HARUL LUI DUMNEZEU NU SUFERĂ AMESTEC CU GUSTUL CELOR PĂMÎNTEŞTI

1. Fiul meu, harul meu este o nestemată care nu suferă amestecul lucrurilor din afară şi al mîngîierilor pămînteşti. Prin urmare trebuie să lepezi toate piedicile din calea harului, dacă doreşti cu adevărat ca binecuvîntarea mea să se reverse şi să odrăslească în tine. 

Caută un loc ascuns, unde să-ţi fie bine să stai singur, faţă-n faţă cu tine însuţi; să n-ai nevoie să schimbi nici o vorbă cu nimeni, ci lui Dumnezeu singur să-i vorbeşti prin rugăciune fierbinte, ca să-ţi păzească curăţenia cugetului şi îndurerarea pocăită a sufletului. 

Lumea întreagă socoteşte-o drept nimic, iar slujirea lui Dumnezeu să treacă pentru tine înaintea tuturor celorlalte îndeletniciri săvîrşite în afară. Într-adevăr, nu vei putea să-mi slujeşti mie şi să-ţi afli totodată desfătare în cele trecătoare. Fereşte-te de dragostea fără măsură faţă de rude şi prieteni şi depărtează-ţi sufletul de toată mîngîierea vremii de acum. 

Astfel îi îndemna fericitul Apostol Petru pe credincioşii lui Cristos: ca nişte străini şi călători pe acest pămînt (1 Pt 2, 11) să-şi rînduiască purtările.

2. O, cîtă siguranţă şi încredere va avea, în ceasul morţii, omul descătuşat din timp de orice legătură lumească! Sufletul plin de metehne al omului pămîntesc nu poate însă pricepe cum inima să se lepede de toate; după cum omul robit trupului şi simţurilor sale nu înţelege ce poate să însemne libertatea omului lăuntric. Cu toate acestea, cel ce vrea cu adevărat să trăiască după legea duhului nu poate decît să scuture lanţurile oricărei legături, atît cele din apropierea sa cît şi cele de departe, şi de nimic să nu se ferească mai straşnic decît de sine însuşi. Dacă te vei birui pe tine însuţi cu desăvîrşire, lesne vei birui şi toate celelalte. Izbînda desăvîrşită este să te birui pe tine. Cel ce-i stăpîn pe sine, astfel ca trupul să fie supus dreptei judecăţi, iar dreapta sa judecată, în toate, să-mi fie supusă numai mie, acela este cu adevărat biruitorul său şi stăpînul lumii.

3. Dacă vrei să te ridici pînă la această culme, trebuie să te încumeţi, cu toată bărbăţia, să pui securea la rădăcină, să scoţi şi să stîrpeşti cea mai ascunsă sămînţă a iubirii neorînduite de tine însuţi, a dragostei faţă de bunurile pieritoare. 

De meteahna iubirii nemăsurate de sine atîrnă tot ceea ce omul are de înfrînt, începînd cu rădăcina: biruind şi stîrpind meteahna de la rădăcină, sufletul se va bucura de pace şi linişte nemăsurată.

Dar puţini sînt aceia care se străduiesc să-şi răstignească această pornire cu desăvîrşire şi să iasă din propria lor piele; de aceea rămîn încătuşaţi în sinea lor şi nu se pot înălţa cu duhul deasupra. 

Iar cei ce vor de bună voie să umble pe cărările mele vor trebui să-şi răstignească toate imboldurile şi aplecările rele şi să nu se lipească de nici o făptură cu iubire pătimaşă. 

DEOSEBIREA ÎNTRE IMBOLDURILE FIRII ŞI ALE HARULUI

1. Fiul meu, ţine seamă de imboldurile firii şi ale harului, care se bat cap în cap, deşi într-un chip atît de învăluit încît abia dacă omul luminat la suflet, avînd ochiul lăuntric ager, le ştie distinge. Într-adevăr, tot omul trage la bine şi, atît în vorbă cît şi în faptă, fiecare zice că vrea binele; şi tocmai de aceea, sub această arătare a binelui, mulţi se lasă înşelaţi.

2. Firea-i plină de vicleşuguri, şi pe mulţi îi trage în capcană ca să-i amăgească - de fapt pe sine însuşi avîndu-se pînă la urmă în vedere; căile harului sînt, în schimb, simple şi drepte, ocolesc pînă şi umbra răului, n-au nimic de-a face cu prefăcătoria, pe toate le îndrumă curat spre slava lui Dumnezeu, în care, de altfel, în cele din urmă, îşi află odihna.

3. Firea-i îndărătnică la răstignire, se înfioară la gîndul apăsării, nu vrea să se pună de bună voie sub jug; harul, în schimb, nu se sperie de răstignirea de sine, se împotriveşte poftelor şi simţurilor, caută supunerea, iubeşte îngenuncherea, nu umblă să hotărască după capul său, îndrăgeşte rînduiala, nu ţine să asuprească pe alţii, urmăreşte un singur lucru: să stea, să trăiască şi să fie sub mîna preaputernică a lui Dumnezeu; pentru Dumnezeu e gata oricînd să se plece cu umilinţă înaintea oricărei făpturi omeneşti.

4. Firea lucrează mereu pentru tihna şi folosul propriu şi aşteaptă într-una cîştig de la alţii; harul, în schimb, nu caută ceea ce este folositor şi plăcut sieşi, ci are întotdeauna în vedere ceea ce ar putea fi de folos pentru mai mulţi.

5. Firea primeşte bucuroasă onorurile şi închinăciunile; harul, în schimb, închină lui Dumnezeu toată cinstea şi mărirea.

6. Firea se teme de ruşinare şi dispreţ; harul, în schimb, se bucură ori de cîte ori se învredniceşte să sufere ocară pentru numele lui Isus (Fapte 5, 41).

7. Firii îi place huzurul şi tihna trupească; harul, în schimb, nu poate sta degeaba, ci bucuros se aşterne pe treabă.

8. Firii îi plac lucrurile rare şi frumoase, urăşte ce este ieftin şi grosolan; harul, în schimb, se bucură şi de lucrurile simple şi smerite, nu dispreţuieşte cele aspre, îmbracă voios chiar şi o haină ponosită.

9. Firea pofteşte la cele trecătoare, se bucură de cîştigul pămîntesc, se întristează de pagubă, se necăjeşte pentru cea mai mică vorbă de ocară; harul, în schimb, caută la cele veşnice, nu se lasă supus celor trecătoare, nu se tulbură pentru pagubă, nu se amărăşte pentru o vorbă de ocară: comoara şi bucuria lui se află în ceruri, unde nimic nu-i supus nimicirii.

10. Firea este lacomă, mai bucuros ia decît dă: tot ceea ce apucă şi ţine îi place să aibă pentru sine numai; harul, în schimb, e darnic cu toată lumea, nu caută ale sale, se mulţumeşte cu puţin, convins că mai fericitor lucru este a da decît a lua (Fapte 20, 35).

11. Firea trage la făpturi, e aplecată spre trup, spre deşărtăciuni şi vorbărie goală; harul, în schimb, trage la Dumnezeu şi la virtute, se leapădă de făpturi, fuge de lume, răstigneşte poftele cărnii, urăşte colindatul de colo-colo, se sfieşte să se arate în văzul lumii.

12. Firea primeşte bucuros alinări din afară, de la cele ce aduc măgulire simţurilor; harul nu-şi caută mîngîierea decît la Dumnezeu, rîvnind să-şi afle desfătarea - mai presus de toate cele văzute -, în binele ultim şi fără de pereche.

13. Firea face totul pentru cîştig şi pentru folosul propriu; nu-i în stare să întreprindă nimic de dragul nimănui; în orice faptă bună întrevede fie răsplata ce i se cuvine, fie una mai mare încă; fie prinos de laudă, fie alte foloase; firea trage mereu nădejde din cumpănirea faptelor şi darurilor pe care le face; harul, în schimb, nu se aşteaptă la vreun folos vremelnic, nu doreşte altă răsplată decît pe Dumnezeu singur; din cele cuvenite vieţii pămînteşti nu-şi doreşte decît atît cît îi trebuie pentru dobîndirea celor veşnice.

14. Firea se bucură să aibă prieteni şi cunoscuţi cît mai mulţi, se făleşte cu neamul şi locul obîrşiei sale, zîmbeşte celor puternici, linguşeşte pe cei bogaţi, măguleşte pe cei de-o seamă cu sine; harul, în schimb, îndrăgeşte şi pe vrăjmaşi, nu se laudă cu mulţimea prietenilor, nu pune preţ pe neam sau pe locul obîrşiei, decît dacă e vorba de virtute; îşi deschide inima spre cel sărac mai curînd decît spre cel avut, stă alături de cel nevinovat, mai curînd decît de cel puternic; se bucură alături de cel sincer, nu alături de cel ce linguşeşte; harul îndeamnă neobosit la haruri tot mai mari, ca, prin virtute, omul să se asemene tot mai mult cu Fiul lui Dumnezeu.

15. Aflată la ananghie şi strîmtorare, firea cîrteşte; harul îndură însă fără să crîcnească orice oropsire.

16. Firea aduce totul la sine, se zbate să-şi facă dreptate; harul, în schimb, atribuie totul lui Dumnezeu, de unde toate îşi au, de altfel, izvorul; nu se laudă, pentru sine, cu nimica bun, nu se încumetă să se mîndrească de nimic; nu stîrneşte vrajbă, nu pune spusele sale mai presus de ale altora; toate părerile şi cunoştinţele sale le supune înţelepciunii eterne şi cercetării ochiului dumnezeiesc. Firea e ahtiată să afle taine şi noutăţi; vrea să se pună pe sine în văzul lumii, ţine să adulmece cu simţurile cît mai multe; vrea să fie cunoscută, mereu de faţă acolo unde răsună laudele şi tămîierile lumii. Harului însă nu-i pasă de noutăţi şi lucruri de mirare, căci ştie bine că toate purced din străvechea stricăciune, că pe acest pămînt nimic nu-i nou cu adevărat şi trainic. Harul îndrumă simţurile la înfrînare, le fereşte de desfătările zadarnice şi de arătarea de sine; cele de laudă şi vrednice de mirare ştie să le învăluiască în umilinţă; în toate şi în totul ştie să caute folosul adevărat, rodul laudei şi cinstirii lui Dumnezeu. Nu-i place să vorbească în gura mare despre sine, ci în toate darurile primite urmăreşte un singur lucru: ca Dumnezeu să fie binecuvîntat, căci toate purced din mărinimia fără margini a iubirii sale.

17. Asemenea har e o lumină suprafirească deosebită, dăruită de Dumnezeu însuşi drept semn şi arvună a mîntuirii veşnice a celor aleşi; ea înalţă pe om de la cele pămînteşti la iubirea bunurilor cereşti: dintr-o fiinţă trupească face astfel una spirituală. Prin urmare, cu cît firea omenească este mai mult ţinută în frîu şi îngenuncheată, cu atît mai mare este harul revărsat asupra sufletului; cercetat astfel zi de zi, omul lăuntric se primeneşte necontenit, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. 

"Imitatiunea lui Cristos" scrisa de Thomas de Kempis

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu cele mai pretioase Haruri si sa va daruiasca Pace, Iubire, Bucurie !