Romania, la multi ani !

Simbata Romania implineste 94 de ani! 

Ii spunem la Multi Ani si cerem binecuvintarile lui Dumnezeu peste ea! 

E bine pentru o natiune sa-si puna soarta in mina lui Dumnezeu si sa-I ceara calauzirea. Mai ales in aceste vremuri tulburi cind natiunea se framinta cu alegerile. 

E bine ca Romania sa-si aminteasca ca bunastarea ei depinde de Dumnezeu nu de omul muritor. Politicienii, Executivul, legiuitorii nu i-o pot da. Daca Romania a ajuns la 94 de ani si azi e mai libera, mai in siguranta si mai prospera ca nici o data in istoria ei, asta se datoreaza doar dragostei si milei lui Dumnezeu. 

Si a faptului ca generatiile de dinaintea noastra, cu mult mai simple si sarace ca noi, au fost credincioase lui Dumnezeu si au pastrat si pretuit valorile crestine. 

E frumos, deci, sa ne indreptam gindurile catre Dumnezeu in aceste zile. Zilele trecute Uganda a sarbatorit 50 de ani de independenta. A implinit 50 de ani. In 1962 si-a obtinut independenta de sub tutela britanica. La a 50-a aniversare Uganda si-a intors fata spre Dumnezeu, i-a multumit pentru libertate si i-a cerut calauzirea spre viitor. 

Nu a celebrat cu festivaluri ori celebrari destrabalate. Dimpotriva, presedintele ei, un crestin, a cerut natiunii sa celebreze cei 50 de ani de libertate cu post si rugaciune, marturisirea pacatele, si sa ceara iertarea lui Dumnezeu. Presedintele si-a marturist propriile pacate in public si a dedicat viitorul natiunii lui Dumnezeu.  

http://www.wnd.com/2012/11/ugandan-president-repents-of-personal-national-sins/print/ 

Si Romania are nevoie de astfel de lideri politici. In loc de vulgaritate si murdarie morala, curatenie de inima si moralitate. In loc de murdarie in Parlament, sfintenie si motivarea natiunii la curatie morala. In loc de alergare dupa lucrurile materiale, cautarea si alergarea dupa valorile spirituale crestine.  

Ne-am gindit potrivit ocaziei sa publicam din nou, asa cum am facut-o acum un an, o Proclamatie rostita de primul presedinte american George Washington in 1789.

Este un mesaj spiritual in care Presedintele aminteste Americii ca isi datoreaza libertatea si bunastarea doar lui Dumnezeu, “dadatorul tuturor lucrurilor bune.” 

 Proclamatia din 1789 a stabilit in mod oficial ultima zi de joi a lui noiembrie ca Zi a Multumirii pentru intreaga natiune americana. Uram si noi Romaniei binecuvintarile lui Dumnezeu, amintindu-i ca fara El nu se poate astepta la un viitor binecuvintat. 

Supravietuirea multiseculara cu care ne mindrim se datoreaza in primul rind credintei pe care noi si cei de dinaintea noastra au avut-o in Dumnezeu, si respectului deosebit pe care l-au avut fata de valori, in primul rind viata, familia si casatoria.

 Doar aceste institutii ne pot asigura supravietuirea si in viitor. Bizuinta pe lucrurile trecatoare ori structurile europene nu se pot substitui acestor garantii incercate de timp.   

Proclamatia Prezidentiala a Multumirii (1789) 

CONSIDERIND ca este datoria fiecarei natiuni sa recunoasca providenta Dumnezeului celui Atotputernic, sa asculte de voia Lui, sa-I fie multumitoare pentru binecuvintarile Lui, si sa ii implore in umilinta protectia si bunavointa; si avind in vedere ca ambele Camere ale Congresului, prin comitetele lor comune, mi-au cerut sa “recomand poporului Statelor Unite o Zi Publica a Multumirii si Rugaciunii, sa fie tinuta prin rugaciuni din inimi multumitoare pentru multele si evidentele binecuvintari ale Dumnezeului Celui Atotputernic, in special dindu-le oportunitatea sa-si stabileasca in  pace o forma de guvernamint pentru siguranta si fericirea proprie;”

Recomand si desemnez ca Joi, Noiembrie DouaZecisiSase, sa fie devotata de cetatenii acestui Stat in onorarea marei si glorioase Fiinte care este Creatorul binevoitor al tuturor lucrurilor bune care au fost, sunt, si vor fi; ca toti sa ne unim in acea zi sa-I dam rugaciunile noastre sincere si umile pentru purtarea de grija plina de dragoste si protectia oamenilor acestei tari inainte de a deveni o natiune; pentru harul mult si evident si interventiile facute de el in razboiul care tocmai s-a terminat; pentru linistea, unitatea, si bunastarea de care toti am avut parte de atunci incoace; pentru ca am putut in liniste si intelegere sa formam Constitutii pentru guvernare in siguranta si fericire, cit si pentru Constitutia nationala care am adaopta-o recent; pentru libertatea civila si religioasa cu care suntem binecuvintati; pentru mijloacele de care dispunem sa obtinem si sa transmitem invataturi folositoare; si, in general pentru toate binecuvintarile, multe si diferite care El in bunavointa Lui a socotit de bine sa ni le dea. 

Iar apoi, ca sa ne unim si in umilinta sa facem rugaciuni si cereri cu reverenta catre marele Domn si Stapin al Natiunilor si sa-L rugam sa ierte pacatele natiunii si altele; sa ne imputerniceasca pe toti, in public sau in casele noastre, sa ne facem datoria fata de societate; sa facem din Guvernul National o binecuvintare pentru toti oamenii, fiind in permanenta un Guvern intelep, drept, si de drept, cu legi drepte care sa fie aplicate in intregime si de buna credinta; sa protejeze si sa calauzeasca toate natiunile (in special pe cele care ne-au aratat bunavointa); si sa le binecuvinteze cu stapiniri bune, pace, si intelegere; sa promoveze cunosterea si practicarea adevaratei religii si virtuti, si sa creasca cunostinta intre ele si noi; si, in general, sa acorde intregii umanitati o prosperitate paminteaca cum El o socoteste mai potrivita. 

Data si semnata de mine, in orasul New York, in ziua de Trei Octombrie, in Anul Domnului Nostru, O Mie Sapte Sute Optzeci si Noua. 

Gaorge Washington, Presedinte

Statele Unite ale Americii

sursa: www.alianta-familiilor.ro

Doamne , Dumnezeul nostru te rugam binecuvanteaza  Romania si fii Tu Domnul si Conducatorul ei!

Un altfel de Rege

În vara aceasta, în plină criză, s-a făcut un sondaj: dacă Ceauşescu ar candida la alegerile prezidenţiale, ar fi ales? Răspunsul celor chestionaţi a fost da, Ceauşescu ar câştiga preşedinţia acestei ţări. Dar dacă printre candidaţi – Ceauşescu, Boc, Ponta, Antonescu – ar  fi fost pus şi Isus Cristos? 

Ar fi fost ales? Sau ar fi stârnit râsul? Nu ştiu, pentru că nimeni nu s-a încumetat la un asemenea sondaj. 

Oare eu l-aş fi ales? Oare tu l-ai fi votat?

 

În timp ce în ţară la noi se făceau sondaje, în Polonia, prin septembrie, circa 1000 de persoane au protestat la Varşovia pentru ca Isus Cristos să devină rege al Poloniei.

 Asta după ce în 2006 un grup de deputaţi catolici au depus in Dieta Poloneza (Parlament) un un proiect de rezoluţie care să-l proclame pe Isus Cristos rege al Poloniei.

Dorinţa lor de a-l avea pe Cristos rege s-a exprimat şi prin faptul că la începutul acestei luni, pe 6 noiembrie, într-un oraş din Polonia au ridicat cea mai înaltă statuie a lui Isus: 33 de m, câte un metru pentru fiecare an din viaţă lui Isus, iar cu platforma şi coroana de pe cap, are 52 de m, mai înaltă decât Cristos de la Concodia (Bolivia) şi decât Isus de la Rio (Brazilia): Cristos regele universului.

Unii îl vor rege şi-şi manifestă această dorinţă prin diferite mijloace. Alţii nu-l vor! Noi? Prin ce am manifestat în viaţa noastră, măcar o dată că am vrea ca Isus Cristos să domnească pe pământ şi în inima noastră? Ne vine în minte măcar un gest?

Nu-l vrem suficient de mult rege şi nu facem nimic în acest sens pentru că nu-l cunoaştem. Nu ştim cine este. De cele mai multe ori avem idei preconcepute despre el şi poruncile lui, el şi fericirile lui, el şi Biserica lui… „Nu”, spun unii, „e de neconceput”. „Treziţi-vă”, strigă alţii, „suntem în mileniul trei. S-a dus creştinismul, singura religie e cea a bunului plac şi a libertăţii!”. Dar oare Cristos e împotriva libertăţii? Prin ce ne îngrădeşte Cristos libertatea?

Oare prin faptul că ne cere adevărul, adică să fim sinceri? Nu sinceritate căutăm cu toţii? Este cineva care iubeşte să fie minţit?

Oare prin faptul că ne cere să ne iubim unii pe alţii? Dar nu asta sperăm şi pentru asta luptăm? Este ceva mai de preţ şi mai căutat decât iubirea?

Oare prin faptul că a murit pentru noi ca să învăţăm şi noi să murim pentru alţii? Care e omul care nu se bucură când cineva îi spune: te iubesc încât aş fi în stare să mor pentru tine?! La spital, „ieri”, a venit un domn, după ce îi dădusem sacramentul ungerii bolnavilor soţiei lui şi mi-a spus: „Părinte, rugaţi-vă ca Domnul să mă ia pe mine şi să o lase pe ea în viaţă. Vreau să trăiască, pentru că eu nu pot trăi fără ea. Vreau să mor eu în locul ei”. Mi-a venit să-i spun că nu pot să mă rog astfel, pentru că probabil nici soţia lui nu ar putea trăi fără el. Mă voi ruga să se facă bine, să se facă voinţa Domnului şi să fie din nou împreună. 

 Să vrei să mori pentru altul! Mulţi vor aceasta pentru că iubesc.

Aşadar, prin ce sau cum ne-ar încurca Cristos?! Spuneţi-mi! Spuneţi-vă! Să ne lămurim astăzi de ce nu-l vrem rege!

Dacă l-am cunoaşte, de aici din Biserică am ieşi cu toţii pe străzi, am merge în faţa primăriei, a prefecturii, a parlamentului, a preşedinţiei şi l-am cere ca rege: el şi numai el să domnească şi să conducă. Ah, dar ce spun?! Acolo se merge doar pentru măriri de salariu şi dispute cu conducerea, jigniri reciproce şi altele. 

Nu, nu acolo trebuie să mergem: ci acasă la noi, acolo vrea Cristos să fie încoronat prima data, în familia noastră. Dacă cucereşte familiile, apoi va cuceri şi oraşul şi ţara şi omenirea întreagă. 

Dar şi asta poate fi uneori prea mult pentru că şi în casele noastre rămân unii care nu-l vor: poate soţul sau soţia, fratele sau sora, nepoţii sau verişorii etc. … Nu-l vor pentru că ei au alt rege.

Atunci? Ce-i de făcut? Nimic mai mult decât să-l încoronăm, pentru început, rege peste inima noastră… 

De acolo începe încoronarea!

Şi am face acest pas, spuneam, dacă l-am cunoaşte mai bine, dacă am ştii mai multe despre cel care vrea să ne fie rege? 

Şi evanghelia de astăzi ne aruncă o lumină şi ne ajută să-l  cunoaştem mai bine.

Regele nostru e cel care ştie să ne asculte pe toţi: stă în tăcere, pe cruce, şi ascultă. Nu-i scapă nimic. Este înconjurat de vorbe dure, reci, blasfemii şi provocări. Iar el doar ascultă şi tace!

Ce făcea Isus Cristos pe Cruce în tăcere? De ce tăcea?

Când sfântul Augustin a fost întrebat: „Ce făcea Dumnezeu înainte de a crea cerul şi pământul?”, el a răspuns, ironic: „pregătea iadul pentru cei curioşi”.

Unii, tot aşa curioşi, s-au întrebat ce a făcut Isus Cristos cât timp a fost pe cruce, în afara celor 7 „cuvinte” pe care le-a rostit?

Iar unii s-au încumetat să răspundă: făcea bilanţul activităţii sale pământeşti. Fusese totul aşa cum prevăzuse: minunata şi buna mamă Maria, purtarea de grijă a lui Iosif, zecile de învăţături şi minuni, oameni pe care i-a uimit, fascinat şi ajutat; apoi apostolii, ah, ce amintiri: credinţa unora, dificultăţile altora, trădarea lui Iuda, renegarea lui Petru. Dar şi-a amintit şi de omul care l-a surprins prin credinţa sa: un centurion care a cerut vindecarea servitorului său. Notează evanghelistul Matei: „Isus a rămas uimit şi a spus celor care-l urmau: Adevăr vă spun că nu am găsit la nimeni în Israel o astfel de credinţă  (Mt 8,10). 

Un singur om a reuşit să-l surprindă pe Isus.

Rămânând la această idee a uimirii lui Dumnezeu în faţa credinţei centurionului, vă invit la o paranteză legată de bilanţ: suntem în ultima duminică a anului bisericesc şi vă invit să ne analizăm: l-am surprins noi cu ceva bun pe Isus în acest an? Poate vom reuşi măcar acum, pe ultima sută de metri, să facem ceva uimitor!

Revenind, medităm la bilanţul făcut în suferinţă şi tăcere, printre blasfemii şi batjocuri. Şi iată că în mijlocul acelui tumult, Cristos este scos din gândurile sale şi rupe tăcerea în faţa singurului cuvânt de mângâiere ce i s-a adus pe cruce. Da, Regele nostru nu doar tace, ci şi vorbeşte când este provocat din adâncul sufletului.

Cu siguranţă, acum pe cruce, centurionului i s-a adăugat şi acest tâlhar – numit în mod oximoronic tâlharul cel bun – care l-a surprins pe Mântuitorul nostru.

Aşadar, ca să-l cunoaştem mai bine pe Rege, vorbim despre tâlharii răstigniţi împreună cu el. Tâlharii care-l înconjoară pe Isus – Regele ce domneşte de la înălţimea crucii – mi-au atras atenţia astăzi. Ei reprezintă întreaga omenire aflată sub domnia lui Cristos: cei buni şi cei răi, iubitorii de dreptate şi făptuitorii de fărădelege, cei mântuiţi şi cei osândiţi. Toţi sunt acolo.

Ce ne învaţă ei? Privind la tâlharul „nepocăit”, din atitudinea sa rezultă:

- Fie toţi oamenii merită să fie pe cruce, fie toţi trebuie să fie salvaţi: o singură soartă pentru toţi: „salvează-te pe tine şi pe noi, pe toţi!, a cerut el.

- Moartea nu-i face pe oameni mai buni! 

Nu-i schimbă automat. Nenorocirea nu e întotdeauna punct de convertire şi de rugăciune, ci deseori motiv de batjocură şi înjurături. 

Oare nu am întâlnit asta şi în viaţa noastră sau în oamenii de lângă noi? Nu e suficient să suferi ca să devii altul, să fii mai bun.

- Şi nu în ultimul rând, nu e suficient să fii lângă Cristos o oră sau trei pentru ca să te mântuieşti! Şi aici poate e cel mai bine să ne analizăm personal: nu e suficient să stai lângă Cristos o oră duminica (şi, din păcate, se vede că unii stau în biserică ca pe cruce: grăbiţi şi chinuiţi, cu chipul atât de contorsionat de parcă-s răstigniţi) pentru ca să ai pretenţia mântuirii!

Aşadar: o soartă pentru toţi, insuficienţa suferinţei şi a proximităţii, sunt lecţiile tâlharului din stânga.

Dar avem şi lecţia tâlharului convertit: forţa ca în cea mai cumplită suferinţă să te gândeşti la altul şi să-l consolezi. E ceva divin să găseşti în agonie un cuvânt bun pentru cel care suferă în vecinătatea ta! Lecţia sa e lecţia unei vorbe bune.

Părintele Nicolae Steinhardt are în cartea sa Dăruind vei dobândi, o predică întreagă numai despre această vorbă bună a tâlharului. E splendid ce a făcut tâlharul. E singurul care l-a consolat pe regele nostru în acele momente groaznice: tâlharul nu a putut face nimic, dar a putut îmblânzi şi îndulcit atmosfera aceea sufocantă, doldora numai de amoniac, de răutate, de făţărnicie şi venin.

 L-a mângâiat pe răstignitul nevinovat cu o vorbă bună – ca un balsam tămăduitor. Cuvintele au transformat spaţiul otrăvit de nedreptate într-un colţ de omenie, în anticameră de paradis.

Şi atât de mult i-a plăcut Domnului, i-a ajuns direct la suflet acel cuvânt, încât i-a spus: „Astăzi vei fi cu mine în paradis!”. Astăzi cu mine în rai pentru că şi tu acum, în acest pustiu, ai introdus o picătură de rouă. Pentru că trecând peste propria-ţi suferinţă şi năpastă, m-ai văzut.

Ce învăţam? În suferinţă să privim spre ceilalţi care suferă mai mult decât noi. Indiferent cât suferim, undeva se află cineva care suferă mai mult.

Învăţăm de la acelaşi tâlhar bun să nu spunem niciodată că nu avem nimic de dăruit: oricine are la îndemână măcar o vorbă bună!

Iar răsplata pe care a primit-o ne arată tuturor că Domnul, regele, răsplăteşte îmbelşugat, boiereşte, cu har peste har, imediat: „astăzi”!

Dacă vrem să domnească Cristos în viaţa noastră trebuie să începem prin a ne comporta ca nişte prieteni ai săi: buni faţă de ceilalţi, dispuşi să ascultăm şi să iertăm, dispuşi să oferim măcar o vorbă bună.

Dacă l-am cunoaşte, ne-ar fascina, l-am încorona în inima noastră şi am deveni toţi supuşii lui. Îl cunoaştem prea puţin pentru că nu sunt mulţi cei care ni-l descriu sau prezintă, pentru că nu avem timp de Scriptură, pentru că nu suntem siguri de credinţa noastră etc.

Să ne facem timp pentru a-l cunoaşte pe regele nostru. Vă invit să medităm împreună descrierea făcută regelui nostru, de Shadrach Meshach Lockridge un pastor american, renumit predicator, descriere care circulă pe internet şi se numeşte That’s My King!

Acesta este regele meu

Biblia spune că

regele meu este regele evreilor,

regele lui Israel

regele dreptăţii,

regele veacurilor,

regele cerurilor

regele gloriei,

regele regilor

şi Domnul Domnilor.

El este regele meu.

Mă întreb dacă îl cunoşti?!

Regele meu e suveran

Nimeni nu poate măsura dragostea lui nemărginită.

Este necurmat  de puternic

Statornic pe vecie

Pe deplin sincer

E nemărginit în har

Domneşte cu putere

Imparţial de milos.

Îl cunoaşteţi?

El este cel mai mare fenomen  care a trecut vreodată orizontul acestei lumi.

Este fiul lui Dumnezeu.

Mântuitorul păcătosului.

Punctul central al civilizaţiei.

Este de neegalat

Fără precedent

Cea mai înaltă idee din literatură

Cea mai mare personalitate în filozofie

Este doctrina fundamentală a teologiei adevărate

E singurul calificat să fie mântuitor autosuficient

Mă întreb dacă îl cunoşti astăzi?

El dă tărie celui slab

E aproape şi mântuieşte

El simpatizează şi salvează

Întăreşte şi susţine

Păzeşte şi conduce

Vindecă bolnavii,

Curăţă lepra

Iartă păcătoşii,

Şterge datoriile

Eliberează captivii

Apără pe cei slabi

Binecuvântează tinerii

Slujeşte celui nefericit

Are grijă de cei bătrâni

Răsplăteşte pe cei conştiincioşi

Dă frumuseţe celor smeriţi

Mă întreb dacă îl cunoşti?

Este cheia cunoaşterii

Izvorul înţelepciunii

Uşa către eliberare

Cărarea către pace

Calea către neprihănire

Drumul sfinţeniei şi poarta către glorie.

Tu îl cunoşti?

Viaţa lui este de neîntrecut

Bunătatea sa este fără limită

Mila sa este veşnică

Dragostea lui nu se schimbă

Cuvântul său este îndeajuns

Harul lui este suficient

Domnia sa e dreaptă şi jugul său este uşor.

Povara sa nu este grea.

Aş vrea să ţi-l pot descrie

Dar e de nedescris

Greu de înţeles

Invincibil

Irezistibil

Nu ti-l poţi scoate din minte

Nu îl poţi pierde

Nu poţi să-l depăşeşti

şi nu poţi trăi fără el

Farizeii nu l-au suferit, dar au aflat că nu-l pot opri

Pilat nu a găsit nicio vină în el

Irod nu l-a putut ucide

Moartea nu l-a putut birui

Şi mormântul nu l-a putut ţine

Acesta este regele meu. Da, regele meu! …

El să fie şi regele nostru în veci de veci. Amin.

sursa : http://paxlaur.com/2010/11/26/un-altfel-de-rege/

Isus Cristos, Regele Universului , sa va binecuvanteze cu nesfarsitele comori ale Iubirii si Milostivirii Sale!

"Ora de cateheza" la Radio Maria

Dragii mei, cu mult drag va invit ca in fiecare zi,
de luni pana vineri,de la ora 11-12,
sa ascultam impreuna la Radio Maria,
emisiunea "Ora de cateheza".
 

In aceasta ORA suntem invitati sa invatam , sa cunoastem si sa crestem impreuna in CREDINTA, SPERANTA si IUBIRE, invatam sa-L cunoastem si sa-L urmam pe Cel care este:

CALEA, ADEVARUL si Viata, Domnul si Dumnezeul nostru.

Fiind o emisiune interactiva puteti suna pentru a raspunde la intrebarile ce ne sunt adresate de catre gazda emisiunii Parintele Doru Popovici.
 

Puteti sa ascultati dand clik pe:

http://www.radiomaria.ro/index_ro.php

si apoi pe "asculta live".

Sau direct pe acest link:

http://www.radiomaria.org/media/start.asp?SOURCE=romania-hq&TITLE=romania-hq

Va sugerez sa intrati de pe internet explorer.

 

 

Sfanta Fecioara sa va binecuvanteze cu Binecuvantarea Sa Speciala si Materna !

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie)

Până nu demult, viaţa era marcată de sărbătorile bisericeşti atât la oraş cât şi la sat. Deşi toţi mergem la biserică, este sigur că nu toţi ştim conţinutul precis al fiecărei celebrări. 

Pentru mulţi, poate pentru marea majoritate, sărbătoarea este, mai presus de toate, o oportunitate de a dormi mai mult, de a mânca bine, de a bea şi de a se relaxa. Şi totuşi, cred că fiecare persoană simte, chiar dacă nu pe deplin conştient, că ceva transcendent şi strălucitor intră în viaţa sa cu fiecare sărbătoare, conducând la întâlnirea cu o lume cu realităţi diferite, la o reamintire a ceva uitat, a ceva alungat de rutina zilnică, de viaţa cotidiană searbădă şi plină de griji. Să ne gândim la numele sărbătorilor: 

Intrarea în Biserică, Naşterea, Botezul, Întâmpinarea, Schimbarea la Faţă ... 

Şi numai aceste cuvinte, în solemnitate a lor, în lipsa lor de legătură cu viaţa cotidiană, în tainica lor frumuseţe, trezesc în aducerea noastră aminte ceva demult uitat, ne cheamă spre ceva diferit, ne arată altceva. Sărbătoarea era o privire plină de jind la o frumuseţe pierdută, dar păstrată ca reper, o privire spre un alt mod de viat,ă . 

Totuşi, lumea noastră modernă a devenit monotonă şi lipsită de sărbători. Nici chiar sărbătorile noastre seculare nu sunt capabile să ascundă această cenuşă a triste ţii şi a lipsei de speranţă, căci esenţa unei celebrări este experienţa intrării într-o realitate diferită, într-o lume a frumuseţii şi a luminii duhovniceşti. Dacă, totuşi, această realitate nu există, dacă nu este nimic fundamental de celebrat, atunci nicio încercare artificială nu va reuşi să creeze o sărbătoare.

 Oare ce vrea să ne transmită sărbătoarea Intrării în Biserică ?

Sărbătorim acum praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Subiectul său este foarte simplu: o fetiţă este adusă de părinţii ei la Templul din Ierusalim. Nu este nimic special în aceasta, deoarece în acea vreme era un obicei foarte răspândit şi mulţi părinţi îşi aduceau copiii la templu ca semn al punerii lor în legătură cu Dumnezeu, pentru a da vieţii lor un sens şi un scop ultim, de a-i umple lăuntric de lumina unei trăiri mai înalte.

 Dar, cu această ocazie, aşa cum ne arată slujba zilei, copila a fost dusă în "Sfânta Sfintelor", în locul unde nimănui - cu excepţia arhiereilor - nu îi era îngăduit să intre; în locul sfinţit, de taină, dinlăuntrul templului.
 

Numele fetiţei era Maria. 

Ea este cea care va deveni mama lui Iisus Hristos, cea prin care, aşa cum creştinii cred, Dumnezeu Insuşi a venit în lume pentru a se alătura omenirii, pentru a avea parte de viaţa lor şi pentru a descoperi conţinutul ei dumnezeiesc. Sunt oare doar povestiri? Sau ne este dat şi descoperit ceva, ceva aflat în directă legătură cu viaţa noastră, ceva care, probabil, nu poate fi exprimat de limbajul uman cotidian?

 Exista aici acest templu măreţ, solemn, slava Ierusalimului. Şi vreme de veacuri doar aici, înlăuntrul acestor ziduri, o persoană putea veni în contact cu Dumnezeu. Totuşi, acum preotul o ia pe Maria de mână, o conduce în partea cea mai sfântă a Templului, iar noi cântăm "Preacurata Biserică a Mântuitorului în Biserica Domnului este dusă". Mai târziu, în Evanghelie, Hristos zice: "dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica", dar, aşa cum spune evanghelistul, "El vorbea despre templul trupului Său" (Ioan 2, 19 şi 21).

 Care este sensul acestor cuvinte ?

 
Sensul acestor evenimente, cuvinte şi amintiri este simplu: din acest moment, omul însuşi a devenit templu (sau biserică). Niciun templu de piatră, niciun altar, ci omul - sufletul său, trupul său şi viaţa sa - este sfânta si dumnezeiasca inimă a lumii, este "sfânta sfintelor". 

Un templu, Maria - trăind şi om fiind - este condusă într-un templu zidit şi, dinlăuntru, plineşte sensul şi importanţa acestuia.
 

Odată cu acest eveniment, religia şi, chiar mai mult, viaţa suferă o schimbare radicală. In lume intră acum o învăţătură care nu pune nimic mai presus de om, căci Dumnezeu Insuşi a luat chip omenesc pentru a-i descoperi omului dimensiunea dumnezeiască a chemării şi a sensului său.

 Din acest moment omul este liber; nimic nu mai stă deasupra lui, căci întreaga lume este a lui, ca dar de la Dumnezeu, pentru a-şi putea împlini destinul divin.

Din clipa în care Fecioara Maria a intrat în "sfânta sfintelor", viaţa însăşi a devenit Templul sau Biserica. Şi atunci când prăznuim Intrarea ei în Biserică, celebrăm sensul dumnezeiesc al omului şi strălucirea înaltei sale chemări.

 Acestea nu pot fi şterse sau dezrădăcinate din memoria umanităţii. Amin!

sursa: http://www.mitropolia-clujului.ro/Document_Files/Stiri-si-evenimente/00000238/psvcj_Cateheza%209%20-%20Intrarea%20in%20Biserica%20a%20Maicii%20Domnului.pdf

Cu blandul Isus sa va binecuvanteze Fecioara de Sus!

Sfantul Padre Pio si cateva dintre minunile sale

  Aceste texte sunt preluate de pe acest site: 

http://www.padrepio.catholicwebservices.com/RUMENO/Mirac.htm

Nu este tocmai uşor să defineşti ce este o „minune”. Poate fi considerată o manifestare a supranaturalului sau, şi mai clar, un fenomen prin intermediul căruia legile naturii se supun unei forţe superioare – anume voinţa lui Dumnezeu. De-a lungul vieţii sale Padre Pio din Pietralcina a fost instrumentul mai multor minuni. Atenţie însă – minunea are mereu o natură dumnezeiască. Padre Pio cerea totdeauna ca beneficiarii minunilor să-i mulţumească Domnului pentru harurile primite.

Pentru a vorbi despre o primă minune din viaţa lui Padre Pio trebuie să mergem la anul 1908. Aflându-se în conventul Montefusco, Padre Pio se gândi să culeagă un săculeţ de castane pe care să le trimită Dariei, la Pietralcina, o mătuşă care ţinea foarte mult la dânsul. După ce a primit castanele şi le-a mâncat, a păstrat săculeţul ca amintire. După un timp, într-o seară, aprinzând lampa sa pe bază de ulei, mătuşa merse să scotocească în dulăpiorul în care soţul său păstra praf de puşcă. O scânteie dădu foc conţinutului şi dulăpiorul explodă lovind sărmana femeie în plină figură. Urlând de durere, mătuşa Daria luă de pe fotoliu săculeţul în care fuseseră castanele fratelui Pio şi îl duse pe faţă în încercarea de a-şi ogoi durerile arsurilor. Durerea dispăru într-o clipită, iar pe chipul femeii nu rămase nici o urmă de arsură.

În timpul războiului se dădea pâine la cartelă. Numărul persoanelor care vizitau Conventul Santa Maria delle Grazie pentru a cere pomană era din ce în ce mai mare. Într-o zi, când fraţii sau dus în sala de mese, în coşulţ se mai afla doar jumătate de kilogram de pâine. După rugăciune, comunitatea s-a aşezat la masă ca să mănânce supa.  Padre Pio se oprise în Biserică. După puţin timp apăru cu mai multe bucăţi de pâine proaspătă. Superiorul l-a întrebat: „De unde ai luat-o?” – „O  femeie mi le-a dat la poartă” – a răspuns. Nimeni nu a scos un cuvânt. Cu toţii ştiau că doar el poate întâlni anumiţi pelerini.

Într-o dimineaţă sacristanul a uitat să pună particule la consacrat. În pixidă rămăseseră foarte puţine. La sfârşitul spovezilor Padre Pio distribui împărtăşania credincioşilor care erau destul de . După ce i-a împărtăşit pe toţi în pixidă au mai rămas destule ostii.

O fiică spirituală a lui Padre Pio citea o scrisoare a fratelui la marginea drumului. Scăpând foia din mână, vântul o duse departe în vale. La o anumită depărtare se opri sub o piatră, când în cele din urmă tânăra putu să o recupereze. A doua zi Padre Pio îi zise: „Data viitoare să fiţi mai atentă la vânt. Dacă nu-mi puneam călcâiul peste ea, scrisoare mea s-ar fi tot dus la vale”.

Doamna Cleonice – fiică spirituală a părintelui povestea: - „În timpul ultimului război nepotul meu a devenit prizonier. Mai mult de un an nu am avut nici o ştire de la el. Îl credeam mort cu toţii. Părinţii săi era înnebuniţi de durere. Într-o zi, la picioarele lui Padre Pio aşezat în scaunul de spovadă, se aruncă mama acestuia întrebând dacă fiul său trăieşte. Eu nu mă ridic dacă nu-mi spuneţi. Padre Pio se emoţionă şi plin de lacrimile care îi curgeau pe obraji zise: „Ridică-te şi mergi liniştită”. Câteva zile după, nemaiputând inima mea să suporte plânsul sfâşietor al părinţilor, mă hotărâi să-i cer lui Padre Pio o minune, şi cu multă credinţă i-am zis: „Padre îi trimit această scrisoare nepotului meu Ionică, cu numele său, fără să ştiu unde să o trimit. Dumneavoastră şi Îngerul dumneavoastră Păzitor să o ducă acolo unde el se află. Padre Pio nu răspunse. Am scris scrisoare şi am pus-o pe măsuţă. A do zi dimineaţa cu mare surprindere, uimire şi aproape frică, văzu-i că scrisoare nu mai era. Mă duse-i emoţionată să-i mulţumesc lui Padre care mi-a spus – „Mulţumeşte-i Sfintei Fecioare”. După circa 15 zile în familie se plângea de bucurie, îi mulţumeam lui Dumnezeu şi lui Padre Pio: cel pe care îl bănuiam mort ne trimise răspuns la scrisoare.

Doamnă Luiza avea un fiu care era ofiţer de marină pe nava Majestatea Sa Britanica. Ea se ruga în toate zilele pentru convertirea şi salvarea fiului său. Într-o zi a ajuns la San Giovanni Rotondo un pelerin englez. Avea cu sine o grămadă de reviste. Luiza vrea să le citească. Găseşte ştirea cufundării navei pe care era îmbarcat fiul său. În timp ce plângea, Capucinul o consolă: „Cine v-a spus că fiul dumneavoastră este mort?” şi i-a dat adresa precisă, cu numele hotelului, unde tânărul ofiţer, scăpat de naufragiu de pe nava sa scufundată în atlantic, era cazat în aşteptarea îmbarcării. Luiza scrise imediat şi după câteva zile primise răspunsul fiului.

O doamnă de la San Giovanni Rotondo „unul dintre acele suflete”, spunea Padre Pio, care fac să roşească confesorii, în care nu se găseşte materie pentru a da dezlegarea”, cu alte cuvinte, un suflet demn de paradis avusese această experienţă. Spre sfârşitul Postului Mare, Paulina, acesta este numele doamnei, se îmbolnăvise grav. Medicii au spus că nu mai este nici o speranţă. Soţul, împreună cu cei cinci copii s-au îndreptat spre convent, invocându-l pe Padre Pio. Cei doi copii mai mici s-au prins de alba Fratelui plângând cu sughiţuri. Padre Pio e impresionat, încearcă să-i consoleze, le promite că se va ruga şi nimic mai mult. Câteva zile după începutul Săptămânii Sfinte, Padre Pio posti în mod diferit. Acelora care implorau mijlocirea sa pentru vindecare Paulinei, Padre Pio le zicea cu voce fermă: „Va învia în ziua de Paşti!” În Vinerea Mare, Paulina şi-a pierdut cunoştinţa,  în dimineaţa zilei de sâmbătă intră în comă. După câteva ore de agonie, nu mai mişca de loc. Era moartă! Câteva rude au luat haina de mireasă pentru a o îmbrăca, conform tradiţiei locului, alţii, disperaţi, au alergat la convent. Padre Pio repeta: „Va învia!” Şi a mers la altar să celebreze Sfânta Liturghie. În timp ce intona imnul „Gloria”, în timp ce clopotele sunau vestind învierea lui Cristos, vocea lui Padre Pio se întrerupse din cauza unui sughiţ, în timp ce ochii săi se umplură de lacrimi. În acel timp, Paulina „reînvia”. Fără nici un ajutor coborî din pat şi cu vocea ridicată recita Crezul de trei ori. Apoi se ridică în picioare şi surâse. E vindecată... sau mai bine zis, este vie. Padre Pio spusese: „Va învia”, nu a spus: „Se va vindeca”. După câtva timp a fost întrebată ce s-a întâmplat în timp ce fusese moartă. Paulin, roşind, cu pudoare, a răspuns: „Urcam, urcam, mulţumită... Când să intru într-o lumină mare, m-am întors înapoi, m-am întors jos. Nu voi mai ajunge acolo altădată.

O doamnă povestea: În 1953 s-a născut prima mea fetiţă, care la un an şi jumătate fusese salvată de Padre Pio. În dimineaţa zilei de 6 ianuarie 1955, în timp ce eram în biserică pentru Sfânta Liturghie, împreună cu soţul meu, fetiţa, care rămăsese acasă cu bunicii şi cu un unchi, a căzut într-o oală cu apă fierbinte. S-a ales cu o arsură de gradul trei la abdomen şi în regiunea superioară. Imediat i-am cerut lui Padre Pio să mă ajute, să-mi salveze fetiţa. Medicul a venit după o oră şi jumătate şi m-a sfătuit s-o duc la spital pentru că se temea să nu moară. Pentru moment nu-i dăduse nici un medicament. Ieşind medicul, am început să-l invoc pe Padre Pio. În timp ce mă pregăteam să merg la spital, era aproape de miezul zilei, fetiţa care rămăsese între timp singură în cămăruţa ei, m-a strigat: „Mamă, nu mă mai doare!”; Cine a făcut asta?” am întrebat curioasă. Iar ea mi-a răspuns: A venit padre Pio şi şi-a întins mâna deasupra mea.” Pe trupul fetiţei, care din punctul de vedere al medicului era fiert, nu mai era nici o urmă de arsură.

Localnicii din San Giovanni Rotondo îşi amintesc cu plăcere acest eveniment. Era primăvară. Migdalii înfloriţi promiteau o recoltă bună, dar în mod inexplicabil au năpădit omizile. Milioane de omizi flămânde înaintau cu grămada mâncând floare după floare. Nu au cruţat nici măcar scoarţa. După două zile, după ce au încercat în mod inutil să oprească flagelul, proprietarii, din care, pentru mulţi, migdalii erau singura sursă de venit, au apelat la Padre Pio. Acesta, de la fereastra conventului, care se deschidea spre plantaţie, a privit migdalii aproape terminaţi de omizi şi i-a binecuvântat. Îmbrăcat cu stolă şi cotă, a început să se roage. Terminând rugăciunea, a luat aspersorul cu apă binecuvântată şi a făcut în aer un mare semn al crucii spre migdali. A doua zi, omizilie erau căzute pe jos, migdalii însă erau goi, asemenea unor bastoane, arătau dezastruos; Recolta era în întregime compromisă. Şi în schimb... în schimb, incredibil! S-a făcut o recoltă  destul de abundentă, o recoltă cum nu se mai făcuse vreodată. Dar cum au putut pomii să dea fructe fără flori? Cum au putut migdalii să dea migdale când erau simple beţe infipte în pământ? Experţii şi specialiştii în botanică nu au ştiut să răspundă niciodată.

În grădina conventului erau nişte boscheţi, pomi fructiferi şi pe ici colo câte un pin singuratic. Padre Pio avea obiceiul ca, vara, la umbra lor, să stea în orele de seară împreună cu prietenii şi cu câţiva vizitatori, respinrând astfel puţin aer curat. Într-o zi, în timp ce Padre Pio discuta cu un grup de persoane, o mulţime fără număr de porumbei aflaţi pe crengile înalte ale copacilor au început la un moment dat să se agite şi să scoată tot felul de sunete, triluri, şuierături şi vibraţii vocale. Împreună cu aceştia, mierle, vrăbii, sticleţi şi multe alte vietăţi înaripate înălţau în canon o sinfonie. Însă acel cântec îl deranja pe Padre Pio, care, cu ochii ridicaţi spre cer şi cu arătătorul dus la buze a cerut cu autoritate linişte: “Acuma, gata!” Imediat porumbeii, greierii şi toate celelalte vietăţi au intrat în tăcerea cea mai adâncă, iar cei de faţă au rămas cu toţii muţi de uimire. Asemenea Sf. Francisc, şi Padre Pio avea darul de a vorbi păsărilor.

Cineva povesteşte: “Mama, originară din Foggia, care fusese una dintre primele fiice spirituale ale lui Padre Pio, nu omitea niciodată în cadrul înt.lnirilor ţinute de venerabilul capucin, să-i ceară ajutorul pentru convertirea tatălui meu. în aprilie 1945 acesta trebuia să fie executat. El se afla deja în faţa plutonului de execuţie atunci c.nd l-a v.zut înaintea lui pe Padre Pio cu braţele ridicate, într-un gest de ocrotire. Comandantul plutonului a dat ordin de tragere, însă gloanţele nu au plecat din puştile îndreptate împotriva tatălui meu. Cei şapte membri ai plutonului de execuţie precum şi comandantul acestuia au verificat armele plini de uimire, însă nu au constatat nici o anomalie. Plutonul a  îndreptat din nou armele. Pentru a doua oară comandantul a dat ordin de tragere. şi tot pentru a doua oară puştile au refuzat să funcţioneze. Ulterior, tatăl meu a fost graţiat, aceasta şi datorită faptului că fusese rănit în război şi decorat de mai multe ori. Tatăl meu s-a întors la credinţa catolică şi a primit sacramentele la biserica din San Giovanni Rotondo, acolo unde s-a dus pentru a-i mulţumi lui Padre Pio. Mama mea a dobândit astfel darul pe care-l ceruse neîncetat de la Padre Pio, şi anume convertirea tatălui meu.”

La rândul lui, Părintele Onorato povesteşte: “Mă îndreptam spre San Giovanni Rotondo, împreună cu un prieten, mergând cu o motoretă modelul 125. Am sosit la convent cu puţin înaintea prânzului. Când am intrat  în refector, după ce l-am salutat pe superior, m-am dus să-i sărut mâna lui Padre Pio. “Băiete, mi-a spus el pe un ton şmecheresc, ai avut probleme cu motoreta?” (Padre Pio ştia cu ce mijloc de transport ajunsesem până la el). În dimineaţa următoare am pornit spre San Michele. La jumătatea drumului s-a terminat benzina, iar noi am pus rezerva, având de gând să facem plinul la Monte Sant’Angelo. Ajunşi in localitate, am avut o surpriză neplăcută: benzinăriile nu erau deschise. Atunci am decis să plecăm oricum mai departe întorcându-ne spre San Giovanni Rotondo cu speranta de a întâlni pe cineva care să ne dea cât de putin combustibil. Îmi părea rău mai ales pentru impresia proastă ce aş fi lăsat-o confraţilor care mă aşteptau la masă. După numai câţiva kilometri motorul a început să tuşească şi s-a oprit. Ne-am uitat în rezervor: era gol. Întristat, i-am atras atenţia prietenului că mai erau doar vreo zece minute până la ora pranzului. Acesta, în parte ca să mă necăjească şi în parte ca să-mi arate solidaritatea, a călcat pedala de ambreiaj. Motoreta s-a pus imediat în mişcare. Fără să ne mai întrebăm cum şi de ce, am pornit imediat ca din puşcă. Ajunşi în piaţa din faţa conventului, motoreta s-a oprit singură: mototrul a început din nou să tuşească după care s-a oprit. Am deschis rezervorul, era uscat ca şi mai inainte. Ne-am uitat uluiţi la ceas şi am rămas de-a dreptul încremeniţi: mai aveam cinci minute până la pranz. Asta înseamnă că în cinci minute parcursesem cincisprezece kilometri, cu o medie de 150 km pe oră! Fără benzină! Am intrat in convent tocmai cand fratii coborau pentru pranz. M-am dus inaintea lui Padre Pio care mă privea şi zambea…”

Maria este mama unui bebeluş care s-a îmbolnăvit imediat după naştere: de fapt, ea a aflat în urma unei vizite medicale că pruncul ei era afectat de o boală foarte gravă. În momentul în care orice speranţă de a-l salva părea pierdută, Maria s-a hotărât să plece cu trenul la San Giovanni Rotondo.Cu toate că locuia intr-o localitate tocmai din capătul celalalt al regiunii Puglia, ea auzise atat de mult vorbindu-se despre acest Frate care purta întipărite în trupul său cele cinci răni sângerinde, aidoma celor ale lui Isus pe Cruce, şi că face atâtea minuni, îi tămăduieşte pe suferinzi şi redă speranţa celor necăjiţi, încât ea a plecat imediat, însă pruncul a murit în timpul călătoriei. Atunci ea l-a înfăşat în hăinuţele lui şi, după ce l-a vegheat toată noaptea în tren, l-a aşezat în valiză şi a închis capacul. Aşa a sosit a doua zi la San Giovanni Rotondo. Era disperată, pierduse fiinţa la care ţinea mai mult decât orice pe lume, însă nu a pierdut credinţa. Chiar în acea seară se afla în apropierea fratelui din Gargano: stătea la rand pentru a se spovedi iar in mâini strângea valiza unde zăcea trupuşorul neînsufleţit al pruncului ei, mort de mai bine de 24 ore. Iar când a îngenunchiat, femeia disperată a fost cuprinsă de nişte sughiţuri de plâns atât de puternice implorându-i ajutorul, încât el a început să o priveasc cu toată puterea. Mama deschide valiza arătându-i trupuşorul nemişcat. Sărmanul frate este atât de profund mişcat la auzul mamei nemângâiate încât şi el este sfâşiat de durere. Atunci el a luat pruncul şi i-a pus mâna lui străpunsă de rană pe frunte, şi ridicându-şi ochii spre cer a început să recite o rugăciune. Nu trece mai mult de o secundă iar sărmana fiinţă începe să-şi capete din nou suflarea: ca la un semn, aceasta dă mai întâi din picioruşe iar apoi din mânuţe, părând că se trezeşte dintr-un somn adânc. Întorcându-se către mamă îi spune: “Mamă, de ce plângi, nu vezi că fiul tău doarme ? Strigătele femeii şi ale mulţimii care împresuise bisericuţa explodează în strigăte de bucurie. Vestea minunii se răspândeşte din gură în gură. Este luna mai 1925 când vestea despre acest frate umil care tămăduieşte şchiopii şi învie morţii, se propagă ca un fulger prin firele de telegraf din lumea întreagă.”

Într-o seara, un inginer, a întârziat în manastire. Când iesi, afara  ploua cu galeata. "Vai, si eu nu am  nici macar o umbrela!"- îi zise lui Padre Pio. "N-as putea ramâne aici peste noapte? Daca ies m-as  mura ca un purece". - "Nu fiul meu, nu e posibil. Dar nu-ti fie teama. Te însotesc eu". Inginerul se gândea ca i-ar fi placut sa fie scutit de aceasta penitenta chiar si daca era îndulcita de asistenta spirituala a lui Padre Pio. Si-a ridicat gulerul, si-a îndesat caciula în cap si a pornit curajos sa parcurga cei doi kilometri care îl desparteau de sat. care nu i-a fost mirarea când, abia iesit, si-a dat seama ca fioroasa ploaie s-a calmat. Picura încetisor când a ajuns la familia care îl gazduia. "Maica Sfânta!" - exclama femeia care i-a deschis poarta- "cred ca sunteti ud pâna la oase!". "A, nu, aproape ca nu mai ploua!" - raspunde acesta. Taranii îl privesc stupefiati: "Cum nu mai ploua? Dar e un adevarat potop. Ascultati!" - si au iesit afara în prag si au vazut ca într-adevar ploua cu galeata. "De o ora ploua fara oprire. Cum ati trecut fara sa va udati?" - "Parintele Pio a spus ca ma însoteste!". " A, daca padre Pio a spus aceasta.". S-au asezat la masa, trecuse surpriza momentului. -" Sigur " - zise femeia, aducând vasul cu supa aburind, "sigur compania lui Padre Pio  e mai buna decât orice umbrela!"

Un domn din Ascoli Picena povestea: " La sfârsitul anilor cincizeci am venit cu sotia mea la San Giovanni Rotondo ca sa ne spovedim la Padre Pio. Dupa ce am primit sfaturi dar si ceva mustrari, seara eram înca pe holurile manastirii. Padre pio când m-a vazut îmi spune: "Esti înca pe aici. -  "Padre pio, nu mi-a pornit soricelul!" am raspuns rusinat. "Dar ce e acest  soricel?"- ma întreba bunul frate. - " O masina"- am raspuns. "Hai sa  vedem"- zice Padre Pio. Când am ajuns lânga masina, îmi spune sa plec linistit. Am calatorit toata noaptea si, dimineata, m-am dus cu masina la mecanic ca sa vad de ce nu voia sa porneasca. Dupa ce s-a uitat foarte atent, acesta îmi spune ca instalatia electrica era complet arsa si nu poate sa creada ca în aceste conditii eu am putut sa calatoresc mai bine de 400 kilometri de la San Giovanni Rotondo la Ascoli Piceno. Între stuoare si uimire, i-am multumit lui Padre Pio.

Nu era nevoie în nici un caz sa-i repet de zece ori acelasi lucru, chiar si în minte. O femeie cuminte  din sat avea barbatul grav bolnav. Alearga repede la manastire dar, cum sa ajunga la Padre Pio? Pentru spovezi e nevoie de lungi ore de asteptare si de cozi interminabile, cel putin trei zile. În timpul liturghiei, saraca se agita, se plânge la dreapta si la stânga de nenorocirea care a lovit-o Sfintei Fecioare a Harurilor, prin mijlocirea slujitorului sau credincios. În timpul spovezilor , acelasi  lucru. În sfârsit reuseste sa intre în faimosul coridor, unde se poate zari Padre Pio. Imediat ce o vede, o priveste cu severitate: "Femeie cu putina credinta, când o sa încetezi sa-mi spargi capul si sa-mi rozi urechile? Crezi ca sunt surd? Mi-ai spus deja de cinci ori, la dreapta, la stânga, în fata, în spate. Am înteles, am înteles.- mergi repede acasa, totul e bine!". Într-adevar, sotul era vindecat.