Redăm
în traducerea noastră de lucru cateheza Sfântului Părinte Papa Francisc
de la audienţa generală de miercuri dedicată Sacramentului Spovezii.
Dragi fraţi şi surori bună ziua,
1. Prin Sacramentele iniţierii creştine – Botezul, Mirul şi Euharistia – omul primeşte viaţa nouă în Cristos. Ştim cu toţii că, deocamdată, avem această viaţă „în vase de lut” (2 Cor 4,7), suntem încă supuşi tentaţiei, suferinţei, morţii şi, din cauza păcatului, putem chiar pierde noua viaţă. De aceea Domnul Isus a voit ca Biserica să continue opera sa de mântuire chiar şi pentru propriile mădulare, în special prin Sacramentul Pocăinţei şi Reconcilierii şi cel al Ungerii Bolnavilor, care s-ar putea reuni sub numele de „Sacramente de vindecare”. Sacramentul reconcilierii este un sacrament de vindecare. Când merg să mă spovedesc este pentru a mă vindeca, pentru a-mi vindeca sufletul şi inima de ceva ce am făcut şi nu este bine.
Icoana
biblică care le exprimă cel mai bine, în legătura lor profundă, este
episodul iertării şi vindecării paraliticului, în care Isus se revelează
în acelaşi timp medic de suflete şi de trupuri (cfr Mc 2,1-12 // Mt
9,1-8; Lc 5,17-26).
Sacramentul penitenţei şi al reconcilierii, căruia îi mai spuneam „al spovezii”, izvorăşte direct din misterul pascal. De fapt, chiar în seara Paştelui, Domnul le apare discipolilor închişi în Cenacol şi, după ce le adresează salutul „Pace vouă!”, suflă asupra lor spunând: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate” (In 20,21-23).
Acest fragment ne arată dinamica mai profundă conţinută în acest sacrament. În primul rând, faptul că iertarea păcatelor nu este ceva ce ne putem da de unii singuri; eu nu pot spune: 'îmi iert păcatele'; iertarea se cere, se cere celuilalt şi, spovedindu-ne îi cerem iertare lui Isus”. Iertare nu este rod al propriilor eforturi, ci este dar al Duhului Sfânt care ne cufundă în izvoarele de îndurare şi de har ce ţâşnesc neîncetat din inima larg deschisă a lui Cristos răstignit şi înviat. În al doilea rând, ne aminteşte că doar lăsându-ne împăcaţi cu Tatăl şi cu fraţii în Domnul Isus putem fi cu adevărat în pace. Cu toţii simţim această pace. Când mergem să ne spovedim, simţim o greutate în suflet, cu un pic de tristeţe… şi, când auzim dezlegarea ne simţim împăcaţi, cu acea pace atât de frumoasă în inimă, pe care doar Isus ne-o poate da, doar El!
2. Cu timpul, celebrarea acestui sacrament a trecut de la o formă publică – pentru că la început se făcea în public – la o formă personală, la această formă rezervată a Spovezii. Dar aceasta nu trebuie să ne facă să uităm matricea eclezială care constituie contextul său vital. În realitate, comunitatea creştină este locul în care se face prezent Duhul Sfânt, care reînnoieşte inimile în iubirea lui Dumnezeu şi-i face pe toţi fraţii să fie una în Cristos Isus. Iată de ce nu este îndeajuns să ceri iertare de la Domnul în mintea şi inima ta, dar e necesar să-ţi mărturiseşti cu umilinţă şi încredere păcatele tale unui slujitor al Bisericii. În celebrarea acestui sacrament, preotul nu-l reprezintă numai pe Dumnezeu, dar întreaga comunitate, care se recunoaşte în fragilitatea oricărui mădular al său, care ascultă cu emoţie căinţa credinciosului, se împacă cu el, îl încurajează şi îl însoţeşte pe calea convertirii şi a maturizării umane şi creştine.
Unul poate să spună: «Eu mă spovedesc numai la Dumnezeu». E adevărat, poţi să-i spui lui Dumnezeu: «Iartă-mă!», şi să-ţi mărturiseşti păcatele. Dar păcatele noastre sunt îndreptate şi împotriva fraţilor şi împotriva Bisericii, de aceea e necesar ca în persoana preotului să cerem iertare Bisericii şi fraţilor.
«Dar, părinte, mi-e ruşine să mă spovedesc», ar putea să spună un altul. Da, şi ruşinea e un lucru bun, este sănătos să avem un pic de ruşine, pentru că e salutar să ne ruşinăm. Pentru că dacă cineva nu se ruşinează, noi spunem în ţara mea că este un «sin-verguenza», un neruşinat. Ruşinea ne face bine, pentru că ne face mai smeriţi. Şi preotul primeşte cu iubire şi blândeţe această mărturisire, şi în numele lui Dumnezeu îţi dă iertare.
Chiar şi din punct de vedere uman e bine să-ţi descarci inima, e bine să vorbeşti cu un frate şi să spui preotului aceste lucruri care te apasă atât de mult în inima ta. Unul simte că se descarcă înaintea lui Dumnezeu, a Bisericii şi a fratelui. Dar nu vă fie teamă de Spovadă! Unul, când stă la rând pentru a-şi mărturisi păcatele, simte toate aceste lucruri, inclusiv ruşinea, dar apoi, după ce s-a spovedit, iese liber, mare, frumos, iertat, nepătat şi fericit. Aceasta este partea frumoasă a spovezii!”.
Apoi, adresându-se direct credincioşilor, Papa a spus: „Aş vrea să vă întreb, dar să nu-mi răspundeţi cu glas tare ci fiecare să răspundă în inima sa: de când nu te-ai spovedit? Fiecare să se gândească: două zile, două săptămâni, doi ani, douăzeci de ani, patruzeci de ani? Fiecare să-şi aducă aminte şi să spună pentru sine de când nu s-a spovedit. Şi dacă a trecut mult timp, nu mai pierdeţi nici o zi: curaj, du-te, preotul va fi înţelegător. Iar Isus, acolo, Isus este mai bun decât preoţii, Isus te primeşte, te primeşte cu o iubire atât de mare. Fă-ţi curaj, aşadar, şi du-te la spovadă!”.
3. „Sacramentul Reconcilierii reprezintă un adevărat tezaur încredinţat în mâinile Bisericii. Însă, de multe ori, riscăm să-l uităm sau să-l lăsăm deoparte. Un pic din lene, un pic din ruşine, dar mai ales pentru că s-a diluat simţul păcatului, a gravităţii şi a implicaţiilor sale, atât la nivel personal cât şi social. La baza acestui lucru se află pierderea simţirii lui Dumnezeu. Fiecare este împins să se pună în centru, făcând ca totul şi toţi să se învârtă în jurul său, în funcţie de propriile interese şi de propria realizare. Făcând acest lucru se ajunge la considerarea propriei persoane ca măsură a tuturor lucrurilor şi singura unitate de măsură, considerând că nu trebuie să dai socoteală nimănui. Atunci însă când îl refuzi pe Dumnezeu şi pe fraţi, conştiinţa se închide, conducându-ţi viaţa în derivă, fără să-ţi dai seama de răul şi suferinţa pe care acest lucru le provoacă. Dragi prieteni, celebrarea Sacramentului Reconcilierii înseamnă să fi îmbrăţişat călduros: este îmbrăţişarea infinitei milostiviri a Tatălui. Să ne amintim acea frumoasă parabolă a fiului care a plecat de acasă luând banii moştenirii şi a risipit totul, iar când nu mai avea nimic a decis să se întoarcă acasă, însă nu ca fiu, ci ca slujitor. Avea în sufletul său atât de multă vinovăţie, atât de multă ruşine. Surpriza a fost că atunci când a început să vorbească pentru a-şi cere scuze, Tatăl nu l-a lăsat să vorbească: l-a îmbrăţişat, l-a sărutat şi a sărbătorit. Şi eu vă spun, ori de câte ori ne spovedim, Dumnezeu ne îmbrăţişează, sărbătoreşte. Să mergem înainte pe acest drum. Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să ne transmită toată bucuria pentru că ne-a regăsit, pentru că suntem din nou alături de El. Să-l lăsăm ca prin iubirea Lui să ne regenereze ca fii şi să ne împace cu El, cu noi înşine şi cu fraţii”.
(Redacţia Română RV)
Dragi fraţi şi surori bună ziua,
1. Prin Sacramentele iniţierii creştine – Botezul, Mirul şi Euharistia – omul primeşte viaţa nouă în Cristos. Ştim cu toţii că, deocamdată, avem această viaţă „în vase de lut” (2 Cor 4,7), suntem încă supuşi tentaţiei, suferinţei, morţii şi, din cauza păcatului, putem chiar pierde noua viaţă. De aceea Domnul Isus a voit ca Biserica să continue opera sa de mântuire chiar şi pentru propriile mădulare, în special prin Sacramentul Pocăinţei şi Reconcilierii şi cel al Ungerii Bolnavilor, care s-ar putea reuni sub numele de „Sacramente de vindecare”. Sacramentul reconcilierii este un sacrament de vindecare. Când merg să mă spovedesc este pentru a mă vindeca, pentru a-mi vindeca sufletul şi inima de ceva ce am făcut şi nu este bine.
Sacramentul penitenţei şi al reconcilierii, căruia îi mai spuneam „al spovezii”, izvorăşte direct din misterul pascal. De fapt, chiar în seara Paştelui, Domnul le apare discipolilor închişi în Cenacol şi, după ce le adresează salutul „Pace vouă!”, suflă asupra lor spunând: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate” (In 20,21-23).
Acest fragment ne arată dinamica mai profundă conţinută în acest sacrament. În primul rând, faptul că iertarea păcatelor nu este ceva ce ne putem da de unii singuri; eu nu pot spune: 'îmi iert păcatele'; iertarea se cere, se cere celuilalt şi, spovedindu-ne îi cerem iertare lui Isus”. Iertare nu este rod al propriilor eforturi, ci este dar al Duhului Sfânt care ne cufundă în izvoarele de îndurare şi de har ce ţâşnesc neîncetat din inima larg deschisă a lui Cristos răstignit şi înviat. În al doilea rând, ne aminteşte că doar lăsându-ne împăcaţi cu Tatăl şi cu fraţii în Domnul Isus putem fi cu adevărat în pace. Cu toţii simţim această pace. Când mergem să ne spovedim, simţim o greutate în suflet, cu un pic de tristeţe… şi, când auzim dezlegarea ne simţim împăcaţi, cu acea pace atât de frumoasă în inimă, pe care doar Isus ne-o poate da, doar El!
2. Cu timpul, celebrarea acestui sacrament a trecut de la o formă publică – pentru că la început se făcea în public – la o formă personală, la această formă rezervată a Spovezii. Dar aceasta nu trebuie să ne facă să uităm matricea eclezială care constituie contextul său vital. În realitate, comunitatea creştină este locul în care se face prezent Duhul Sfânt, care reînnoieşte inimile în iubirea lui Dumnezeu şi-i face pe toţi fraţii să fie una în Cristos Isus. Iată de ce nu este îndeajuns să ceri iertare de la Domnul în mintea şi inima ta, dar e necesar să-ţi mărturiseşti cu umilinţă şi încredere păcatele tale unui slujitor al Bisericii. În celebrarea acestui sacrament, preotul nu-l reprezintă numai pe Dumnezeu, dar întreaga comunitate, care se recunoaşte în fragilitatea oricărui mădular al său, care ascultă cu emoţie căinţa credinciosului, se împacă cu el, îl încurajează şi îl însoţeşte pe calea convertirii şi a maturizării umane şi creştine.
Unul poate să spună: «Eu mă spovedesc numai la Dumnezeu». E adevărat, poţi să-i spui lui Dumnezeu: «Iartă-mă!», şi să-ţi mărturiseşti păcatele. Dar păcatele noastre sunt îndreptate şi împotriva fraţilor şi împotriva Bisericii, de aceea e necesar ca în persoana preotului să cerem iertare Bisericii şi fraţilor.
«Dar, părinte, mi-e ruşine să mă spovedesc», ar putea să spună un altul. Da, şi ruşinea e un lucru bun, este sănătos să avem un pic de ruşine, pentru că e salutar să ne ruşinăm. Pentru că dacă cineva nu se ruşinează, noi spunem în ţara mea că este un «sin-verguenza», un neruşinat. Ruşinea ne face bine, pentru că ne face mai smeriţi. Şi preotul primeşte cu iubire şi blândeţe această mărturisire, şi în numele lui Dumnezeu îţi dă iertare.
Chiar şi din punct de vedere uman e bine să-ţi descarci inima, e bine să vorbeşti cu un frate şi să spui preotului aceste lucruri care te apasă atât de mult în inima ta. Unul simte că se descarcă înaintea lui Dumnezeu, a Bisericii şi a fratelui. Dar nu vă fie teamă de Spovadă! Unul, când stă la rând pentru a-şi mărturisi păcatele, simte toate aceste lucruri, inclusiv ruşinea, dar apoi, după ce s-a spovedit, iese liber, mare, frumos, iertat, nepătat şi fericit. Aceasta este partea frumoasă a spovezii!”.
Apoi, adresându-se direct credincioşilor, Papa a spus: „Aş vrea să vă întreb, dar să nu-mi răspundeţi cu glas tare ci fiecare să răspundă în inima sa: de când nu te-ai spovedit? Fiecare să se gândească: două zile, două săptămâni, doi ani, douăzeci de ani, patruzeci de ani? Fiecare să-şi aducă aminte şi să spună pentru sine de când nu s-a spovedit. Şi dacă a trecut mult timp, nu mai pierdeţi nici o zi: curaj, du-te, preotul va fi înţelegător. Iar Isus, acolo, Isus este mai bun decât preoţii, Isus te primeşte, te primeşte cu o iubire atât de mare. Fă-ţi curaj, aşadar, şi du-te la spovadă!”.
3. „Sacramentul Reconcilierii reprezintă un adevărat tezaur încredinţat în mâinile Bisericii. Însă, de multe ori, riscăm să-l uităm sau să-l lăsăm deoparte. Un pic din lene, un pic din ruşine, dar mai ales pentru că s-a diluat simţul păcatului, a gravităţii şi a implicaţiilor sale, atât la nivel personal cât şi social. La baza acestui lucru se află pierderea simţirii lui Dumnezeu. Fiecare este împins să se pună în centru, făcând ca totul şi toţi să se învârtă în jurul său, în funcţie de propriile interese şi de propria realizare. Făcând acest lucru se ajunge la considerarea propriei persoane ca măsură a tuturor lucrurilor şi singura unitate de măsură, considerând că nu trebuie să dai socoteală nimănui. Atunci însă când îl refuzi pe Dumnezeu şi pe fraţi, conştiinţa se închide, conducându-ţi viaţa în derivă, fără să-ţi dai seama de răul şi suferinţa pe care acest lucru le provoacă. Dragi prieteni, celebrarea Sacramentului Reconcilierii înseamnă să fi îmbrăţişat călduros: este îmbrăţişarea infinitei milostiviri a Tatălui. Să ne amintim acea frumoasă parabolă a fiului care a plecat de acasă luând banii moştenirii şi a risipit totul, iar când nu mai avea nimic a decis să se întoarcă acasă, însă nu ca fiu, ci ca slujitor. Avea în sufletul său atât de multă vinovăţie, atât de multă ruşine. Surpriza a fost că atunci când a început să vorbească pentru a-şi cere scuze, Tatăl nu l-a lăsat să vorbească: l-a îmbrăţişat, l-a sărutat şi a sărbătorit. Şi eu vă spun, ori de câte ori ne spovedim, Dumnezeu ne îmbrăţişează, sărbătoreşte. Să mergem înainte pe acest drum. Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să ne transmită toată bucuria pentru că ne-a regăsit, pentru că suntem din nou alături de El. Să-l lăsăm ca prin iubirea Lui să ne regenereze ca fii şi să ne împace cu El, cu noi înşine şi cu fraţii”.
(Redacţia Română RV)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu