Mi-e sufletul

 

Mi-e sufletul cernit în colivie,
O gratie îi tine loc de-aripa,
În el, numai durerea mai e vie,
Si-n vesnicia lui mai este-o clipa.

Prin vremea lui trec veri demult uitate,
În anii lui se face tot mai toamna,
Închis în el, viseaza libertate,
Si ma întreaba tot mai des ce-nseamna.

Îi spun ca usa lumii e deschisa,
Ca nu-i zavor si nimeni nu-i de garda,
Priveste-n gol si-n pleoapa lui închisa,
Ghicesc scântei ce au uitat sa arda.

Îi spun ca lumea e-un sirag de stele,
Purtat la gât de zâne fara nume,
Dar gândul meu se pierde-ntre zabrele,
Si între noi tacerea-i cât o lume.

Mi-e sufletul un cer de-apusuri sumbre,
Pierdut în lumea lui, de gratii plina,
Ce-n teama de-ntuneric si de umbre,
Se frânge-n rasarituri de lumina.

poezie de Marian Burtoi