Papa Francisc: să nu ne izolăm în egoism; cine-şi dăruieşte viaţa din iubire nu este niciodată singur

(RV – 14 mai 2013) Avem nevoie de „o inimă largă” care să fie capabilă de iubire, a spus papa Francisc la Sfânta Liturghie celebrată marţi dimineaţă, în capela casei „Sfânta Marta” din Vatican.

 
Papa a atras atenţia asupra egoismului care, aşa cum s-a i s-a întâmplat lui Iuda conduce la izolarea propriei conştiinţe şi, în final, la trădarea lui Isus.
Episcopul Romei a concelebrat împreună cu arhiepiscopul de Medellín, Antonio Tobón Restrepo, la Liturghie luând parte un grup de angajaţi ai Muzeelor Vaticane şi unii elevi al Colegiului Pontifical Portughez.

Mai multe amănunte, în serviciul colegului nostru Alessandro Gisotti:

Dacă vrem cu adevărat să-l urmăm pe Isus, trebuie „să trăim viaţa ca pe un dar” de oferit altora, nu ca pe „o comoară de conservat”, a evidenţiat Sfântul Părinte care s-a oprit în omilie asupra contrastului dintre calea iubirii şi cea a egoismului.
Isus, a spus Pontiful, ne propune azi un cuvânt forte: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: a-şi da propria viaţă”. Dar, lectura Evangheliei ne arată şi o altă persoană, pe Iuda, „care avea tocmai comportamentul contrar”, de aceea „Iuda nu a înţeles niciodată ce înseamnă un dar”, a explicat Succesorul lui Petru:

• „Să ne gândim la momentul în care Maria Mgdalena spală picioarele lui Isus cu nardul care era atât de scump: este un moment plin de religiozitate, un moment de gratitudine, de iubire. 

 Dar Iuda se rupe de această trăire şi face o critică amară, spunând: „Acest parfum de nard ar putea fi utilizat pentru săraci”. Aceasta este prima referire pe care am găsit-o în Evanghelie despre sărăcie ca ideologie. Ideologia nu ştie ce este iubirea, pentru că nu ştie să se dăruiască”.

Iuda, a observat papa Francisc, „era desprins de ceilalţi, în singurătatea lui”, iar acest comportament egoist a crescut tot mai mult, până la trădarea lui Isus. Cine iubeşte, a adăugat, „îşi dă viaţa ca pe un dar”; egoistul, în schimb „se preocupă doar de propria viaţă şi creşte în acest egoism, devenind un trădător, şi rămânând singur”. În schimb, cine-şi dă viaţa pentru iubire nu este niciodată singur: este mereu în comunitate şi în familie”.
În rest, a atras atenţia Sfântul Părinte, „cel care izolează propria conştiinţă în egoism”, până la o urmă o pierde. Şi astfel a sfârşit Iuda, „ca un idolatru, avid de bani”, a explicat papa Francisc:

• „Şi această idolatrie l-a condus la izolare faţă de comunitatea celorlalţi. Aceasta este drama conştiinţei izolate: când un creştin începe să se izoleze, îşi izolează şi conştiinţa de sensul comunitar, de sensul Bisericii, de acea iubire pe care ne-o dă Isus. 

 
În schimb, creştinul care-şi dă viaţa, care „o pierde” cum spune Isus, o găseşte, o regăseşte, pe deplin. Iar acela care, precum Iuda, vrea să o conserve pentru sine, până la urmă o pierde.
Ioan spune că „în acel moment Satana a intrat în inima lui Iuda”. Şi trebuie să spunem că „Satana este un rău platnic. Ne înşeală întotdeauna, dar întotdeauna!”

Isus în schimb iubeşte şi se dăruieşte întotdeauna, Şi acest dar al său de iubire, a spus Papa Francisc, ne îndeamnă să iubim „pentru a da roade, iar acestea rămân”.
Sfântul Părinte şi-a încheiat omilia cu o invocaţie către Duhul Sfânt:

• „În aceste zile de aşteptare a solemnităţii Rusaliilor, să cerem: „Vino, Duhule Sfânt, vino şi dăruieşte-mi această inimă largă, această inimă care să fie capabilă să iubească cu umilinţă, cu blândeţe, dar întotdeauna o inimă largă care să fie capabilă să iubească.

 
Şi să cerem Duhului Sfânt harul de a ne elibera de cealaltă cale, cea a egoismului, care până la urmă sfârşeşte rău. Să-i cerem acest har”.

Text preluat de la pagina http://ro.radiovaticana.va/news/2013/05/14/papa_francisc:_s%C4%83_nu_ne_izol%C4%83m_%C3%AEn_egoism;_cine-%C5%9Fi_d%C4%83ruie%C5%9Fte_via%C5%A3a_di/rom-691997
a site-ului Radio Vatican

Despre acţiunea Duhului Sfânt
 

miercuri, 15 mai 2013

 

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi aş vrea să mă opresc asupra acţiunii pe care Duhul Sfânt o săvârşeşte în conducerea Bisericii şi a fiecăruia dintre noi la Adevăr. Isus însuşi le spune discipolilor: Duhul Sfânt “vă va conduce la tot adevărul” (In 16,13), fiind El însuşi “Duhul adevărului” (cf. In 14,17; 15,26; 16,13).

Trăim într-o epocă în care oamenii sunt mai degrabă sceptici faţă de adevăr. Benedict al XVI-lea a vorbit de multe ori despre relativism, adică despre tendinţa de a considera că nu există nimic definitiv şi de a crede că adevărul este dat de consens sau de ceea ce vrem noi. 

Apare întrebarea: există cu adevărat “adevărul”? Ce este adevărul? Putem să îl cunoaştem? Putem să îl găsim? Aici îmi vine în minte întrebarea procuratorului roman Ponţiu Pilat atunci când Isus îi revelează sensul profund al misiunii sale: “Ce este adevărul?” (In 18,37.38).

 Pilat nu reuşeşte să înţeleagă că “Adevărul” este în faţa lui, nu reuşeşte să vadă în Isus faţa adevărului, care este faţa lui Dumnezeu.

 Şi totuşi, Isus este tocmai aceasta: Adevărul, care, la plinirea timpurilor, “s-a făcut trup” (In 1,1.14), a venit în mijlocul nostru pentru ca noi să îl cunoaştem.  

Adevărul nu este apucat ca un lucru, adevărul se întâlneşte. Nu este o posesie, este o întâlnire cu o Persoană.

Dar cine ne face să recunoaştem că Isus este Cuvântul adevărului, Fiul unicul născut al lui Dumnezeu Tatăl? 

Sfântul Paul învaţă că “nimeni nu poate să spună: «Isus este Domnul» decât prin Duhul Sfânt” (1Cor 12,3). 

Tocmai Duhul Sfânt, darul lui Cristos Înviat, ne face să recunoaştem Adevărul. Isus îl defineşte “Mângâietorul”, adică “acela care ne vine în ajutor”, care este alături de noi pentru a ne sprijini pe acest drum de cunoaştere; şi, în timpul Ultimei Cine, Isus îi asigură pe discipoli că Duhul Sfânt îi va învăţa toate, amintindu-le lor cuvintele Sale (cf. In 14,26).

Aşadar, care este acţiunea Duhului Sfânt în viaţa noastră şi în viaţa Bisericii pentru a ne conduce la adevăr? Înainte de toate aminteşte şi imprimă în inimile credincioşilor cuvintele pe care le-a spus Isus şi, tocmai prin aceste cuvinte, legea lui Dumnezeu – aşa cum vestiseră profeţii din Vechiul Testament – este înscrisă în inima noastră şi devine în noi principiu de evaluare în alegeri şi de călăuzire în acţiunile zilnice, devine principiu de viaţă.

 Se realizează marea profeţie a lui Ezechiel: 

“Vă voi curăţa de toate întinările şi de toată idolatria voastră. Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou… Voi pune în voi duhul meu şi atunci veţi urma legile mele, veţi păzi poruncile mele şi le veţi pune în practică” (36,25-27). De fapt, din interiorul nostru se nasc acţiunile noastre: tocmai inima este cea care trebuie să se convertească la Dumnezeu şi Duhul Sfânt o transformă dacă noi ne deschidem Lui.

Apoi, Duhul Sfânt, aşa cum promite Isus, ne conduce “la tot adevărul” (In 16,13); ne conduce nu numai la întâlnirea cu Isus, plinătate a Adevărului, ci ne conduce şi “înlăuntrul” Adevărului, adică ne face să intrăm într-o comuniune tot mai profundă cu Isus, dăruindu-ne înţelegerea lucrurilor lui Dumnezeu.  

Şi la aceasta noi nu putem ajunge cu forţele noastre. Dacă Dumnezeu nu ne luminează interior, existenţa noastră de creştini va fi superficială. Tradiţia Bisericii afirmă că Duhul adevărului acţionează în inima noastră, trezind acel “simţ al credinţei” (sensus fidei) prin care, aşa cum afirmă Conciliul Vatican II, poporul lui Dumnezeu, sub conducerea Magisteriului, aderă în mod infailibil la credinţa transmisă, o aprofundează cu judecată dreaptă şi o aplică mai deplin în viaţă (cf. constituţia dogmatică Lumen gentium, 12).

Să încercăm să ne întrebăm: sunt deschis la acţiunea Duhului Sfânt, îl rog pentru ca să îmi dea lumină, să mă facă mai sensibil la lucrurile lui Dumnezeu? Aceasta este o rugăciune pe care trebuie să o facem în toate zilele:

 “Duhule Sfânt, fă ca inima mea să fie deschisă la Cuvântul lui Dumnezeu, ca inima mea să fie deschisă la bine, ca inima mea să fie deschisă la frumuseţea lui Dumnezeu în toate zilele”. 

Aş vrea să vă pun o întrebare tuturor: câţi dintre voi se roagă în fiecare zi la Duhul Sfânt? Vor fi puţini, dar noi trebuie să satisfacem această dorinţă a lui Isus şi să ne rugăm în toate zilele la Duhul Sfânt, pentru ca să ne deschidă inima către Isus.

Să ne gândim la Maria care “păstra toate acestea, meditându-le în inima ei” (Lc 2,19.51). Primirea cuvintelor şi adevărurilor credinţei pentru ca să devină viaţă se realizează şi creşte sub acţiunea Duhului Sfânt.

 În acest sens, trebuie să învăţăm de la Maria, să retrăim “da”-ul ei, disponibilitatea sa totală de a-l primi pe Fiul lui Dumnezeu în viaţa ei, care din acel moment este transformată. 

Prin Duhul Sfânt, Tatăl şi Fiul îşi stabilesc locuinţa la noi: noi trăim în Dumnezeu şi din Dumnezeu. 

Însă viaţa noastră este cu adevărat însufleţită de Dumnezeu? Câte lucruri pun înainte de Dumnezeu?

Iubiţi fraţi şi surori, avem nevoie să ne lăsăm inundaţi de lumina Duhului Sfânt, pentru ca El să ne introducă în Adevărul lui Dumnezeu, care este singurul Domn al vieţii noastre. În acest An al Credinţei să ne întrebăm dacă am făcut în mod concret vreun pas pentru a-l cunoaşte mai mult pe Cristos şi adevărurile credinţei, citind şi meditând Sfânta Scriptură, studiind Catehismul, apropiindu-ne cu statornicie de Sacramente.

 Dar, în acelaşi timp, să ne întrebăm ce paşi facem pentru ca credinţa să orienteze toată existenţa noastră. Nu suntem creştini “pentru un timp”, numai în unele momente, în unele circumstanţe, în unele alegeri. 

Nu putem fi creştini aşa, suntem creştini în orice moment! Total! 

Adevărul lui Cristos, pe care Duhul Sfânt ni-l învaţă şi ni-l dăruieşte, interesează pentru totdeauna şi total viaţa noastră zilnică. Să îl invocăm mai des, pentru ca să ne conducă pe drumul discipolilor lui Cristos. Să îl invocăm în toate zilele.

 Vă fac această propunere: să îl invocăm în toate zilele pe Duhul Sfânt, astfel Duhul Sfânt ne va apropia de Isus Cristos.

sursa:  http://www.magisteriu.ro/audienta-generala-de-miercuri-15-mai-2013/

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu toate Harurile si Darurile Duhului Sfant!