Reflecţiile traduse în continuare datează din anul 2006, când, pe o plajă din Soci, actorul şi muzicianul Petr Mamonov, protagonistul filmelor „Ostrovul“ şi „Ţarul“, i le-a încredinţat publicistei Larisa Maliukova, de la Novaia Gazeta, unde au şi apărut pentru prima oară (nr. 55/24 iulie 2006).
Creştinismul lui „Ia de la mine!“
Cât de pervertite sunt toate în ziua de
astăzi! Criticii de film au discutat recent despre „Ostrovul“ lui
Pavel Lunghin, iar despre Biserică vorbeau ca despre ceva
mitic, imemorial, ca despre un Ilya Murometz [personaj din poveştile
populare ruseşti]. Dar cum să trăieşti, dacă nu crezi în nimic?! Te
agiţi de colo până colo. Iar când ai credinţă, oricât de obosit ai fi,
tot vei ceda locul tău unei bătrânele în transportul public. Ăsta e
întregul creştinism. Sari să speli vesela, fără să ţi se ceară. E o
faptă creştinească? Fireşte că e. Scoate gunoiul din casă. Şi nu insista
pe propria dreptate. Nu perora: „Mâncarea e rece!“. Mai rabdă două
minute, să ţi se reîncălzească. Nevastă-ta, sărmana, o va face repede. E
şi ea obosită. Fiecare cu ritmul şi grijile sale. De ce tot insişti:
„Nevasta e obligată…“, „Soţul trebuie…“ etc.? Dragostea nu e
floare-verde-pe-câmpii. Este efortul de a-l duce şi suporta pe cel de
lângă tine.
Iată, vedem un om cu faţa în zăpadă. De
ce gândim imediat că e un beţiv: poate că l-a lăsat inima?! Şi dacă e
beat? Ajută-l să se ridice, aşază-l pe un parapet, să nu îngheţe.
Dar nu: fugim în drumul nostru! Fugim de noi! Dar când faci o faptă
bună… stai întins, şi simţi o căldură benefică în suflet. De ce oare îţi
este bine? Parcă nici n-ai băut. Aha… ai ajutat o bătrânică să-şi ducă
povara zilei, fie şi doar trei trepte…
Îmi spunea aici o tânără: „Nu-mi iubesc
părinţii“. Hop aşa! Nu te grăbi! Dar îi ajuţi în toate cele? Mergi
la cumpărături? „Da, îmi răspunde fata, fac cum se cuvine cele
necesare“. Atunci îi iubeşti, de ce să răscolim sentimentele? Scuipă pe
ele, nu se poate trăi după simţiri. Azi e soare, mâine plouă.
Ai căzut,
ţi-ai fracturat piciorul – un alt simţ ţi se deschide. Trebuie să trăim
după această lege: nu „Dă-mi!“, ci „Ia de la mine!“. Mulţi nu înţeleg
cum e să-ţi dai cămaşa de pe tine. Ne-am obişnuit să trăim
de-a-ndoaselea. Pe capetele noastre, dacă e să luăm aminte, s-a format
un loc plat, pe care se poate şedea confortabil. De aceea, trăim cu
capul în jos. Toate cele bineplăcute lui Dumnezeu le respingem.
Cel mai tare, nu ezita să-l ajuţi pe cel
mai slab. Iar între noi e invers: sugrumă-l! Cel bogat îi ia şi puţinul
celui sărac. Fură cât mai mult, şi ascunde în spatele gardurilor, să
nu-l prade alţii…
Aproapele, ca o icoană…
Avem o viziune stricată despre
creştinism. Dar lucrurile sunt simple. Cât sânge poţi da altuia?
Căci scris este: „Ce ai făcut unora dintre cei mici, Mie Mi-ai făcut“.
Să poţi sta cât mai mult la căpătâiul mamei tale, care şi-a pierdut
minţile de atâta bătrâneţe şi boli. Iată unde şi cum trebuie să murim în
fiece zi! Precum copiii trimişi în Cecenia. Un cretin aruncă o grenadă,
iar un locotenent-colonel, înainte ca aceasta să explodeze, o acoperă
cu trupul său. N-a ezitat, s-au ales pulberile de el. Alţi opt ortaci
rămân în viaţă. Era comunist, nebotezat, n-a mers niciodată la biserică,
la Dumnezeu nu se gândea, dar era un adevărat creştin. În Rai! Ca o
rachetă! Căci ce folos e să vii la biserică, să baţi mătănii, să pui
lumânări multe, dacă inima îţi este goală? O faptă creştinească, ceva?
N-ai să vezi! Chiar dacă vei bătători toate Athosurile, şi ai
săruta toate moaştele, tot degeaba e. Priveşti pe un amărât şi
te gândeşti: „Aha, e din cei pe care îi arată la TV, mafioţi, escroci…“
Dă-i 50 de copeici. Nu vei sărăci. Acceptă să greşeşti. Ce, crezi
mai mult cutiei catodice? Adevărata mafie sunt cei care, puţini fiind,
vreo 5 să fie, manipulează masele cu televizorul. Să se lingă pe bot! Nu
le va reuşi numărul…
Eu de 11 ani trăiesc în provincie. Lumea
munceşte pe aici. Se scoală cu noaptea în cap. Ca şi
domnişoara taxatoare, care pe gerurile cele mai mari nu
pridideşte: „Biletele dumneavoastră, biletele la control!“. Pentru doar
5000 de ruble pe lună. Sunt deputatul lor! Pentru ei muncesc şi eu.
Deşi e greu, mă străduiesc să trăiesc
după lege. Din zece situaţii, două sunt cu reuşită, mulţumitoare. Îmi
ţin gura, ca să nu scape vreun cuvânt spurcat. Nu vorbesc peste alţii,
îi ascult. Căci aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi: să stăm unii în
faţa celorlaţi, precum în faţa unei vechi icoane.
Ce înseamnă să nu judeci? Să nu
formulezi sentinţe. Dar păreri suntem obligaţi să avem. Domnul nostru a
încercat să-i lămurească pe farisei, iar mânia Lui era mânie dreaptă.
Ai dreptate atunci când te înfurii pe tine, că te-ai îmbătat, ca
nebunul, aseară. Atunci când urăşti păcatul din tine, obişnuinţa
păcătoasă, care te macină, şi căreia nu-i găseşti leacul. Numai ajungând
să o urăşti profund, vei gusta din parfumul biruinţei.
Urgenţa Adevărului
Încerc să învăţ în fiece zi, deşi am ani
destui. Iată, merg cu autobuzul din oraşul Verei… la Moscova. Două ore
fără oprire. Locurile sunt numerotate, nu ai cum să te aşezi
aleatoriu. Privesc în faţa mea, cu groază, cum se prăbuşesc pe scaune
doi tineri demobilizaţi, beţi criţă. Înjură copios, despre muieri… La
scară mare. Gândul îmi dă fiori, pentru două ore sunt un om mort. Apoi
îmi zic: „Păi, să vedem, să cugetăm, cu atenţie… liniştit. Cine
sunt aceşti flăcăi? Au crescut la ţară, într-o vreme în care nu se
simţeau semnele emancipării de azi. Ce au văzut atunci? Tata beţiv, mama
le dădea scatoalce, înjurăturile erau o normă. Televizorul urla ca un
descreierat. Ăştia sunt „noua generaţie“. Ce să le ceri? Eu
personal i-am învăţat ceva? Le-am păşit pragul casei? Le-am citit vreo
carte?“. Ies din reveria gândului, şi constat că am şi ajuns… Toate sunt
în mâinile noastre: cum ascultăm, dacă nu ne sunt mânjiţi ochii, dacă
urechile nu sunt înfundate, sufletul să ne fie descuiat, conştiinţa
curată. Iată lucrurile de care trebuie să ne ocupăm.
Sfinţii ne învaţă: Mântuieşte-te! – şi e
destul pentru o viaţă. Mod de acţiune? Construieşte-te pe tine
însuţi! Un minuscul punct. Dar acest punctişor va aduce lumină mai
multă. Dar dacă e să ne limităm numai la indicaţii: că asta nu e aşa,
că pensiile sunt mici, guvernul e de vină, că americanii sunt capul
răutăţilor, că Bin Laden, să-i fie de haram… nu se va schimba nimic.
Doar răul se va înmulţi, care şi aşa e destul. Să împuţinăm
răutatea. Despre asta este umila noastră încercare, prin
filmul „Ostrovul“. Da, sunt de acord cu anumite critici ale filmului.
Are acolo destule bîlbe faptice. M-am străduit să le explic. Eram
într-o derută, o neputinţă din care ne-am opintit din toate puterile să
ieşim. Precum copiii, nu căutam să înţelegem, ci să reţinem ce se
întâmplă cu omul care a început să creadă, şi s-a avântat
către Dumnezeu, cum era eroul meu… cât de responsabil şi greoi este
păcatul. Deoarece uităm mereu că păcatul e lipsa luminii. Nu
are substanţă. Răul ca atare nu există. Noi îl materializăm, îl facem
palpabil. Prin iritările noastre. Prin lipsa de respect faţă de
celălalt…
Ce este raiul, dar iadul? Părinţii ne
învaţă că peste tot e doar un ocean de iubire dumnezeiască. Pe cei
greşiţi îi pedepseşte cu biciul iubirii. Imaginaţi-vă doar: un ocean al
dragostei, unde toată lumea se iubeşte. În viaţa acesta nu am învăţat
să iubim. O ţineţi una şi bună: ce să facem acolo? Iată iadul! Chinuri
neîncetate. Şi dacă întunericul e lipsa luminii, sufletul cel
tenebros, când iese la lumină, se topeşte. […]
Nu transmit nimic, doar împărtăşesc din
experienţa proprie. Sunt ca toţi ceilaţi: slab, neputincios. La fel
de oarecare. Dar mi-a apărut o nevoie. Simt urgenţa Adevărului, ca un
nod în gât. Unul dintre numele lui Hristos este Soarele Adevărului.
Către acest soare mă şi îndrept, cu toate puterile mele
ţânţăreşti. Citesc: „Nu trăim niciodată în această clipă. Chiar şi
atunci când stăm la masă, gândurile ne zboară, ba la castraveţi, ba la
bragă, ba la supă. Încercaţi măcar un minut pe zi, când nu aveţi nimic
de făcut… să vă adunaţi sub propria piele, spre a trăi acum. În acest
minut. Este deosebit de greu. Urmarea acestui efort exterior va fi că
veţi resimţi prezenţa lui Dumnezeu“.
All the best…
Mă simt un actor? Eu sunt – Mamonov Petr
Nikolaevici. În munca mea toate le fac pe bune, pentru asta mă respect.
Merg până la capăt. În fiecare clipă, din toate puterile, all the
best. Peste vreo 5 ani priveşti şi te gândeşti: „Cum ai putut să joci în
halul ăsta?“. Dar inima mea e împăcată, pentru că în acel moment am
făcut totul cum a trebuit. Aşa a fost şi cu filmul „Ostrovul“. Ne-a
reuşit? Nu? Va impresiona? M-am străduit să-i ajut pe cei din jur,
implicit pe mine. Când Mântuitorul intra în Ierusalim, pe mânzul asinei,
i se aruncau flori în cale, crengi de palmier, precum şi cuvinte de
întâmpinare. Animalul credea că lui i se adresează urările de bun venit.
Astfel suntem şi noi: mânjii asinei, pe care merge Domnul.
Talentele mele sunt nenumărate, dar care e meritul meu? O mână generoasă
le-a semnănat… Trăiesc cu astea. Fac efortul să nu le dezmint, să nu le
trădez. Să nu mă prostituez. Nu am orgasme de la propriul „eu“. Înţeleg
prea bine că eu, Petr Mamonov, nu am vreun merit. Mi-am băut minţile,
şi vreo 500 de cântece ar fi ajutat nişte oameni, dar nu le-am
scris… Le-am diluat în vodkă, amestecat în noroi. Am cu ce mă mîndri?
Cică se spune că noi, poeţii, putem vesti adevărul şi din glodul cel mai
de jos. Prostii! Taman celor care li se dă, li se cere. Trebuie să
trăim cât mai curat, în curăţie supremă. Căci totul e aşa fragil, aşa
lipsit de apărare. Vedeţi cum buruienile podidesc răzoarele cu flori…
