Când El suia cu trudă pe Golgota,
Tu l-ai urmat, uitată în popor.
Și nimeni n-a știut că două trupuri
Se frâng, spre mântuirea tuturor;
Și nimeni n-a văzut, că patru palme
Se-ntind pe lemn și-n cuie că se bat,
Că două capete se-ncununară
Cu spinii grei, în curtea lui Pilat.
Și mintea nu pricepe cum ostașul
Deodată, două trupuri a străpuns,
Și două guri uscate se uniră,
Să soarb-amarul fierei, în ascuns.
Și nimeni nu-ndrăzni vreodat-să scrie
Minunea mare - a veșnicei iubiri,
Că iată, pe același lemn al Crucii,
Se-ntâmplă-n taină două Răstigniri.
Și cum El veșnic suie pe Golgota,
Și-i veșnic Răstignitul întru noi,
Tu, maică, Îl urmezi cu pași de sânge
Ca să muriți pe Cruce, Amândoi.
Bătrânii, iscusiți în vorbe-alese,
Văzut-au singuri jertfa-ți de nespus:
De-aceea ei Îți înălțară slavă,
Decât a Îngerilor mai presus.
Dar cine ar putea să povestească,
Stăpână, ˘mpărăteasca slava Ta?
Precum nepovestită-Ți este jertfa,
Mărirea Ți-e Fecioară, tot așa.
Așa Ți s-a lucrat dreptate Ție,
Și-așa rămâne dincolo de vremi,
Ca mai cinstită decât Heruvimii,
Și decât Serafimii să Te chemi.
Zorica Lațcu - Maica
