrate nu le iau in seama, ci trec peste ele cu usurinta, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat...

PRIVEGHEATI SI VA RUGATI!

O, fiica preaiubita ! Pacatele de slabiciune Eu le iert mai usor, chiar daca sunt grave.Dar daca ele se transforma in PACATE PREMEDITATE, cand , planuind la rece, omul cheama in ajutor PASIUNILE SALE, atunci sunt  NECRUTATOR , caci in mod vadit ele devin PACATE DE RAUTATE , gandite si voite anume.

Meditati si va examinati din ce in ce mai profund si mai serios : Nu v-ati format o constiinta falsa asupra asupra slabiciunii firii omenesti? Ati combatut mai ales invidia si mania? Ati facut tot ce era in  putinta voastra si v-ati rugat ca prin ajutorul harului Meu sa biruiti orice pasiune dezordonata? Si tu, raspunde la fel:

"Ma daruiesc Tie , Doamne! Pune stapanire pe mine si combate in viata mea toate slabiciunile firii mele omenesti.Ajuta-ma!"

Si Eu te sprijinesc si te intaresc sa combati cu vitejie slabiciunile tale.

Fii curata la trup si la suflet! Fii tare in slabiciunile tale! Invinge-le cu curaj si vitejie, fara sa asculti plangerile  eului propriu.Eu te sustin cu harul Meu dar sa lupti continuu.

Din slabiciuni poti face virtuti alese

Viciile sa dispara din tine, iar luminile si harurile sa activeze in suflet, incat sa devii adoratoare perfecta.

In aceasta privinta urmeaza-Ma ! "

Reparator si Innoitor

Armonios al firii omenesti !

Tu esti taria mea in toate slabiciunile mele !Isuse, Tu stii cat sunt de slaba si firava.Si totusi m-ai ales cu o chemare atat de mareata!

Doamne, eu nu contez pe puterile mele care sunt numai slabiciune, ci pe  IUBIREA TA DE INSANGERAT,  care e atotputernicia mea! Dar Tu mi-ai dat si o vointa libera si imi ceri colaborarea cu Harul tau pentru biruinta asupra slabiciunilor mele.De aceea vreau sa Te vad Triumfator in mine! 

Voi lupta fara incetare impotriva slabiciunii firii mele , caci toate  le pot prin Harul Dragostei Tale care ma intareste.

Ma daruiesc Tie, Doamne! Pune stapanire pe mine si combate in viata mea toate slabiciunile firii mele omenesti.Ajuta-ma ! Te urmez!

sursa cartea :" Lepadarea de sine insusi pentru a trai in Cristos" 

-Congregatia Inimii Neprihanite

EdituraTracus Arte
Str.Pictor Sava Hantia nr.2,Sector 1,Bucuresti
Tel/Fax 0212234111

www.edituratracusarte.ro 

puteti comanda si prin email: vanzari@edituratracusarte.ro

Aprobare

Volumul "Lepadarea de sine pentru a trai in Cristos" al Sorei Maria Ionela prezinta sintetic drama spirituala a omului decazut si prada viciilor care distrug in el asemanarea sa cu Creatorul.El este rodul anilor de inchisoare pentru marturisirea credintei,incercare experimentata si de noi, pastorii Bisericii greco-catolice,de aceea intelegem abisul de mizerie al fiintei umane descris in paginile acestui volum;
dar mai ales intelegem infinita indurare divina  prin care din fii risipitori acaparati de vicii si pacate, ne reintoarcem la Tatal cerand iertare si renasterea la viata spirituala.

Biruinta este posibila numai prin lepadarea de sine, prin lupta cu noi insine, prin batalia cu Eul propriu cel rau, conditie esentiala
pentru o traire crestina perfecta.

Volumul acesta este un dar al Iubirii si Milostivirii divine fata de toti oamenii si fata de fiecare in parte:

Mantuitorul se apropie de eul uman ca sa-l purifice de toate pornirile dezordonate, de toate viciile, prin Lepadarea de sine.

Binecuvantez deci si aprob acest volum cu increderea renasterii la viata spirituala a tarii noastre aflata in robia unei ideologii distrugatoare,izvor de vicii si mizerie ,a Bisericii noastre persecutate si a fiecaruia dintre noi.

Neprihanita Mama, Maicuta noastra Sfanta, sa ne fie model de puritate si sfintenie pe drumul lepadarii de noi insine pentru a trai in Cristos.

Bucuresti, 15 august 1980 Sarbatoare Adormirii Maicii Domnului.

Episcop Ioan Dragomir

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu acele HARURI care vor face ca viata voastra intreaga

sa iradieze numai iubire, numai credinta , numai speranta, numai ascultare si daruire totala, numai nevinovatie si numai SINCERITATEA Sa si a INIMII NEPRIHANITE! 

" Te caut, nu Te simt, dar Te întâlnesc mereu"

Pildă

În miezul unei nopți de primăvară, un tânăr creștin-ortodox, care se ruga în fața unui altar, în genunchi, lângă câteva icoane și cărți sfinte, într-o cămăruță mică foarte sărăcăcioasă, atât de umilă, încât avea o gaură mare în tavan şi era neîncălzită și neelectrificată, printre lacrimi, aprinzând 7 lumânări, deznădăjduit din cauza faptului că niciodată nu L-a putut simți pe Dumnezeu, deși dintotdeauna L-a căutat, a început să se roage timid: „Doamne, dacă într-adevăr exiști, permite-mi să Te simt, să Te întâlnesc, să Te găsesc; Doamne, vorbește-mi!” Afară a început să plouă; picăturile de ploaie acompaniau suav o pasăre, care s-a oprit din zbor în dreptul ferestrei camerei băiatului, cântând, însă băiatul nu a auzit-o. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit”!
Neauzind nimic, tânărul s-a rugat iar: „Doamne, vorbește-mi!” Și pasărea a ciocănit de trei ori geamul, atât de puternic, încât sunetul a răsunat în toată cămăruța lui, dar băiatul nu a ascultat-o. Era prea concentrat să audă doar ce considera el ca trebuind. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit” a doua oară.
Cu durere în suflet tânărul a murmurat în tihnă: 

„Doamne, Te implor, vorbeşte-mi!”. Vântul a început să bată lin, afară, părând a fi o adevărată simfonie, la pătrunderea lui printre crăpăturile ferestrei măcinate de trecerea timpului, dar băiatul nu i-a dat importanţa cuvenită, ci l-a tratat cu ignoranță. Se aștepta la altceva. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit” pentru a treia oară!
Stingând 3 lumânări, trist, tânărul a spus cu voce parcă lipsită de viaţă: „Doamne, arătă-mi-Te, vreau să Te văd!”. Pasărea a zburat de la geamul lui. Un fulger a brăzdat toată bolta cerească, dar tânărul nu a observat măreția lui. Dumnezeu, astfel, i s-a „arătat”!
Nedumerit, tânărul a început să strige fierbinte, printr-o rugă lăuntrică: „Doamne, Dumnezeul meu, lasă-mă să Te miros!”. O floare de pe icoana Sfintei Treimi a căzut lângă genunchii băiatului, iar nectarul ei s-a împrăştiat pe hainele lui. El, însă, nu i-a perceput mirosul îmbietor. Aştepta altceva. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „mirosit”.
Stingând încă 2 lumânări, tânărul continuă să converseze cu Dumnezeu: „Până când mă vei lăsa zadarnic, să Te chem, oare vrei puțina credinţa-n Tine să mi-o pierd? Doamne, vreau să Te întâlnesc, să Te găsesc, să pun mâna pe Tine, să Te ating!”. Prin gaura din tavanul cămăruţei sale, dintr-un stup, din podul casei, veni pe aripile aerului o albină şi se puse pe umărul drept al băiatului, dar el a lovit-o cu mâna stângă; a gonit fragila insectă. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „atins”!
Apăsat de o profundă povară, pe băiat l-a cuprins somnul, dar în ultimul moment a apucat să stingă încă o lumânare și să mai spună câteva cuvinte, înainte să adoarmă: 

„Doamne, Doamne, Doamne, lasă-mă să Te gust!”.

Adormi, ghemuit fiind lângă altar, cu capul sub candela care ardea pâlpâind. O picătură de untdelemn din candelă s-a scurs ușor și a căzut pe obrazul lui. S-a prelins și a ajuns în gura băiatului. Pulsul inimii lui s-a accelerat, iar tânărul s-a trezit având în gură un gust dulce parfumat, dar nu l-a simțit, pentru că s-a grăbit să se pună în pat, pentru a-și continua somnul. Dumnezeu,

astfel, S-a lăsat „gustat”!
Ajuns în pat şi continuându-şi somnul, băiatul a avut un vis: S-a visat pe el însuşi, în faţa altarului, în genunchi, vorbind cu Dumnezeu, şi spunându-i: „Nu Te simt, Doamne, nu Te întâlnesc, nu Te găsesc, cred că nu exişti, sau dacă exişti m-ai părăsit, nu mă mai iubeşti”. Cuvintele lui au fost urmate de un vuiet puternic. Dintr-o dată un înger frumos foarte, a apărut stând lângă singura lumânare, care încă mai ardea, şi i-a spus, privindu-l: „Băiatule, eu sunt Rafael, unul din cei şapte sfinţi îngeri, care ridică rugăciunile oamenilor dreptcredincioși şi le înalţă înaintea slavei Celui Sfânt. Am fost trimis la tine de Cel Preaînalt. Nu te teme! Eu îţi voi spune ce-mi este îngăduit, iar tu vei păstra toate cuvintele mele în inima ta. Binecuvântează-l pe Dumnezeu, slăveşte-L şi cunoaşte slava Lui; mărturiseşte înaintea tuturor celor vii ce a făcut El pentru tine. Dar ce a făcut El pentru tine, în această noapte? La toate rugăciunile ţi-a răspuns, dar tu nu ţi-ai dat seama. De ce? Nu ţi-ai lăsat inima și trupul să-L simtă pe Dumnezeu, doar pentru că mintea ta nu a înţeles felul în care El ţi s-a făcut cunoscut. L-ai fi simţit dacă ai fi avut iubire și credinţă puternice, în inimă și suflet, pentru că cel care iubeşte și crede în El, cu adevărat, nu are cum să nu-L simtă, de vreme ce Dumnezeu este iubire. Dar tu ai avut îndoieli și, mai mult decât atât, ai îndrăznit chiar să ceri semne de la Dumnezeu, ispitindu-L. Le-ai primit pe toate, băiatule, dar, chiar şi așa, tu nu le-ai înțeles. Iubirea de oameni a lui Dumnezeu, însă, este mare. Priveşte către icoana Sfintei Treimi”. Tânărul, vizibil uimit de cuvintele Sfântului Înger, se uită către icoană. O voce blândă şi-a făcut simţită prezenţa, rezonând din spatele icoanei, care era total învăluită într-un nor de lumină albă-aurie: „Fiule, îi zise vocea, nu te teme, Eu ştiu demult că inima ta geme. Eu sunt Dumnezeu, Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul, Cel dintâi și Cel de pe urmă; Eu exist! Nu te-am uitat, nu te-am părăsit. Să nu crezi că aş putea să te uit vreodată, că aș putea să te părăsesc. Lângă tine stă mereu unul dintre îngerii Mei, la fiecare pas al tău. Să nu te simţi singur niciodată, ai toată dragostea Mea”. Pe băiat îl bufni plânsul. Dumnezeu continuă să-i vorbească: „ Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fii plăcut Mie, căci cine se apropie de Mine trebuie să creadă că Eu exist şi că Mă fac răsplătitor celui care Mă caută „. Dar ce este credința, Doamne, întrebă băiatul, căci eu am trăit tot timpul cu senzația că am credință în Tine?!

„ Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Altfel spus este încrederea sau crezarea în ceva nevăzut ca și cum ar fi văzut, şi dorirea şi sperarea celor aşteptate ca şi cum ar fi de faţă, ca și cum ar fi primite. Oh, fiule, credința ta în Mine a fost prea mică și nestatornică. Te-ai îndoit de existența Mea. Să știi că dacă aş fi dorit, Eu aş fi putut pur şi simplu să apar în faţa ta, în trecut, pentru a demonstra că exist, însă dacă aş fi făcut acest lucru, tu nu ai mai fi avut nevoie de credinţă. Fericiți sunt cei ce nu au primit nicio dovadă a existenţei Mele, dar au crezut în Mine!
Fiule, există o mulţime de dovezi cu privire la existenţa Mea. Biblia, Cuvântul Meu, spune: „ Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă „ (Psalmul 19:1,2). Aşadar, minunăţiile naturii demonstrează existenţa Mea, tocmai de aceea Eu ţi-am trimis pasărea, albina, fulgerul...; semnele de la Mine. Prin ele M-am revelat ție, dar tu nu te-ai așteptat la o altfel de revelație, tocmai de aceea nici nu le-ai luat în seamă. Nu Mă poți vedea, înțelege, fiule, pentru că Eu locuiesc în lumină neapropiată. Pe Mine nu M-a văzut niciun om, niciodată, nici nu M-a înțeles. A încerca să Mă vezi, să Mă înțelegi, să Mă atingi, îți este și îți va fi întotdeauna cu neputință. Acum știi că Eu exist, însă. Credința ta prea mică în Mine s-a transformat în convingere. 

Cunoaşte-Mă și vorbește despre Mine prin antinomie, pe cale apofatică și pe cale catafatică. Calea apofatică înseamnă să Mă cunoşti prin negaţie, evitând să gândești și să spui ceva despre Mine, din toate ce nu pot fi gândite și spuse. Eu sunt necuprins, nemărginit, necunoscut pe calea raţiunii, căile Mele sunt necercetate şi nepătrunse. 

Calea catafatică înseamnă să recunoști și să susții existenţa Mea prin afirmaţii: Dumnezeu este bun, atotputernic, înţelept, milostiv și așa mai departe. Eu, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, adică Cel viu, Singurul, dar în trei ipostasuri: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, Care lucrez în creaţia Mea, Eu, Care M-am revelat lui Moise, în rugul aprins, Mă fac cunoscut prin opera Mea, prin tot ce există şi am creat numai de natură pozitivă, căci nu Eu am creat răul, dar sunt de necunoscut în fiinţa Mea. Prin opera Mea, Eu pot fi numit creator, dar prin fiinţa Mea nu am nume grăit, pentru că sunt de negrăit. Apropie-te întotdeauna de Mine, în mister divin, fiind mulţumit să Mă întâlnești şi să realizezi, în acelaşi timp, neputinţa minţii umane de a Mă înţelege. Te iubesc!”.
Vocea şi norul de lumină aurie dispărură. Îngerul Rafael a zâmbit, a stins ultima lumânare aprinsă, cea de-a șaptea, şi, îndată, visul băiatului a luat sfârșit.
Era dimineaţă! Trezit din somn, tânărul şi-a adus aminte de visul pe care l-a avut și se simţea pe deplin fericit că Dumnezeu i-a vorbit. Cuprins de o iubire de nedescris, s-a dat jos din pat, s-a spălat pe faţă, s-a îmbrăcat şi a început să facă metanii în faţa altarului, în semn de recunoștință. 

Era convins de existența Celui pe Care l-a căutat mult timp și pe Care l-a întâlnit tot de atâtea ori, însă fără să realizeze. În timpul celei de-a treia metanii a observat Biblia deschisă, deşi tot timpul era închisă, pentru că așa obișnuia să o lase. S-a oprit, şi a început să citească: „De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.

Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 4:17; 5:44,45,48; 6:19-21; 7:21). Emoțiile l-au invadat. O lacrimă i s-a scurs din ochiul drept, gâdilându-i și umezindu-i pielea uscată. A închis gentil Biblia, a pus-o pe altar, şi a deschis fereastra, ca să admire frumuseţea dimineţii. O adiere de vânt l-a mângâiat. A închis fereastra şi, din nou, a observat Biblia deschisă. A luat-o în braţe şi a început să citească: 

”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta". 

Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta:

„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. 

Mai mare decât acestea nu este altă poruncă” (Marcu 12:30,31). Uluit de ce a citit, a închis Biblia, a pus-o pe altar şi a plecat afară, contemplând la cele citite. Ajuns afară un gând îi tot reverbera insistent în minte:

„întoarce-te în camera ta, degrabă, întoarce-te”. S-a întors şi a observat pentru a treia oară consecutiv Biblia deschisă. S-a pus în genunchi, fiind oarecum speriat de ce i se întâmpla, şi a început să citească: „Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale „ (Matei 16:24-27). Un fior cald l-a traversat din cap până în picioare. Atunci a înţeles că Dumnezeu a făcut în așa fel, încât Biblia să se deschidă în numele Sfintei Treimi, ca el să citească unele dintre cele mai importante versete, cu scopul de a-și da seama ce să facă mai departe cu viaţa lui.
Emoţionat fiind, negăsindu-şi cuvinte de slavă, ca să-L laude pe Dumnezeu, a închis Biblia şi a deschis-o la întâmplare, pe la sfârşit, sperând că va găsi acolo cuvintele prin care să-și poată arăta recunoștința față de nemăsurata bunătate a lui Dumnezeu; şi le-a găsit, cu îngăduița Lui: 

„Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut” (Apocalipsa 4:11).
Din acel moment băiatul și-a predat inima în mâinile lui Dumnezeu și, ducând o viață bineplăcută Lui, s-a mântuit ajungând în Raiul în care ceata sfinţilor îngeri şi a arhanghelilor, cu toate cereştile puteri, Îl laudă pe Dumnezeu, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Ta ".

sursa : " Te caut, nu Te simt, dar Te întâlnesc mereu " - pildă extrasă din lucrarea electronică "Mulțumesc pentru iubirea Ta"

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu  Pacea , Iubirea  si Bucuria Sa!