Te caut din toata inima...
10 decembrie 2019
09 decembrie 2019
03 decembrie 2019
26 septembrie 2019
Zorica Lațcu - Maica
Când El suia cu trudă pe Golgota,
Tu l-ai urmat, uitată în popor.
Și nimeni n-a știut că două trupuri
Se frâng, spre mântuirea tuturor;
Și nimeni n-a văzut, că patru palme
Se-ntind pe lemn și-n cuie că se bat,
Că două capete se-ncununară
Cu spinii grei, în curtea lui Pilat.
Și mintea nu pricepe cum ostașul
Deodată, două trupuri a străpuns,
Și două guri uscate se uniră,
Să soarb-amarul fierei, în ascuns.
Și nimeni nu-ndrăzni vreodat-să scrie
Minunea mare - a veșnicei iubiri,
Că iată, pe același lemn al Crucii,
Se-ntâmplă-n taină două Răstigniri.
Și cum El veșnic suie pe Golgota,
Și-i veșnic Răstignitul întru noi,
Tu, maică, Îl urmezi cu pași de sânge
Ca să muriți pe Cruce, Amândoi.
Bătrânii, iscusiți în vorbe-alese,
Văzut-au singuri jertfa-ți de nespus:
De-aceea ei Îți înălțară slavă,
Decât a Îngerilor mai presus.
Dar cine ar putea să povestească,
Stăpână, ˘mpărăteasca slava Ta?
Precum nepovestită-Ți este jertfa,
Mărirea Ți-e Fecioară, tot așa.
Așa Ți s-a lucrat dreptate Ție,
Și-așa rămâne dincolo de vremi,
Ca mai cinstită decât Heruvimii,
Și decât Serafimii să Te chemi.
Zorica Lațcu - Maica
08 septembrie 2019
01 septembrie 2019
24 august 2019
24 august 2019 - "La multi ani , drag frate in Cristos"
"Astazi inca de dimineata, sufletul meu este atins de Dumnezeu.
Dupa Sfanta Impartasanie, am fost un moment in comuniune cu Tatal ceresc.Sufletul mi-a fost atras in focul insusi al iubirii, am inteles ca nicio fapta exterioara nu poate fi comparata cu iubirea pura a lui Dumnezeu...
Am vazut bucuria Cuvantului Intrupat si am fost cufundata in Dumnezeiasca
Treime. Cand mi-am revenit, dorul mi-a cuprins sufletul,
tanjeam sa ma unesc cu Dumnezeu.
O iubire atat de fierbinte fata de Tatal ceresc m-a invadat, incat pot numi aceasta zi extaz neintrerupt de iubire.
Intregul univers mi-a aparut ca o mica picatura in comparatie cu Dumnezeu.
Nu este fericire mai mare ca atunci cand Dumnezeu ma face sa cunosc in interior ca fiecare bataie a inimii mele Ii este placuta si atunci cand imi arata ca El ma iubeste in mod special.
Aceasta convingere interioara in care Dumnezeu imi comfirma iubirea pe care mi-o poarta si cat Ii este de placut sufletul meu, imi aduce adancul pacii in suflet.
In ziua aceea n-am putut sa mananc nimic, ma simteam saturata de iubire."
Sfanta Faustina -"Mic Jurnal- Milostivirea lui Dumnezeu in sufletul meu" (1121)
Ceea ce a trait Sfanta Faustina in aceea zi iti doresc, din nou, din toata inima,
sa traiesti si tu azi si in fiecare zi a vietii tale!
20 august 2019
18 august 2019
30 iulie 2019
27 iulie 2019
... ... ...
Când totul se sfârșea, deși abia-ncepuse,
Când sufletu-mi tăcea-speranțele apuse -
Atunci eu Te-am zărit, cuprins de grea mulțime,
Mergeai însingurat - mă așteptai pe mine.
Ca melcul mă topeam, în mersul său alene,
Voiam să mă ascund de fețele viclene
Ce aspru mă priveau, dar Tu mă așteptai;
Cum să ajung la Tine, o, fiule de rai?!
Cuvânt nu am, nici stare să fiu luată-n seamă;
Cu sângele curgându-mi, cu viața numai rană,
Cum să străbat la Tine, prin lumea-n îmbulzire,
De ce mă chemi pe mine, ascunsă rătăcire?
Voiam să intru-n țărnă, să pier în nimicire;
Cum să ating cu sânge curata Ta iubire?
Tu, însă, mă chemai, era a Ta voință
Să îți reverși puterea-n ocean de neputință.
Sfârșită, tremurând de teamă și rușine,
La glasul Tău de tunet, sădit adânc în mine,
În negura din suflet văzut-am licărire:
Speram să îmi dai viață, Tu-aveai doar nemurire.
De dor fiind cuprinsă, dincolo de dorință,
Pășeam spre Tine sigur, purtată de credință;
Un singur țel având, un singur crezământ,
S-ating în taină poala curatului veșmânt.
Tu, însă, m-ai vădit, nu mai eram uitare,
Ci fiica Ta eram - în mine numai soare,
Doar Tu și eu eram, în mare de mulțime,
Tu mă priveai zâmbind, eu mă uimeam în Tine.
autor Pr. Gabriel Marian Marincas
25 iulie 2019
19 iulie 2019
11 iunie 2019
25 aprilie 2019
Tanguire !
"Astazi vazându-Te pe Tine, Cuvinte, spânzurând pe Cruce, Fecioara cea fara de prihana, tânguindu-se cu mila ca o maica, s-a ranit la inima cu amar, si suspinând cu durere din adâncul sufletului, zgâriindu-si obrazul, se chinuia; de aceea în piept batându-se striga cu jale: Vai mie, Dumnezeiescule Fiu! Vai mie, Lumina lumii! Cum ai apus de la ochii mei, Mielul lui Dumnezeu?
Pentru care ostile celor fara de trupuri erau cuprinse de spaima, zicând: Cel ce esti necuprins, Doamne, marire Tie."
16 aprilie 2019
11 aprilie 2019
10 aprilie 2019
09 aprilie 2019
05 aprilie 2019
04 aprilie 2019
22 martie 2019
14 martie 2019
01 martie 2019
Din singuratate la comuniune
Dumnezeu are pentru fiecare om un cuvânt concret. Sau ca să spunem în alt mod: în fiecare om există un cuvânt (raţiune, logos) al Domnului nostru, care are o valoare centrală în viaţa lui şi-l defineşte.
Aşadar, se poate să studiem Sfânta Scriptură şi să ascultăm diferite cuvinte şi evenimente, însă cuvinte diferite trezesc oameni diferiţi.
Este important ca omul să găsească care cuvânt al Domnului este acela care-l exprimă, care cuvânt este acela care face vie existenţa lui şi devine izvorul vieţii.
Pentru Apostolul Pavel cuvântul Domnului nostru a fost:
„De ajuns îţi este ţie harul Meu; căci puterea Mea întru neputinţă se săvârşeşte“.
„Îţi este de ajuns”, aşadar, „harul pe care ţi l-am dat, puterea Mea este desăvârşită şi se arată întreagă, desăvârşită, în încercarea ta, în greutatea ta, în ghimpele tău“. Din pricina „măreţiei descoperirilor“, continuă citirea, i-a fost dat „un ghimpe în trup“, ca să nu se mândrească, ca să nu se „trufească“. Acest cuvânt a definit viaţa Apostolului Pavel.
Semnul absenţei vioiciunii lăuntrice, indicatorul faptului că nu avem o relaţie vie cu Dumnezeu este acela că lipseşte din viaţa noastră acel cuvânt care ne face vii şi ne insuflă. Avem datoria de a căuta şi de a găsi acel cuvânt care ne insuflă, ne plineşte, ne umple viaţa şi ne trezeşte dragostea pentru Dumnezeu.
Aşadar, pentru măreţia descoperirilor i s-a dat Apostolului Pavel acest ghimpe.Acest lucru este valabil pentru fiecare dintre noi. Dacă pentru Apostolul Pavel, care ajunsese la o asemenea măsură a sfinţeniei, era necesar ghimpele, ca să-i fie reţinut gândul şi ca să rodească darul lui Dumnezeu, cu cât mai mult pentru noi sunt necesari ghimpii, astfel încât să dobândim coerenţă şi consistenţă lăuntrică. Ca să înţelegem măsura noastră, să înţelegem neputinţa noastră, să înţelegem starea noastră şi astfel să avem o raportare rugătoare a vieţii noastre la Dumnezeu. Ce spune Apostolul Pavel când descrie descoperirile pe care i le-a dăruit Dumnezeu? A ajuns, spune el, până la al treilea cer şi a auzit cuvinte de nespus. „A fost răpit“, zice despre sine, „până la al treilea cer“, ca să nu creadă unii că aceasta este ceva în afara firii omeneşti.
Apostolul Pavel menţionează ghimpii săi, menţionează bolile sale şi, desigur că atunci când vorbeşte despre descoperirile pe care le-a primit de la Domnul, vorbeşte ca şi când ar fi fost vorba despre o altă persoană. Zice el: „Am cunoscut un om în Hristos, care în urmă cu paisprezece ani…“, spune aceasta deşi vorbeşte despre el însuşi, deoarece ştia că omul cel în Hristos nu este propriul nostru „eu”. Este darul lui Dumnezeu, este harul lui Dumnezeu. Ceea ce el menţionează şi pentru care se laudă sunt bolile lui, sunt ghimpii lui, sunt încercările pe care le-a primit, pe care le-a îndurat, pe care le-a primit cu mulţumire pentru numele lui Hristos. El exprimă în acest mod împreună-lucrarea sa cu harul lui Dumnezeu. El exprimă în acest mod tradiţia [istoria] necazurilor lui, a luptei lui duhovniceşti, a nevoinţei lui în harul lui Hristos, pentru ca harul lui Dumnezeu să rodească. Acolo el vorbeşte despre sine însuşi.
Vreun cercetător ştiinţific ar putea spune că avem de-a face cu o personalitate schizoidă. Da. Pentru omul care nu a gustat darurile lui Dumnezeu, toate acestea sunt o schizofrenie. Însă este o preadulce schizofrenie care ne face vii. Este schizofrenia care posedă „adevărul cel adevărat“. Aşadar, acestea le menţionează Apostolul Pavel cu privire la descoperiri.
Un alt punct pe care l-am putea observa este faptul că Apostolul Pavel vorbeşte despre experienţele pe care i le-a dăruit Dumnezeu. Faptul că a auzit cuvinte de negrăit, care nu se pot descrie. „A fost răpit” în Rai. Ştiţi, acest lucru nu este numai o chemare pentru Apostolul Pavel, este şi pentru fiecare dintre noi.
Pătimim noi o astfel de stare? Căutăm o asemenea experienţă? Noi L-am subestimat atât de mult pe Dumnezeu şi pe Cuvântul Său, am subestimat atât de mult relaţia noastră cu El. Relaţia noastră cu El se află în chip limpede pe un plan cel mult psihologic, romantic, sentimental, sau, dacă vreţi, poetic, care însă nu atinge cele mai adânci coarde ale existentei noastre și nu are nimic de-a face cu taina vieţii, care se descrie prin întrebarea: „Cine este Adevărul?“.
Nu vorbim despre o abordare intelectuală, sau fie ea şi sentimentală a Adevărului, ci despre o abordare ontologică, existenţială. Adică întreg eul meu să se scufunde în lumina lui Dumnezeu.
Întregul meu sine să devină ce? Un ochi, vedere. Întreaga mea existenţă să devină un ochi care să vadă, să „contemple”, să se bucure de vederea feţei lui Hristos în modul în care El ştie. Într-un mod posibil funcţiilor noastre existenţiale.
Aşadar, acest fapt de a deveni omul întreg ochi şi să „vadă”, să privească, aceasta este Viaţa.Toate celelalte sunt basme pentru a ne păcăli pe noi înşine. Deoarece fiecare îşi plăsmuieşte propriul său paradis, confecţionându-şi propria lui relaţie închipuită cu Dumnezeu. Însă provocarea este ca întregul om să devină ochi, să vadă, să devină ureche şi să perceapă taina vieţii. Aceasta este pricina existenţei noastre. Aceasta este raţiunea existentei Bisericii. Si care este calea? Prin ghimpe. Prin cruce. Prin încercare.Numai pe această cale.
Se înţelege, aşadar, cât de mult ne păcălim pe noi înşine şi cât de mult jignim taina Bisericii atunci când venim în Biserică ca să ni se rezolve problemele.
În Biserică însă, trebuie să venim, înainte de toate, ca să ni se descopere Persoana, iar nu ca să ni se rezolve problemele. De aceea, omul care se scandalizează pentru că Dumnezeu îngăduie să aibă probleme, deşi el este „băiat” bun, este un „băiat” bolnav, care nu poate să înţeleagă că are posibilitatea de vedea şi de a auzi.
Astfel, bunul Dumnezeu, vrând să-Și asigure darurile pe care ni le dăruieşte că vor ajunge să rodească, îngăduie ghimpii pentru fiecare dintre noi. Pe cât crede omul că ridică capul şi că este bine, îngăduie Dumnezeu ghimpii pentru că îl iubeşte. Astfel, îi aduce ceva în viaţa lui ca necontenit să-l educe. Dacă există un om care se va întoarce în inima lui şi nu va afla o ispită care să-l educe totdeauna, aceasta înseamnă că, fie nu are conştiinţă, fie a ieşit în afara planului lui Dumnezeu.
Omul care este cu adevărat înlăuntrul planului, în iconomia lui Dumnezeu, şi toţi ne aflăm în lăuntrul acesteia, sesizează că totdeauna, atunci când îşi organizează lucrurile şi-i merg toate bine şi-şi face o familie bună şi-i merg toate într-un mod mulţumitor şi zice „ah, ce bine este“, dintr-odată vine ceva care-i ucide bucuria. Pentru că Dumnezeu vrea să arate că ceea ce a făcut, ceea ce a divinizat nu este adevărul, nu este o izbândă omenească, şi-i închide uşa dintr-o parte, i-o închide şi din cealaltă parte. Îi închide toate uşile, ca să se întoarcă acolo unde se află adevărul, acolo unde este Hristos, ca să înţeleagă că acolo este viaţa.
Cu cât omul înţelege mai grabnic acest lucru, cu atât mai bine. Cu cât omul mai grabnic se pleacă, se îngenunchează lăuntric pe sine însuşi şi-şi înţelege neputinţa sa, îşi înţelege măsura sa şi nu osândeşte pe niciun frate de-al său, atunci Dumnezeu nu mai îngăduie noi ghimpi grei. Dacă, aşadar, noi de bună voie îngenunchem, nu ne va îngenunchea întru libertatea noastră Dumnezeu. Pentru că s-a reuşit ceea ce vrea Dumnezeu: să îngenunchem ca să vedem, să îngenunchem ca să gustăm, să îngenunchem ca să-L zărim pe Dumnezeu.
Iată, aşadar, că întreaga noastră luptă este pentru a ne tăgădui puterea noastră şi ca să înţelegem că Puterea lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, se descoperă în plinătatea lui, acolo unde încetează lucrurile noastre. Acolo unde se epuizează puterile noastre.Acolo unde nu mai predomină propriile noastre limite.
Priviţi cât de înţelept l-a făcut Dumnezeu pe om. Se naşte micuţ şi neputincios ca să nu se trufească. Astfel, el învaţă raţiunea oferirii, a slujirii, a dependenţei, a neputinţei. Şi mai când altă dată? La bătrâneţile lui, când este iarăşi neputincios, iarăşi devine slab. Când vin cele de pe urmă ale sale ca să experimenteze că nu poate să facă nimic el singur, să-şi înţeleagă neputinţa, şi aceasta ca pe un fapt pe care i-l dăruieşte Dumnezeu, ca să fie pregătit sufletul lui. Pentru că numai când îşi înţelege omul neputinţa sa, posedă premisele necesare pentru a gusta Puterea lui Dumnezeu.
Aşa îngăduie Dumnezeu. Aceasta dă simţirea comuniunii. Ce înseamnă, însă, comuniune? Ce înseamnă relaţie? Ce înseamnă singurătate? Singurătate nu este ca eu să fiu singur. Comuniune nu înseamnă să am o mulţime de oameni lângă mine. Comuniunea şi relaţia este simţirea lăuntrică că trăiesc. Că păşesc pe picioarele mele. Că trăiesc în spaţiul şi în timpul meu. Că nu există moarte. Că există persoană. Că sunt persoană, că am identitate.
Este ceea ce am spus şi la început. Trebuie să aflăm Cuvântul Domnului care ne defineşte, Cuvântul Domnului care ne exprimă. Acesta ne dă ipostas, ne dă identitate şi, prin urmare, putem să avem relaţie, cu noi înşine mai întâi și în continuare cu fiecare om...
Preot Varnava Iankos in “Biserica pacatosilor”
28 februarie 2019
Deznadăjduirea optimistă
In Duminica de după Cincizecime (v. Matei 10, 32-33, 37-38 şi 19,27-30), Biserica noastră îi cinsteşte pe toţi sfinţii, ca să arate tocmai aceasta, anume că rodul Sfântului Duh, scopul vieţii duhovniceşti şi raţiunea existenţei oamenilor este sfinţenia. Atunci când noi auzim termenul „sfinţenie” ni se pare ceva depărtat, ne sperie puţin şi ni-i închipuim ca pe nişte supraoameni, înconjuraţi desigur într-o anumită aură mitică.
Biserica noastră, însă, rânduieşte lucrurile puţin diferit. În principiu, consideră că fiecare dintre noi are chemare pentru sfinţenie. Aceasta este raţiunea existenţei noastre. În al doilea rând, sfântul nu este un supraom, ci cel ce este profund uman. Adică acela care a luat în serios viaţa lui, acela care şi-a cinstit inima lui fără să fie mulţumit de sine. Omul neliniştit, care nu este satisfăcut cu uşurinţă, care vrea să-şi odihnească inima sa luând problema în serios, acesta este începutul sfinţeniei, şi acesta este sfântul.
Aşadar, dacă suntem expresia iubirii lui Dumnezeu şi dacă suntem făpturile Lui, nu ne putem afla odihna fără El. A pus înlăuntrul nostru Dumnezeu un dor nemărginit pentru Nemărginit, şi prin urmare odihna noastră este acolo. Este negarea vieţii atunci când noi ne aranjăm în cele puţine. Sfântul este acela care le vrea pe toate. Este acela care vrea plenitudinea vieţii. Este acela care vrea să-și odihnească inima lui.
Prin urmare, sfinţenia este dobândirea Sfântului Duh. Nu avem sfinţenie prin noi înşine. Sfinţenia nu este o îmbunătăţire a caracterului nostru, sau a comportamentului nostru. Şi, mai mult, sfinţenia nu este nepăcătuirea. Sfinţenia este faptul de a dobândi Sfântul Duh. Adică să contractăm o relaţie vie, reală cu Dumnezeu; adică să-L căutăm pe Dumnezeu; să nu ne neliniştim dacă nu-L găsim pe Dumnezeu.
Pe această cale a căutării lui Dumnezeu – dacă suntem adevăraţi, iar nu să ne făţărnicim ca „sfinţi” sau creştini – şi păcate vom avea şi îndoieli vom avea şi tăgăduiri vom avea şi hule vom avea în inima noastră, pentru că aceasta este firea noastră decăzută. O astfel de luptă cu noi înşine şi cu „stăpânitorul întunericului” este parcursul nostru spre Dumnezeu!
Pentru ce toate acestea? Ca să înţelegem că sfinţenia nu este dobândire, că Dumnezeu nu este o achiziţie; Dumnezeu este dar. Trebuie să fii foarte smerit ca să înţelegi că sfinţenia este un dar şi că mântuirea este un dar. De ce? Dar cum este dar? Nu trebuie şi eu să dovedesc că sunt ceva? Că ceva izbutesc să duc la bun sfârşit? Un singur lucru putem să ducem la bun sfârşit: să acceptăm că suntem copiii lui Dumnezeu şi să ne încredem în viaţa pe care ne-o dă Dumnezeu; să ne încredem în iconomia pe care o face Dumnezeu în viaţa noastră.
Aşadar, ce înseamnă acest eveniment? Noi creştem într-un asemenea mod de mici şi în Biserică şi în afara Bisericii, cu o anumită convingere că suntem cineva şi vrem să devenim „dumnezei fără Dumnezeu“. Aşa suntem crescuţi. De multe ori și oamenii Bisericii așa ne cresc atunci când ne prezintă virtutea fără Dumnezeu! Şi părinţii noştri aceasta ne prezintă, că trebuie să devenim cei mai importanţi oameni din lume, fără însă să luăm în calcul inima noastră!
În consecinţă, în această construcţie pe care ne-am confecţionat-o cu multe „ambalaje” trebuie să se dărâme toate lucrurile convenţionale şi trecătoare. Aceasta nu se întâmplă fără durere, deoarece se întreţese cu respingerea egoismului nostru. Una după alta vin răsturnările, nefericirile noastre, căderile noastre, păcatele noastre, nereuşitele noastre. Si atunci, dacă avem o conştiinţă adevărată a căutării lui Dumnezeu – o conştiinţă a lui Dumnezeu – atunci se descoperă taina sfinţeniei, care ce este? „Deznădejdea optimistă”, „disperarea optimistă”. Să deznădăjduim de noi înşine si să ne încredem în Dumnezeu.
Acesta este modul, acesta este principiul (începutul) naşterii noastre duhovniceşti; nimic altceva. Orice se sprijină pe puterea noastră, pe virtutea noastră, este o mare înşelare, care susţine moartea duhovnicească.
Din acest motiv, atunci când avem nereuşite, când avem greşeli, când avem dificultăţi, care prelucrează însă smerenia, după aceea acestea se transformă într-o mare binecuvântare. Este cea mai mare binecuvântare pentru că atunci, dacă se vor dărâma toate, vom vedea ce anume vrea cu adevărat inima noastră, unde se află Dumnezeu. Şi unde se află Dumnezeu? Atunci când se dărâmă toate El este foarte aproape. Când se prăbuşesc gândurile noastre, sentimentele noastre, aspiraţiile noastre, visele noastre, toate acestea, atunci se va descoperi adevăratul vis, care este realitatea vie a prezenţei şi a dragostei lui Dumnezeu!
Si atunci ieşim din noi înşine. Ce înseamnă „ies din mine însumi?” – devin atât de liber, încât sunt bun, devin atât de bun încât sunt liber! Ce înseamnă aceasta? Nu mă interesează să revendic pentru mine întâietatea. Nu mă interesează să revendic nimic.Aşadar, mă las pe mine pe deplin. Nu mă protejez pe mine însumi. Pentru că atunci când mă protejez pe mine însumi, îmi protejez falsul meu sine. Îmi protejez sinele meu înşelat. Pentru că protejarea sinelui meu este să aflu viaţa, să aflu viaţa veşnică, să-L aflu pe Dumnezeu. Dumnezeu nu este dreptatea mea în conflict cu oamenii, ci este slujirea oamenilor.
Atunci înţeleg că se descoperă un alt mod de viaţă, o altă raţiune a existenţei, o altă stare a vieţii, şi simt că cel mai liber om este omul bun şi că omul cel mai puternic este omul slab. Acela care zice „nu mă interesează dacă pierd, mă interesează să nu pierzi; nu mă interesează locul meu, vreau să-ţi dau ţie un loc“. De ce? Pentru că omul lui Dumnezeu este pretutindeni. Nu este limitat, nu are niciun drept deoarece le-a aflat pe toate.
Aşadar, această libertate duhovnicească care nu este închipuire, ci este experiere personală, se descoperă în omul zdrobit, în omul îndurerat. Fără o durere de acest fel, prin care să simţim că suntem în iad, nu putem să bănuim ce înseamnă „har”, „dragoste” şi „bucurie” a lui Dumnezeu. Pentru că se poate ca Dumnezeu să se dăruiască şi cu siguranţă se dăruieşte, dar modul de a-L recunoaşte, modul de a-L dobândi, de a ni-L însuşi este starea lăuntrică a eşecului nostru. A acelei dureri care ne trezeşte simţurile, mintea şi inima ca să înţelegem şi să trăim. Drept pentru care aşa nu mai putem să fim purtătorii acelei deznădejdi şi disperări optimiste!
"Nu există bun creştin. Există creştin viu sau mort."
Să vedem mai întâi care este motivul îndepărtării noastre de Dumnezeu. Care este acel motiv care poate să ne creeze o asemenea stare lăuntrică, astfel încât să nu fim statornici în dragostea lui Dumnezeu şi să fim înrâuriţi de evenimentele exterioare, care ne atrag spre dispoziţia de a-L tăgădui pe Dumnezeu. Motivul este acela că nu este statornică credinţa înlăuntrul nostru. Iar aceasta ce înseamnă? Nu este faptul ca să-L acceptăm pe Dumnezeu mai mult în mod intelectual, ci că din perspectiva trăirii nu suntem convinşi că Dumnezeu este bucuria noastră. Nu suntem convinşi că Dumnezeu este viaţa noastră. Ci sunt acelea pe care le avem în conştiinţa noastră, în inima noastră şi pe care le socotim drept viaţă, drept bucurie, drept plăcere. Însă prin fire, întrucât suntem cu adevărat icoane ale lui Dumnezeu, şi odihna noastră este numai în Dumnezeu, avem un nemărginit dor pentru Cel Nemărginit.
Omul are prin fire un patos. Are o înclinaţie spre bucurie, are o înclinaţie spre plăcere. Aşadar, atunci când nu a aflat care este raţiunea adevăratei bucurii şi plăceri, deraiază. Găseşte substitute. Păcatul nu este nimic altceva decât un substitut al adevăratei vieţi, o încercare nereuşită a omului de a afla bucuria, însă o bucurie greşită. Însă pentru ce unii oameni sau mai degrabă majoritatea aleg această bucurie mincinoasă, şi nu pe cea adevărată? Cu siguranţă că la această întrebare ar putea cineva, generalizând, să răspundă că deoarece noi suntem făpturi „de după cădere”, de aceea avem înclinaţia spre cădere, spre păcat. Aceasta este o explicaţie, dar practic şi personal ce se întâmplă? Din ce motiv se întâmplă aceasta? Se întâmplă deoarece a slăbit harul lui Dumnezeu înlăuntrul nostru. Însă de ce a slăbit harul lui Dumnezeu înlăuntrul nostru? Care este principalul motiv? Ştiţi, fiecare dintre noi, atunci când ascultă cuvântul evanghelic, se entuziasmează. Zice „mă voi schimba“, dar nu se schimbă. Ce se întâmplă? Spunem că a slăbit harul lui Dumnezeu, dar din ce motiv?
Pricina de bază, oricât de ciudat ni s-ar părea, este nepăsarea, lenevia. Cel mai mare păcat şi rădăcină a oricărui rău este lenevia. Să recurgem puţin la imnografia Bisericii noastre. Vom vedea că, atunci când se referă la desfrânata care se pocăieşte, spune „marea ei pocăinţă“, iar atunci când se referă la Iuda, spune „grozava lui lenevie“.
Cineva ar putea spune: „De ce unii îl vor pe Dumnezeu, iar alţii nu-L vor? Nu avem toţi dispoziţia de a merge spre ceea ce este corect, nu avem toţi dorul după adevăr? Care orb nu va cere să vadă lumina?“. Care este însă diferenţa? Că cineva „se sileşte” pe sine însuşi, iar altul nu face aceasta. Cineva îşi activează această responsabilitate şi această dorire a căutării pe care o posedă înlăuntrul său, iar altul îşi castrează această dorire. Își castrează toată această dispoziţie pentru viaţă.
Din această pricină, omul care este leneş, ca să acopere această vinovăţie şi această micime de suflet a sa, dezvoltă teorii, dezvoltă filosofii. […] Aşadar, această lipsă a omului, această responsabilitate de temelie a sa, care-i anulează înţelesul că este om, este trândăvia.
Noi spunem să facem aceasta, să facem alta. Ce să faci tu, omule ticălos? Eşti pregătit să lucrezi, să faci lucrare cu tine însuţi? Acolo este fondul întregii probleme. Pentru că ce ne aduce trândăvia? Uitarea, ne spun Părinţii noştri. Faptul de a uita. Uităm. Dumnezeu devine pentru noi o amintire depărtată.
Poate că la un moment dat am gustat ceva, poate că ne-a dăruit Dumnezeu anumite experienţe, la vreo Spovedanie poate, dar, dacă nu vom lucra aceste experienţe, puţin câte puţin le vom uita. Şi ce se întâmplă? Este precum sunt unii care spun că sunt ai Bisericii, întrucât cândva de mult au asistat la cursurile catehetice destinate copiilor.Ce înseamnă acest lucru, faptul că oarecând au fost la cursurile catehetice pentru copii? Acumce trăieşti? Toată chestiunea este cum ne activăm pe noi înşine. Problema fundamentală este, prin urmare, trândăvia care naşte uitarea. Nu ne mai amintim de Dumnezeu, Îl uităm pe Dumnezeu.
Aşadar, omul este chemat să lucreze. Să facă lucrare cu el însuşi. Pe ce bază? Deoarece unii zic: „Cum este cu putinţă, părinte, aceasta?“. Dacă vrei se poate face. Dumnezeu ne-a dat toate mijloacele şi toate posibilităţile. Care este primul mijloc, care este cea mai mare posibilitate, pe care ne-a dat-o Dumnezeu ca să lucrăm? Moartea.
Aceasta este logica morţii „pentru ca să nu se facă răul nemuritor“. Există moartea pentru ca omul să zică: „De orice m-aş bucura, orice aş diviniza este mincinos, nu are continuitate. Bărbat de aş afla, femeie de aş afla, ce se întâmplă? Ne sfârşim“. Drept pentru care omul constată că trebuie să găsească ceva, pentru că toţi se îngrozesc la ideea morţii. In special aceia care sunt „bogaţi”, pentru că au divinizat stricăciunea şi trecătorul pe care-l au în mâinile lor. Dacă doriţi, încercaţi să-i amintiţi [de moarte] cuiva care este îndrăgostit.
Însă aceasta este realitatea. Prin urmare, noi trebuie să găsim ceva profund, ceva esenţial. Aceasta va fi forţa propulsoare ca să ieşim din lenevia noastră şi de a intra în procesul de amintire de Dumnezeu. Şi care este modul de a afla ceva? Este rugăciunea, a doua trăire. O rugăciune foarte adâncă şi personală.
Omul care nu are rugăciune nu are viaţă lăuntrică. Este un om „mort”. Poate să facă lucrare socială, poate să ajute întreaga lume, poate să facă cei mai buni copii şi să întemeieze cea mai bună familie, dar dacă înlăuntrul său nu este un om de rugăciune, adică dacă nu însetează, precum pământul cel uscat după apă, ca să trăiască planta, dacă nu caută cu ardoare una-două ore pe zi să fie el singur cu Dumnezeu şi să se roage, iar aceasta să-i fie bucurie, acel om nu este om, nu are viaţă. Poate să fie cel mai bun om din lume. Din punct de vedere moral să fie cel mai bun. Ontologic însă, el este un om mort.
Aceasta este deosebirea înţelesului de morală în cadrul Bisericii. Nu este moral omul pentru că a făcut lucruri bune. Este moral pentru că are viaţă. Aceasta este toată problema. Avem viaţă? Prin urmare, se deosebeşte moralul de ontologic. Rugăciunea este deschiderea făcută cu scopul de a se izbândi adevărata orientare. Când omul începe să se îndepărteze de această pomenire a realităţii sale și nu se află într-o stare de continuă rugăciune, atunci căderea este previzibilă. Analog, desigur, cu caracterul fiecăruia. Căderea se produce pentru că este leneş, pentru că L-a uitat pe Dumnezeu, pentru că nu lucrează rugăciunea.
Şi un al treilea pas, care este cel mai de temelie dintre toate, este iubirea de fraţi. Să-l iubim pe om. Să-l iubim nu numai făcând vreo lucrare socială, ci în principal într-un mod personal. Pe cei ce-i veţi vedea că vorbesc despre pace şi că sunt iubitori de pace, de cele mai multe ori pacea lor ajunge până la uşa casei lor. Ce se întâmplă însă în familia lor, cu tovarăşul sau tovarăşa lor de viaţă, cu copiii lor? De obicei în planul personal este toată problema. Pune pe cineva să-ţi dezvolte diferite teorii politice sau economice. Acolo le va spune frumos, excelent. Însă, când va veni în conflict cu colaboratorul său la locul de muncă, acolo va căuta să-l combată. Acolo se vede cu adevărat ceea ce crede omul.
Iubirea de fraţi este, prin urmare, şi un indiciu al adevăratei noastre dispoziţii pentru adevăr. Şi, dacă vreţi, cum să nu răspundă Dumnezeu rugăciunii noastre când noi răspundem cu dragoste aproapelui nostru? Când noi pe cel ce ne nedreptăţeşte, în principal pe duşmanul nostru, îl privim cu pogorământ, cu îngăduinţă, în sfârşit, ne zbuciumăm ca să-l iubim. Când Dumnezeu vede această dispoziţie a noastră, Dumnezeul dragostei, credeţi că nu va deschide cerurile în inima noastră?
Se impune să ne activăm, să ne nevoim în planul iubirii de fraţi şi în special pentru aceia care ne nedreptăţesc. Să ne educăm în a combate duhul judecării aproapelui. Să nu ne divinizăm propria noastră viaţă. Să ne amintim necontenit de moarte înlăuntrul nostru, în fiecare zi. In principal însă, să ne activăm rugăciunea. Facem toate acestea nu ca să fim persoane religioase, ci pentru că aceasta este viaţa noastră. Aceasta nu este ipoteza unei predici care se impune unora ca să fie buni creştini. Nu există bun creştin. Există creştin viu sau mort.
Aşadar, atunci când omul lucrează astfel, vom vedea în cele din urmă că poruncile lui Dumnezeu sunt uşoare. Ele sunt „cuvintele vieţii veşnice“, iar jugul lui Hristos este uşor.
27 februarie 2019
Necredinţa cea „bună”
Astăzi este Duminica lui Toma (Ioan 20, 19-31) şi Biserica noastră pomeneşte evenimentul pipăirii Domnului nostru „în locul cuielor” de către Apostolul Toma. Biserica noastră numeşte necredinţa lui Toma „necredinţa cea bună”, pentru că această nevoie şi acest mod de a fi al său l-au condus la cunoştinţa învierii lui Hristos.
Toma, respingând orice formă de ipocrizie religioasă, care se exprimă prin înţelesulcredinţei religioase ca tradiţie, ca obişnuinţă şi ca identitate, caută ca să-i fie întemeiată credinţa pe gustare şi experienţă personală.
Nu s-a mulţumit, aşadar, cu mărturiile celorlalţi ucenici, ci a vrut el însuşi să fie martor ocular al Învierii lui Hristos, astfel încât să aibă putere cuvântul său şi predica sa, când mai târziu îl vom vedea că merge în India în calitate de apostol al lui Hristos. Aşadar, Toma a vrut să-L atingă pe Domnul, să-L pipăie, ca să poată să spună şi altora: „Eu L-am văzut, L-am gustat, L-am pipăit. Nu poate nimeni să mă ia în râs, spun adevărul”. În acest fel pătrunde el însuşi în procesul relaţiei personale cu Dumnezeu.
Avem aici dimensiunea predicii şi a trăirii, dimensiunea a ceea ce am învăţat, sau a ceea ce ne-au spus alţii şi a trăirii personale. Secularizarea care se întâmplă în viaţa noastră cotidiană este rezultatul acestei distanţe dintre ceea ce am fost învăţaţi şi ceea ce trăim. Aceste două realităţi trebuie să fie unite.
De multe ori declamăm că suntem credincioşi şi că nu avem nevoie de ceva ca să se întărească credinţa noastră, nu deoarece credem, ci pentru că realmente nu credem în posibilitatea unei legături vii cu Dumnezeu.
Secularizarea majorităţii membrilor Bisericii noastre se datorează unei religiozităţi pe care aceştia şi-o consolidează pe experienţele altora. Dar Biserica lui Hristos, ca să devină vie, trebuie să fie întemeiată pe trăirile personale ale membrilor ei acum şi aici.
Faptul de a nu căuta trăirea personală este posibil să nu se datoreze credinţei ortodoxe, ci mai degrabă necredinţei noastre. Socotim că un asemenea lucru este irealizabil şi ne odihnim iarăşi în obişnuinţă, în religiozitate, în tradiţie. Însă o tradiţie care nu are o trăire vie este o tradiţie moartă. O tradiţie care este numai reamintire şi nu este posibilitatea participării personale la taina Crucii şi Învierii este avorton bisericesc şi infirmitate duhovnicească.
Atunci când omul se limitează la câteva canoane în viaţa bisericească, aceasta este dovada că îşi doreşte frâna. Chiar şi ascultarea, atunci când o folosim în Biserica noastră drept paravan, multe vor fi simptomele căderii bisericesc-religioase. Aşadar, mă odihnesc, iarăşi, în mărturia unui terţ, şi nu am responsabilitate personală, dorinţă personală de a mă întâlni cu Hristos.
De multe ori dorul nostru pentru Hristos este îngrădit de „ascultări” de tip psihologic, ca să simţim o asigurare religioasă pentru un Rai viitor. Dar Raiul, dacă nu este o simţire vie a Învierii lui Hristos, este un Rai mincinos.
Dumnezeu este şi pentru măsurile noastre, dar ne şi depăşeşte. Însă se apropie de noi cu dragostea Sa şi cu îngăduinţa Sa. Ceea ce controlează Dumnezeu, ceea ce deosebeşte Dumnezeu în inima noastră este credinţa noastră în legătura personală cu El.
Aceasta înseamnă că în inima noastră avem simţirea că nu este suficient modul în care trăim pentru ca să fim vii. Nu este suficient modul de a fi dimpreună cu evenimentele şi cu propunerile lumii şi cu plăcerile ei ca să acopere inima noastră pe deplin. Chiar şi faptul că noi suntem pur şi simplu numai mădulare ale Bisericii nu ne este suficient. Inima noastră caută adevărul, nu întrucât l-a auzit de la un oarecare preot, sau a citit despre el în vreo carte, ci pentru că omul însuşi în mod personal doreşte să-l guste. Pentru aceasta există Biserica, pentru ca să-i dea omului posibilităţile de a participa (de a se împărtăşi) în mod personal la lucrările lui Dumnezeu, la dragostea lui Dumnezeu; pentru ca omul să aibă o legătură personală cu Dumnezeu. Ceea ce instituie cu adevărat păcatul nostru este izolarea noastră în faptele noastre, în aranjarea pe care o creează faptele şi datele vieţii noastre şi în respingerea unei necontenite căutări lăuntrice şi a neliniştii, de a găsi ceea ce denaturează viaţa noastră de zi cu zi. De a găsi ceea ce este adevărat şi biruieşte moartea.
Obişnuinţa este aceea care ne distruge; în special obişnuinţa religioasă, care a devenit o stare „profesională”, am putea spune.
Ceea ce de multe ori devine un motiv pentru mulţi oameni, membri ai Bisericii, ca să se înregimenteze în oarecari secte, sau grupări religioase, este faptul că acestea, prin modul lor de a fi, prin expresia şi structura lor psihologică, dau senzaţia vioiciunii în viaţa duhovnicească şi în relaţia lor cu Dumnezeu. Dimpotrivă, la noi baricadarea noastră în spatele unor stări sau obişnuinţe statornicite a omorât simţirea lui Dumnezeu. Această omorâre (necrozare) a noastră o acoperim spunând că „nu ajunge mintea noastră la Dumnezeu”, drept pentru care, suntem în regulă, ne este de ajuns faptul că suntem creştini ortodocşi şi astfel ne continuăm parcursul nostru. Aceasta este o greşeală uriaşă.
Drept pentru care ce ne arată nouă Apostolul Toma? Din care motiv Biserica noastră dă mărturie pentru acest eveniment al pipăirii Domnului? Ca să ne spună că există un fel de necredinţă care nu este „rea”. Există o „necredinţă bună” atunci când omul are gând bun şi când Hristos vrea să devină realitatea vie a vieţii lui. Dar, ca să se întâmple aşa ceva, trebuie să-L urmăm pe Hristos nu numai în Înviere, ci şi pe Golgotha. Trebuie să fim gata să ne răstignim voia „proprie”.
Hristos ne răspunde în acord cu voia noastră, însă aceasta nu trebuie să fie o curiozitate a minţii, ci o dispoziţie adevărată de a ne răstigni împreună şi de a învia împreună cu Hristos cel înviat. Când omul are această maturitate a dispoziţiei de a-şi „vinde” propriul „eu” pentru această aşteptare, atunci Hristos îi răspunde.
Însă atunci când este doar o curiozitate a minţii, o certitudine a capacităţii noastre intelectuale, aceasta este o înlocuire a lui Hristos cu propria noastră putere. Prin urmare, o cădere reală şi o neputinţă de a ne întâlni cu Hristos.
La Apostolul Toma aşa ceva nu a existat. Şi unde se vede că apostolul cel necredincios era gata să se întâlnească şi să se răstignească împreună cu Hristos? După această mărturisire ce a făcut? A devenit el însuşi apostol misionar, a ajuns până în India, consemnează biograful său. Dar noi suntem gata ca după întâlnirea cu Hristos cel înviat să le lăsăm pe toate? Acolo, aşadar, se vede în ce măsură suntem gata „să ne vindem” dorinţa noastră, gândul nostru. Aşa cum face cel îndrăgostit, care pentru a-şi asigura dragostea (erosul) sa, le lasă şi le uită pe toate, toate grijile. Aşadar, care este problema? Desigur, să ni se descopere Hristos cel înviat, să ne descopere experienţa Învierii. Dar suntem noi gata să le lăsăm pe toate? Dacă nu suntem, atunci trăirea revelatoare a Învierii devine o ofensă.
Credinţa nu este o curiozitate a minţii. Credinţa nu este o rafinare a puterilor noastre sufleteşti. Credinţa este o descoperire a lui Dumnezeu în omul smerit. Cine este omul smerit? Este omul rănit, care vrea să afle dragostea şi este gata să le lase pe toate pentru ea.Exact opusul acesteia este secularizarea. Această îngroşare a minţii şi a inimii, din pricina căreia pierdem sensibilitatea duhovnicească şi funcţionăm numai pentru voia noastră, numai pentru interesul nostru.
Noi vrem, prin urmare, şi Învierea, vrem şi păcatul. Vrem Învierea ca să fim asiguraţi faţă de impasul existenţial, dar în acelaşi timp vrem să urmăm şi păcatului. În acest caz, Învierea satisface numai mintea noastră, nu ne odihneşte existenţa, nu ne va odihni „persoana” noastră.
Pentru ce însă Domnul îi zice lui Toma: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”? Domnul nu-l condamnă pe Toma pentru această nelinişte a lui, pentru această dorinţă a lui, adică pentru a deveni şi el părtaş personal la Învierea Lui. Ci îl judecă pentru planul pe care l-a ales pentru a-L întâlni pe Hristos, cel mai de jos plan, acela al simţurilor: Să-L ating pentru a mă încredinţa; să pun degetul „în locul cuielor”.
Există însă şi planul Cuvântului, planul Luminii, planul iubirii lui Dumnezeu. Însă, ca să poată omul să primească şi să distingă cine este Duhul lui Dumnezeu, se cere o deosebită maturitate lăuntrică.
Precum, de pildă, îndrăgostitul, care doreşte să-l întâlnească pe cel iubit numai în planul simţurilor. Ştim că aceasta nu are o mare durată în timp. Dacă, însă, relaţia se dezvoltă într-o mai profundă legătură lăuntrică, ce are de-a face cu raţiunea vieţii omului, aceasta are adevăr, are profunzime, are durată, nu se strică.
În planul simţurilor omul îşi exprimă în principal dispoziţia sa de a fi stăpânul celuilalt, adică este negat faptul smereniei pe care-l are dragostea cu o altă persoană.
În acelaşi fel funcţionează şi relaţia noastră cu Dumnezeu, nu se mulţumeşte cu asemenea criterii mărunte ale unei „mici cuviinţe” a minţii noastre, care vrea ca existenţa noastră să devină un microscop pentru a-L analiza pe Dumnezeu şi să devenim stăpânitorii Lui.
Aşadar, în acest înţeles este mustrat Toma. Nu este mustrat pentru dorinţa sa faţă de adevăr, ci pentru modul în care a ales să-L întâlnească pe Dumnezeu.
Planul lui Toma nu fusese dezvoltat la un asemenea nivel, încât să aibă marea posibilitate a primirii luminii dumnezeieşti, tocmai pentru că el îl alesese pe acela al simţurilor. Omul, însă, începe să dezvolte un alt simţ atunci când Îl caută pe Dumnezeu şi se exercită într-o nevoinţă care nu este numai exterioară. Metaniile lui, îngenuncherile lui, osteneala lui exprimă o nelinişte lăuntrică, o subţirime lăuntrică, astfel încât să poată să recunoască faptul că în Persoana lui Dumnezeu se află bucuria lui. Este o subţirime a întregii noastre existenţe care dobândeşte posibilitatea cunoaşterii şi a discernământului. Şi poate apoi să deosebească duhurile, care este al lui Dumnezeu şi care nu este al lui Dumnezeu.
În acest mod el poate să deosebească în persoana fratelui său întru Hristos starea lăuntrică a aceluia. Iar aceasta nu ca să lucreze în chip manipulator împotriva lui, ci ca să-i ofere premisele odihnei sufleteşti. Oamenii, prin diferitele lor sisteme lumeşti, vor să-l cunoască pe celălalt ca să fie manipulatorii aceluia, în vreme ce ar trebui să-l cunoască pe celălalt pentru a-l odihni, mai degrabă pentru a se oferi pe ei înşişi spre folosul celuilalt ca să fie odihnit.
Ca să avem, însă, această posibilitate, este nevoie să trecem într-o stare lăuntrică în care să nu domine simţurile noastre exterioare; acestea vor fi binecuvântate printr-o simţire a cunoaşterii lăuntrice, care are de-a face cu mila şi cu îngăduinţa lui Dumnezeu, iar nu cu propriile noastre puteri. Atunci când omul se străduieşte să creadă cu propriile lui puteri, în planul simţurilor sale, poate să fie condus spre înşelare, şi astfel ceea ce va crede sa fie idolul său, iar nu Dumnezeu.
Credinţa este darul lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu nu se cunoaşte prin descoperirile noastre, ci prin descoperirea (revelaţia) Lui. Trebuie ca Dumnezeu să Se pogoare în inima noastră. Ca să poată să se întâmple aceasta, este nevoie de o pregătire lăuntrică, este nevoie de acea fecundă stare lăuntrică prin care să putem să-i dăm loc lui Dumnezeu întru noi.
Noi îi vom da loc prin trei moduri.
Primul este ca să dorim adevărul şi să nu epuizăm raţiunea existenţei noastre la fenomenele exterioare şi formale, chiar şi dacă acestea sunt forme bisericeşti. Să avem, aşadar, un dor după adevăr.
Al doilea este să depunem osteneală. Să ne rugăm, să priveghem, să ţinem poruncile lui Dumnezeu din perspectiva de a-i oferi lui Dumnezeu premisele de a locui în inima noastră.
Şi al treilea este smerenia, zdrobirea inimii. Omul se zdrobeşte lăuntric şi înţelege că adevărul îl depăşeşte, cu consecinţa de a cere mila lui Dumnezeu. Căutarea stăruitoare a harului şi a milei este lăuntrica noastră pipăire a lui Hristos cel înviat. De-acum vedem şi mărturisim.
Preot Varnava Iankos in “ Biserica pacatosilor”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
LinkWithin
