Cum sa devenim Persoana

Domnul l-a creat pe om ca să trăiască veșnic și să-și afle într-însul fericirea, pentru ca noi toți să fim împreună cu El și înlăuntrul Lui. Domnul Însuși vrea să fie împreună cu noi și înlăuntrul nostru. 

Din pulberea pământului l-a creat Domnul pe omul acesta, din care și noi facem parte, însă ne-a dat suflare de viață ca propriilor Săi fii și ne așteaptă cu mare dorință. Domnul ne iubește cu o dragoste atât de desăvârșită, încât a luat trup pentru noi, Și-a dăruit Sângele pentru noi și ni l-a dat să-l bem. Ne-a dăruit și preacurat Trupul Său și în felul acesta am devenit fiii Săi. Domnul a venit pe pământ ca să ne înalțe și pe noi acolo unde El sălășluiește. În locul acesta ne cheamă Domnul, în ciuda păcatelor noastre.

Nu există viață duhovnicească rodnică fără un scop, o năzuință, care să-i dea existenței în întregime un sens. Scopul acesta, ne spune Sfântul Siluan, nu este asemenea unui obiectiv măsurabil, care trebuie atins. Nu ține de ordinea averii, a științei sau a puterii – care ne domină atât de adesea viața –, ci de ordinea ființei: este fericirea. Scopul acesta nu este rodul unei reflecții intelectuale, ci o taină relevată și dăruită de sus, de Cel care este darul și toată taina, cel întru care sălășluiește plinătatea vieții.

„Omul a fost făcut din țărână, însă Dumnezeu l-a iubit atât de mult, prin Harul Său, încât l-a înveșmântat în frumusețe și omul a devenit asemenea Domnului”, spune Starețul. Dumnezeu, Dumnezeul cel viu, m-a adus pe mine din neant la ființă. Într-un act de iubire absolut gratuită, m-a creat din „țărâna” pământului, dăruindu-mi Duhul Său și spunnând: 
Să facem om, după chipul și asemănarea Noastră (Fac. 1, 26). Fulgerătoare, revelația acestui plural! Sfântul Siluan care nu încetează să mediteze asupra ei, chemând în ajutor pe Tatăl și pe Duhul Sfânt – cele „două mâini” ale Tatălui –, o tâlcuiește în felul său: întreaga Sfântă Treime este cea care lucrează aici. Frumusețea în care m-a înveșmântat Dumnezeu prin harul Său, creându-mă, nu este altceva decât chipul lui Dumnezeu, unul în trei Persoane. Și cum ceea ce vădește unitatea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt este iubirea – mișcarea iubirii care circulă între ei și care creează viața –, chipul dumnezeiesc înlăuntrul meu este înainte de toate capacitatea de a iubi și de a crea, nedespărțite de libertate.

Ființă creată fiind, creația aceasta a fost pentru ceva. A existat în actul lui Dumnezeu, care m-a zămislit, o intenţie. Un plan de mai înainte de toți vecii, care-mi definește „vocația”, la care Dumnezeu mă „cheamă” în fiecare clipă, așa cum i-a chemat pe Adam și Eva în grădina Raiului. Sfântul Siluan nu încetează să amintească vocația aceasta tuturor popoarelor: „Dumnezeu ne-a creat ca să trăim veșnic cu El, din iubire. Ca să contemplăm slava lui Dumnezeu în Ceruri, să intrăm în Raiul în care strălucește lumina Preasfintei Treimi.” Și aceasta, nu numai în Ceruri, într-o viață viitoare, ci și pe acest pământ. Viața veșnică începe aici și acum.

Acest plan al lui Dumnezeu cu privire la om cuprinde un „proiect” duhovnicesc: acela „ca noi să ajungem, prin har, asemenea Domnului”.

 „Nu sunteți ceea ce nu ați devenit”, ne avertizează Sfântul Grigorie de Nyssa (secolul al IV-lea).

 Chipul lui Dumnezeu înăuntrul meu este un potențial de realizat. Copil fiind, trebuie să ajung adult. Sfântul Siluan mă întreabă: „Vrei să rămâi ca un cocoș închis într-un țarc pământesc, mulțumit de existența lui mediocră, în mijlocul celorlalte orătănii și fără să ai cunoștință de toate bunătățile cerești, sau vrei, mai degrabă, să ajungi un vultur plutind prin înălțimile cerești, care se deschid către nesfârșitul universului?” Sfântul Siluan răspunde fără ocolișuri: Dumnezeu nu se preocupă ca eu să ajung director, episcop sau simplu bucătar. El Se veselește la nebunie să mă vadă pe mine cutare sau cutare personaj important, care dobândește bogății și putere, care acumulează onoruri și reușite.  
Dumnezeu vrea numai ca eu să fiu împreună cu Dânsul, după cum El este împreună cu mine, să fiu într-Însul, după cum El este înlăuntrul meu, și ca, în uniunea aceasta îndrăgostită, eu să devin ceea ce este mai adânc în ființa mea creată și acel ceva ce a fost restaurat cu ocazia botezului.

„Scopul vieții noastre este să devenim, cu adevărat, noi înșine”, scria Kierkegaard. 

Cu toate acestea, precizează Sfantul Siluan, nimeni nu poate să acceadă în chip desăvârșit la acest adevăr personal, decât în măsura în care înfăptuiește chipul lui Dumnezeu în sine. Numai El este izvorul adevăratei mele identități, singura care are cu adevărat însemnătate, aflată în același timp dincoace și dincolo de toate identitățile și apartenențele, fie ele etnice, sociale sau bisericești. Cu alte cuvinte, nimeni nu este cu adevărat el însuși, decât în măsura în care are părtășie la chiar viața lui Dumnezeu, în măsura în care pătrunde în cercul mirabil al iubirii treimice, devenind astfel, el însuși, o persoană.

Or, tocmai aceasta mărturisește întreaga viață a Sfântului Siluan: că există o diferență fundamentală între persoană și individ. Persoana este o ființă a comuniunii, individul este un chip al despărțirii. Persoana este deschisă celorlalți oameni și lui Dumnezeu, individul este egoist și preocupat numai de sine. Persoana Îl slăvește pe Dumnezeu în toate și face din fiecare gest, din fiecare vorbă și din fiecare întâlnire o taină sfântă; individul întrebuințează totul – pe semenii săi și întreaga creație – ca pe un mijloc de a-și satisface poftele și nevoile proprii. Persoana dăruiește și împărtășește, individul împarte, ia, acumulează și consumă. Persoana se micșorează pe sine, pentru a fi apoi preamărită; individul se înalță, pentru a se îndumnezei pe sine. Iar păcătosul de mine, în viața de zi cu zi, ce sunt oare, ce vreau să devin? 

O persoană sau un individ?

Pentru Sfântul Siluan, prototipul și întruchiparea desăvârșită a persoanei este Iisus Hristos, „stânca neclintită a nădejdii noastre”, deoarece El este singurul care și-a dovedit plinătatea iubirii nebune față de Dumnezeu, față de om și față de creația Sa.

 „Nu există pe suprafața pământului un om la fel de blând și de plin de iubire cum este Domnul nostru Iisus Hristos”, strigă el, marcat pentru totdeauna de întâlnirea sa față către față cu Acesta.

 Hristosul Sfântului Siluan strălucește de frumusețe, fiind totodată nespus de smerit și de milostiv. Și, mai cu seamă, El este Cel care a luat asupra Sa păcatele noastre, Cel care s-a micșorat pe Sine până la moartea pe Cruce și a pogorât la iad, ca să ne înalțe pe noi acolo unde El Însuși sălășluiește de mai înainte de toți vecii, laolaltă cu sfinții.

Prin urmare, numai cu ajutorul lui Iisus Hristos poate omul să acceadă la slava pentru care a fost creat. Și aceasta nu numai urmându-L și imitându-L, ci și iubindu-L și slăvindu-L din toată ființa sa, lăsându-L să Se nască și să viețuiască într-însul (v. Gal. 4, 19), devenind trup din Trupul său și sânge din Sângele său, în Taina Euharistiei, slujindu-L pe El în cei din urmă dintre oameni, o recunoaște Sfântul Siluan: „Domnul dorește să fim într-Însul și întru Părintele Său. Aceasta să ne fie nouă bucuria: că Dumnezeu este cu noi și în noi.”

În felul acesta se poate defini vocația noastră de fii și fiice ale celui dintâi Adam, acesta este înțelesul ultim al existenței noastre, de urmași ai Noului Adam. A ne asuma în deplină cunoștiință această vocație și sensul ei. Descoperite nouă de Sfânta Evanghelie, a răspunde la chemarea neîncetată a Duhului Sfânt, care ne îndeamnă să ne potrivim pe măsura lui, de bună voie și în toată clipa, faptele și gândurile noastre, nu înseamnă aceasta, oare, să creștem în har până ajungem la statura bărbatului desăvârșit, a lui Iisus Hristos Însuși? În afară de aceasta, ne mai spune Sfântul Siluan, nu există decât patimi relative, care nu ne vor putea niciodată umple setea de absolut, plăceri trecătoare, care nu sunt decât umbra fericirii celei adevărate.

Viețuirea divino-umană, către care ne îndeamnă Sfântul Siluan, este cu mult mai adâncă, mai înălțătoare și mai deplină decât felul viețuirii în lume. Contrar acesteia, viața întru Hristos este fără de moarte și sustrasă ispitei neantului. 

Răstignind pururea în noi pe omul cel vechi, viața întru Hristos ne deschide inimile, ne sporește conștiința, ne curățește sufletele, și ne transfigurează trupurile, într-o dăruire totală de sine lui Dumnezeu și celorlalți oameni. Însă pentru a putea ajunge la viața aceasta transfigurată a omului nou, trebuie ca și noi să o primim în lăuntrul nostru. Pentru a elibera puterile iubirii și ale creației care sălășluiesc în noi, mai trebuie să ne și lăsăm pătrunși de harul Sfântului Duh, să-i îngăduim să lucreze în lăuntrul nostru, să devină suflet în sufletul nostru, viață în viața noastră.

sursa :„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010