Sfantul Padre Pio si cateva dintre minunile sale

  Aceste texte sunt preluate de pe acest site: 

http://www.padrepio.catholicwebservices.com/RUMENO/Mirac.htm

Nu este tocmai uşor să defineşti ce este o „minune”. Poate fi considerată o manifestare a supranaturalului sau, şi mai clar, un fenomen prin intermediul căruia legile naturii se supun unei forţe superioare – anume voinţa lui Dumnezeu. De-a lungul vieţii sale Padre Pio din Pietralcina a fost instrumentul mai multor minuni. Atenţie însă – minunea are mereu o natură dumnezeiască. Padre Pio cerea totdeauna ca beneficiarii minunilor să-i mulţumească Domnului pentru harurile primite.

Pentru a vorbi despre o primă minune din viaţa lui Padre Pio trebuie să mergem la anul 1908. Aflându-se în conventul Montefusco, Padre Pio se gândi să culeagă un săculeţ de castane pe care să le trimită Dariei, la Pietralcina, o mătuşă care ţinea foarte mult la dânsul. După ce a primit castanele şi le-a mâncat, a păstrat săculeţul ca amintire. După un timp, într-o seară, aprinzând lampa sa pe bază de ulei, mătuşa merse să scotocească în dulăpiorul în care soţul său păstra praf de puşcă. O scânteie dădu foc conţinutului şi dulăpiorul explodă lovind sărmana femeie în plină figură. Urlând de durere, mătuşa Daria luă de pe fotoliu săculeţul în care fuseseră castanele fratelui Pio şi îl duse pe faţă în încercarea de a-şi ogoi durerile arsurilor. Durerea dispăru într-o clipită, iar pe chipul femeii nu rămase nici o urmă de arsură.

În timpul războiului se dădea pâine la cartelă. Numărul persoanelor care vizitau Conventul Santa Maria delle Grazie pentru a cere pomană era din ce în ce mai mare. Într-o zi, când fraţii sau dus în sala de mese, în coşulţ se mai afla doar jumătate de kilogram de pâine. După rugăciune, comunitatea s-a aşezat la masă ca să mănânce supa.  Padre Pio se oprise în Biserică. După puţin timp apăru cu mai multe bucăţi de pâine proaspătă. Superiorul l-a întrebat: „De unde ai luat-o?” – „O  femeie mi le-a dat la poartă” – a răspuns. Nimeni nu a scos un cuvânt. Cu toţii ştiau că doar el poate întâlni anumiţi pelerini.

Într-o dimineaţă sacristanul a uitat să pună particule la consacrat. În pixidă rămăseseră foarte puţine. La sfârşitul spovezilor Padre Pio distribui împărtăşania credincioşilor care erau destul de . După ce i-a împărtăşit pe toţi în pixidă au mai rămas destule ostii.

O fiică spirituală a lui Padre Pio citea o scrisoare a fratelui la marginea drumului. Scăpând foia din mână, vântul o duse departe în vale. La o anumită depărtare se opri sub o piatră, când în cele din urmă tânăra putu să o recupereze. A doua zi Padre Pio îi zise: „Data viitoare să fiţi mai atentă la vânt. Dacă nu-mi puneam călcâiul peste ea, scrisoare mea s-ar fi tot dus la vale”.

Doamna Cleonice – fiică spirituală a părintelui povestea: - „În timpul ultimului război nepotul meu a devenit prizonier. Mai mult de un an nu am avut nici o ştire de la el. Îl credeam mort cu toţii. Părinţii săi era înnebuniţi de durere. Într-o zi, la picioarele lui Padre Pio aşezat în scaunul de spovadă, se aruncă mama acestuia întrebând dacă fiul său trăieşte. Eu nu mă ridic dacă nu-mi spuneţi. Padre Pio se emoţionă şi plin de lacrimile care îi curgeau pe obraji zise: „Ridică-te şi mergi liniştită”. Câteva zile după, nemaiputând inima mea să suporte plânsul sfâşietor al părinţilor, mă hotărâi să-i cer lui Padre Pio o minune, şi cu multă credinţă i-am zis: „Padre îi trimit această scrisoare nepotului meu Ionică, cu numele său, fără să ştiu unde să o trimit. Dumneavoastră şi Îngerul dumneavoastră Păzitor să o ducă acolo unde el se află. Padre Pio nu răspunse. Am scris scrisoare şi am pus-o pe măsuţă. A do zi dimineaţa cu mare surprindere, uimire şi aproape frică, văzu-i că scrisoare nu mai era. Mă duse-i emoţionată să-i mulţumesc lui Padre care mi-a spus – „Mulţumeşte-i Sfintei Fecioare”. După circa 15 zile în familie se plângea de bucurie, îi mulţumeam lui Dumnezeu şi lui Padre Pio: cel pe care îl bănuiam mort ne trimise răspuns la scrisoare.

Doamnă Luiza avea un fiu care era ofiţer de marină pe nava Majestatea Sa Britanica. Ea se ruga în toate zilele pentru convertirea şi salvarea fiului său. Într-o zi a ajuns la San Giovanni Rotondo un pelerin englez. Avea cu sine o grămadă de reviste. Luiza vrea să le citească. Găseşte ştirea cufundării navei pe care era îmbarcat fiul său. În timp ce plângea, Capucinul o consolă: „Cine v-a spus că fiul dumneavoastră este mort?” şi i-a dat adresa precisă, cu numele hotelului, unde tânărul ofiţer, scăpat de naufragiu de pe nava sa scufundată în atlantic, era cazat în aşteptarea îmbarcării. Luiza scrise imediat şi după câteva zile primise răspunsul fiului.

O doamnă de la San Giovanni Rotondo „unul dintre acele suflete”, spunea Padre Pio, care fac să roşească confesorii, în care nu se găseşte materie pentru a da dezlegarea”, cu alte cuvinte, un suflet demn de paradis avusese această experienţă. Spre sfârşitul Postului Mare, Paulina, acesta este numele doamnei, se îmbolnăvise grav. Medicii au spus că nu mai este nici o speranţă. Soţul, împreună cu cei cinci copii s-au îndreptat spre convent, invocându-l pe Padre Pio. Cei doi copii mai mici s-au prins de alba Fratelui plângând cu sughiţuri. Padre Pio e impresionat, încearcă să-i consoleze, le promite că se va ruga şi nimic mai mult. Câteva zile după începutul Săptămânii Sfinte, Padre Pio posti în mod diferit. Acelora care implorau mijlocirea sa pentru vindecare Paulinei, Padre Pio le zicea cu voce fermă: „Va învia în ziua de Paşti!” În Vinerea Mare, Paulina şi-a pierdut cunoştinţa,  în dimineaţa zilei de sâmbătă intră în comă. După câteva ore de agonie, nu mai mişca de loc. Era moartă! Câteva rude au luat haina de mireasă pentru a o îmbrăca, conform tradiţiei locului, alţii, disperaţi, au alergat la convent. Padre Pio repeta: „Va învia!” Şi a mers la altar să celebreze Sfânta Liturghie. În timp ce intona imnul „Gloria”, în timp ce clopotele sunau vestind învierea lui Cristos, vocea lui Padre Pio se întrerupse din cauza unui sughiţ, în timp ce ochii săi se umplură de lacrimi. În acel timp, Paulina „reînvia”. Fără nici un ajutor coborî din pat şi cu vocea ridicată recita Crezul de trei ori. Apoi se ridică în picioare şi surâse. E vindecată... sau mai bine zis, este vie. Padre Pio spusese: „Va învia”, nu a spus: „Se va vindeca”. După câtva timp a fost întrebată ce s-a întâmplat în timp ce fusese moartă. Paulin, roşind, cu pudoare, a răspuns: „Urcam, urcam, mulţumită... Când să intru într-o lumină mare, m-am întors înapoi, m-am întors jos. Nu voi mai ajunge acolo altădată.

O doamnă povestea: În 1953 s-a născut prima mea fetiţă, care la un an şi jumătate fusese salvată de Padre Pio. În dimineaţa zilei de 6 ianuarie 1955, în timp ce eram în biserică pentru Sfânta Liturghie, împreună cu soţul meu, fetiţa, care rămăsese acasă cu bunicii şi cu un unchi, a căzut într-o oală cu apă fierbinte. S-a ales cu o arsură de gradul trei la abdomen şi în regiunea superioară. Imediat i-am cerut lui Padre Pio să mă ajute, să-mi salveze fetiţa. Medicul a venit după o oră şi jumătate şi m-a sfătuit s-o duc la spital pentru că se temea să nu moară. Pentru moment nu-i dăduse nici un medicament. Ieşind medicul, am început să-l invoc pe Padre Pio. În timp ce mă pregăteam să merg la spital, era aproape de miezul zilei, fetiţa care rămăsese între timp singură în cămăruţa ei, m-a strigat: „Mamă, nu mă mai doare!”; Cine a făcut asta?” am întrebat curioasă. Iar ea mi-a răspuns: A venit padre Pio şi şi-a întins mâna deasupra mea.” Pe trupul fetiţei, care din punctul de vedere al medicului era fiert, nu mai era nici o urmă de arsură.

Localnicii din San Giovanni Rotondo îşi amintesc cu plăcere acest eveniment. Era primăvară. Migdalii înfloriţi promiteau o recoltă bună, dar în mod inexplicabil au năpădit omizile. Milioane de omizi flămânde înaintau cu grămada mâncând floare după floare. Nu au cruţat nici măcar scoarţa. După două zile, după ce au încercat în mod inutil să oprească flagelul, proprietarii, din care, pentru mulţi, migdalii erau singura sursă de venit, au apelat la Padre Pio. Acesta, de la fereastra conventului, care se deschidea spre plantaţie, a privit migdalii aproape terminaţi de omizi şi i-a binecuvântat. Îmbrăcat cu stolă şi cotă, a început să se roage. Terminând rugăciunea, a luat aspersorul cu apă binecuvântată şi a făcut în aer un mare semn al crucii spre migdali. A doua zi, omizilie erau căzute pe jos, migdalii însă erau goi, asemenea unor bastoane, arătau dezastruos; Recolta era în întregime compromisă. Şi în schimb... în schimb, incredibil! S-a făcut o recoltă  destul de abundentă, o recoltă cum nu se mai făcuse vreodată. Dar cum au putut pomii să dea fructe fără flori? Cum au putut migdalii să dea migdale când erau simple beţe infipte în pământ? Experţii şi specialiştii în botanică nu au ştiut să răspundă niciodată.

În grădina conventului erau nişte boscheţi, pomi fructiferi şi pe ici colo câte un pin singuratic. Padre Pio avea obiceiul ca, vara, la umbra lor, să stea în orele de seară împreună cu prietenii şi cu câţiva vizitatori, respinrând astfel puţin aer curat. Într-o zi, în timp ce Padre Pio discuta cu un grup de persoane, o mulţime fără număr de porumbei aflaţi pe crengile înalte ale copacilor au început la un moment dat să se agite şi să scoată tot felul de sunete, triluri, şuierături şi vibraţii vocale. Împreună cu aceştia, mierle, vrăbii, sticleţi şi multe alte vietăţi înaripate înălţau în canon o sinfonie. Însă acel cântec îl deranja pe Padre Pio, care, cu ochii ridicaţi spre cer şi cu arătătorul dus la buze a cerut cu autoritate linişte: “Acuma, gata!” Imediat porumbeii, greierii şi toate celelalte vietăţi au intrat în tăcerea cea mai adâncă, iar cei de faţă au rămas cu toţii muţi de uimire. Asemenea Sf. Francisc, şi Padre Pio avea darul de a vorbi păsărilor.

Cineva povesteşte: “Mama, originară din Foggia, care fusese una dintre primele fiice spirituale ale lui Padre Pio, nu omitea niciodată în cadrul înt.lnirilor ţinute de venerabilul capucin, să-i ceară ajutorul pentru convertirea tatălui meu. în aprilie 1945 acesta trebuia să fie executat. El se afla deja în faţa plutonului de execuţie atunci c.nd l-a v.zut înaintea lui pe Padre Pio cu braţele ridicate, într-un gest de ocrotire. Comandantul plutonului a dat ordin de tragere, însă gloanţele nu au plecat din puştile îndreptate împotriva tatălui meu. Cei şapte membri ai plutonului de execuţie precum şi comandantul acestuia au verificat armele plini de uimire, însă nu au constatat nici o anomalie. Plutonul a  îndreptat din nou armele. Pentru a doua oară comandantul a dat ordin de tragere. şi tot pentru a doua oară puştile au refuzat să funcţioneze. Ulterior, tatăl meu a fost graţiat, aceasta şi datorită faptului că fusese rănit în război şi decorat de mai multe ori. Tatăl meu s-a întors la credinţa catolică şi a primit sacramentele la biserica din San Giovanni Rotondo, acolo unde s-a dus pentru a-i mulţumi lui Padre Pio. Mama mea a dobândit astfel darul pe care-l ceruse neîncetat de la Padre Pio, şi anume convertirea tatălui meu.”

La rândul lui, Părintele Onorato povesteşte: “Mă îndreptam spre San Giovanni Rotondo, împreună cu un prieten, mergând cu o motoretă modelul 125. Am sosit la convent cu puţin înaintea prânzului. Când am intrat  în refector, după ce l-am salutat pe superior, m-am dus să-i sărut mâna lui Padre Pio. “Băiete, mi-a spus el pe un ton şmecheresc, ai avut probleme cu motoreta?” (Padre Pio ştia cu ce mijloc de transport ajunsesem până la el). În dimineaţa următoare am pornit spre San Michele. La jumătatea drumului s-a terminat benzina, iar noi am pus rezerva, având de gând să facem plinul la Monte Sant’Angelo. Ajunşi in localitate, am avut o surpriză neplăcută: benzinăriile nu erau deschise. Atunci am decis să plecăm oricum mai departe întorcându-ne spre San Giovanni Rotondo cu speranta de a întâlni pe cineva care să ne dea cât de putin combustibil. Îmi părea rău mai ales pentru impresia proastă ce aş fi lăsat-o confraţilor care mă aşteptau la masă. După numai câţiva kilometri motorul a început să tuşească şi s-a oprit. Ne-am uitat în rezervor: era gol. Întristat, i-am atras atenţia prietenului că mai erau doar vreo zece minute până la ora pranzului. Acesta, în parte ca să mă necăjească şi în parte ca să-mi arate solidaritatea, a călcat pedala de ambreiaj. Motoreta s-a pus imediat în mişcare. Fără să ne mai întrebăm cum şi de ce, am pornit imediat ca din puşcă. Ajunşi în piaţa din faţa conventului, motoreta s-a oprit singură: mototrul a început din nou să tuşească după care s-a oprit. Am deschis rezervorul, era uscat ca şi mai inainte. Ne-am uitat uluiţi la ceas şi am rămas de-a dreptul încremeniţi: mai aveam cinci minute până la pranz. Asta înseamnă că în cinci minute parcursesem cincisprezece kilometri, cu o medie de 150 km pe oră! Fără benzină! Am intrat in convent tocmai cand fratii coborau pentru pranz. M-am dus inaintea lui Padre Pio care mă privea şi zambea…”

Maria este mama unui bebeluş care s-a îmbolnăvit imediat după naştere: de fapt, ea a aflat în urma unei vizite medicale că pruncul ei era afectat de o boală foarte gravă. În momentul în care orice speranţă de a-l salva părea pierdută, Maria s-a hotărât să plece cu trenul la San Giovanni Rotondo.Cu toate că locuia intr-o localitate tocmai din capătul celalalt al regiunii Puglia, ea auzise atat de mult vorbindu-se despre acest Frate care purta întipărite în trupul său cele cinci răni sângerinde, aidoma celor ale lui Isus pe Cruce, şi că face atâtea minuni, îi tămăduieşte pe suferinzi şi redă speranţa celor necăjiţi, încât ea a plecat imediat, însă pruncul a murit în timpul călătoriei. Atunci ea l-a înfăşat în hăinuţele lui şi, după ce l-a vegheat toată noaptea în tren, l-a aşezat în valiză şi a închis capacul. Aşa a sosit a doua zi la San Giovanni Rotondo. Era disperată, pierduse fiinţa la care ţinea mai mult decât orice pe lume, însă nu a pierdut credinţa. Chiar în acea seară se afla în apropierea fratelui din Gargano: stătea la rand pentru a se spovedi iar in mâini strângea valiza unde zăcea trupuşorul neînsufleţit al pruncului ei, mort de mai bine de 24 ore. Iar când a îngenunchiat, femeia disperată a fost cuprinsă de nişte sughiţuri de plâns atât de puternice implorându-i ajutorul, încât el a început să o priveasc cu toată puterea. Mama deschide valiza arătându-i trupuşorul nemişcat. Sărmanul frate este atât de profund mişcat la auzul mamei nemângâiate încât şi el este sfâşiat de durere. Atunci el a luat pruncul şi i-a pus mâna lui străpunsă de rană pe frunte, şi ridicându-şi ochii spre cer a început să recite o rugăciune. Nu trece mai mult de o secundă iar sărmana fiinţă începe să-şi capete din nou suflarea: ca la un semn, aceasta dă mai întâi din picioruşe iar apoi din mânuţe, părând că se trezeşte dintr-un somn adânc. Întorcându-se către mamă îi spune: “Mamă, de ce plângi, nu vezi că fiul tău doarme ? Strigătele femeii şi ale mulţimii care împresuise bisericuţa explodează în strigăte de bucurie. Vestea minunii se răspândeşte din gură în gură. Este luna mai 1925 când vestea despre acest frate umil care tămăduieşte şchiopii şi învie morţii, se propagă ca un fulger prin firele de telegraf din lumea întreagă.”

Într-o seara, un inginer, a întârziat în manastire. Când iesi, afara  ploua cu galeata. "Vai, si eu nu am  nici macar o umbrela!"- îi zise lui Padre Pio. "N-as putea ramâne aici peste noapte? Daca ies m-as  mura ca un purece". - "Nu fiul meu, nu e posibil. Dar nu-ti fie teama. Te însotesc eu". Inginerul se gândea ca i-ar fi placut sa fie scutit de aceasta penitenta chiar si daca era îndulcita de asistenta spirituala a lui Padre Pio. Si-a ridicat gulerul, si-a îndesat caciula în cap si a pornit curajos sa parcurga cei doi kilometri care îl desparteau de sat. care nu i-a fost mirarea când, abia iesit, si-a dat seama ca fioroasa ploaie s-a calmat. Picura încetisor când a ajuns la familia care îl gazduia. "Maica Sfânta!" - exclama femeia care i-a deschis poarta- "cred ca sunteti ud pâna la oase!". "A, nu, aproape ca nu mai ploua!" - raspunde acesta. Taranii îl privesc stupefiati: "Cum nu mai ploua? Dar e un adevarat potop. Ascultati!" - si au iesit afara în prag si au vazut ca într-adevar ploua cu galeata. "De o ora ploua fara oprire. Cum ati trecut fara sa va udati?" - "Parintele Pio a spus ca ma însoteste!". " A, daca padre Pio a spus aceasta.". S-au asezat la masa, trecuse surpriza momentului. -" Sigur " - zise femeia, aducând vasul cu supa aburind, "sigur compania lui Padre Pio  e mai buna decât orice umbrela!"

Un domn din Ascoli Picena povestea: " La sfârsitul anilor cincizeci am venit cu sotia mea la San Giovanni Rotondo ca sa ne spovedim la Padre Pio. Dupa ce am primit sfaturi dar si ceva mustrari, seara eram înca pe holurile manastirii. Padre pio când m-a vazut îmi spune: "Esti înca pe aici. -  "Padre pio, nu mi-a pornit soricelul!" am raspuns rusinat. "Dar ce e acest  soricel?"- ma întreba bunul frate. - " O masina"- am raspuns. "Hai sa  vedem"- zice Padre Pio. Când am ajuns lânga masina, îmi spune sa plec linistit. Am calatorit toata noaptea si, dimineata, m-am dus cu masina la mecanic ca sa vad de ce nu voia sa porneasca. Dupa ce s-a uitat foarte atent, acesta îmi spune ca instalatia electrica era complet arsa si nu poate sa creada ca în aceste conditii eu am putut sa calatoresc mai bine de 400 kilometri de la San Giovanni Rotondo la Ascoli Piceno. Între stuoare si uimire, i-am multumit lui Padre Pio.

Nu era nevoie în nici un caz sa-i repet de zece ori acelasi lucru, chiar si în minte. O femeie cuminte  din sat avea barbatul grav bolnav. Alearga repede la manastire dar, cum sa ajunga la Padre Pio? Pentru spovezi e nevoie de lungi ore de asteptare si de cozi interminabile, cel putin trei zile. În timpul liturghiei, saraca se agita, se plânge la dreapta si la stânga de nenorocirea care a lovit-o Sfintei Fecioare a Harurilor, prin mijlocirea slujitorului sau credincios. În timpul spovezilor , acelasi  lucru. În sfârsit reuseste sa intre în faimosul coridor, unde se poate zari Padre Pio. Imediat ce o vede, o priveste cu severitate: "Femeie cu putina credinta, când o sa încetezi sa-mi spargi capul si sa-mi rozi urechile? Crezi ca sunt surd? Mi-ai spus deja de cinci ori, la dreapta, la stânga, în fata, în spate. Am înteles, am înteles.- mergi repede acasa, totul e bine!". Într-adevar, sotul era vindecat.