Te caut din toata inima...

31 decembrie 2018

Cum să petrecem de Anul Nou - Sf. Ioan Gură de Aur

“Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu. Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă. Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.

Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8 ). Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi să ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte. Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?

Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe“.Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede“ (Psalmul 77, 37).

Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună. Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată. Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc. Priveşte îngerii, arhanghelii şi stăpâniile cele de sus. Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.

A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească. Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului. De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească,căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi va face mare câştig. Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii. Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).

Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu“. Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Insuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu. Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa. De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum. Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.

Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?“. Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit“, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti. Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?“. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el. Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă?

Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine? Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogatia faptelor bune şi în fericita incredere in Dumnezeu. Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă. Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit“, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?“. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.

Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu.

Iar dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu. Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.

Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu! Insă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu? Să nu căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care ne părtinesc în lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care totdeauna ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăşi ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu. Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte să te ducă la cădere şi să te amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l aruncă de la tine“ (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi porunceşte ca şi pe prietenii pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i smulgi şi să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.

Când te duci în societate şi trebuie să vorbeşti multe, fă şi aceasta pentru Dumnezeu. Şi când taci, să taci pentru Dumnezeu. Cum poate însă cineva să facă acestea pentru Dumnezeu? Când tu, în societate, nu vorbeşti cu alţii despre lucruri pământeşti, despre lucruri deşarte şi nefolositoare, ci despre adevărata înţelepciune, despre cer şi iad; când nu vorbeşti nimic de prisos şi fără de minte, precum: cine a dobândit o dregătorie, cine a fost pedepsit şi pentru ce, cum a câştigat cutare aşa de mult şi s-a făcut aşa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce unul nu a moştenit, pe când el socotesti că are cea mai mare nădejde la aceasta, şi altele asemenea. Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem vorba, nici cu alţii să nu vorbim despre ele. Mai vârtos să avem in vedere ca să facem şi să vorbim ceea ce place lui Dumnezeu. Iarăşi, tu poţi să taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală sau ocărât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu nobleţe de suflet şi nu vei răspunde cu nici o vorbă defăimătoare.

Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda şi a dojeni, nu numai a rămâne acasă şi a ieşi, nu numai a vorbi şi a tăcea, ci putem şi a ne întrista şi a ne bucura spre slava lui Dumnezeu. Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în păcat, jeleşte şi te întristează, şi prin această întristare tu vei câştiga mântuirea cea fără de căinţă, după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10). De asemenea, când vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulţumeşte lui Dumnezeu ca pentru binele tău propriu, căci El a făcut aşa de slăvit pe fratele tău, şi această bucurie îţi va aduce mare plată. Căci, spune mie: Poate să fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care pizmuieşte, care, în loc de a se bucura şi a trage câştig din bucurie, se întristează când altuia îi merge bine, iar prin această întristare el totodată îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu?

Trebuie, oare, să mai adaug că noi putem şi a cumpăra şi a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem preţ mai mare decât cel obişnuit, nu abuzăm de timpurile în care toate sunt scumpe, şi încă atunci dăm săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ţine grâul este blestemat…” (Pilde 11, 26), zice Domnul.

Insă ce trebuie să număr toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoara şi aşa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită, aşa trebuie şi noi, de-a pururea să întrebuinţăm, ca o sfoară, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).

Aşadar, de ne rugăm ori de postim, de pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau dojenim, de intrăm ori ieşim, sau orice facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu. Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici să facem, nici să grăim.

Iar cuvântul Apostolului totdeauna să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o armă sigură şi ca pe o comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră, ca noi toate să le facem, să le grăim, să le săvârşim spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândim slavă de la Domnul, atât aici, cât şi la sfârşitul acestei călătorii pământeşti. Căci El zice: „Cine Mă cinsteşte pe Mine, şi Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Insă nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl, împreună cu Hristos Dumnezeul nostru, căci Lui se cuvine cinstea şi slava şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.”

Sursa: Sfantul Ioan Gura de Aur, Predici la duminici si sarbatori, Editura Bunavestire, Bacau, 2005 via Buciumul

06 decembrie 2018

Despre dragoste si insuflare

Acum să vă spun ceea ce spunea Părintele Sofronie despre insuflare. Când mă duceam la Părintele Sofronie și spuneam: „Părinte, sunt foarte supărat!”, Părintele rădea și spunea: „Ți-ai pierdut insuflarea!”. Si, ce înțelegea prin insuflare? Dragostea de Dumnezeu, rugăciunea, adică acest botez al Duhului. Atunci când cineva trăiește în acest chip, toate celelalte sunt amănunte. Când cineva este îndrăgostit nu-l mai interesează ce spune lumea. Trăiește beția dragostei. Cine este îndrăgostit de Dumnezeu toate celelalte lucruri le dă la margine. Nu este nesimțitor față de lume și față de istorie; toate le înțelege însă este sensibil față de veșnicie. Are o altă viață lăuntrică, pe care ceilalți nu o înțeleg.
Deci, spunea Părintele Sofronie: „Suntem datori să păstram în același timp un foarte puternic avânt către Dumnezeu și în același timp, conștiința sărăciei noastre. Dacă suntem satisfăcuți cu sinele nostru, atunci rugăciunea încetează să mai fie ceea ce trebuie să fie. Si ce trebuie sa fie rugăciunea? Să fie ca explozia unui vulcan. Știți ce înseamnă să explodeze un vulcan?! Nu mai ține seama de nimic, trece peste tot ceea ce întâlnește înainte”.
Aceasta este rugăciunea: explozia unui vulcan.
Știm că în lăuntrul nostru se află omul cel vechi, pe care l-am moștenit de la Adam și Eva, și de aceea în lăuntrul nostru sunt toate patimile pervertite ale sufletului. Si spun: „refuz voinţa sângelui meu căzut și vreau ca în venele mele să curgă viaţa lui Dumnezeu” (P. Sofronie). Aceasta este insuflarea.
„Ca să nu pierdeți binecuvântarea pe care v-a dat-o Dumnezeu, luptați-vă să păstrați orice gând care vă inspiră și să alungați orice gând care vă ucide”.
In tot ceasul vă vin gânduri. Tatăl meu spunea: „astăzi îngerul mi-a dat o insuflare”. Mai apoi, am talcuit acest cuvant al lui, după cuvintele Părintelui Sofronie. Vine un gând, ne tulbură și trăim iadul. Alungăm gândurile rele, asimilam insuflarea, și trăim raiul. Ce înseamnă insuflarea?
„Gândul nostru să fie acolo unde este Hristos. Atunci rugăciunea noastră va fi cu El, și nu va rămâne mult loc pentru patimi.” (P. Sofronie)
Cu adevărat, atunci când cineva este îndrăgostit de altcineva nu mai ține seama de nimic altceva. In fiecare zi și în fiecare noapte să ne gândim că Dumnezeu ne vede, ne aude rugăciunile și vede adâncul duhului nostru. Atunci când omul gândește așa, devine alt om.
Odată le spuneam monahilor: „odată, un pelerin în Sfântul Munte le-a pus o întrebare mai multor Părinti duhovnicești: „care e cel mai important lucru în viața noastră?”. Si toți i-au răspuns: „este dragostea lui Dumnezeu, să-L iubești pe Dumnezeu și pe aproapele”. Si, s-a gândit acel om: „dar nu am dragoste nici de rugăciune, nici de oameni. Ce să fac, cum să trăiesc, cum să mă mântuiesc?” Si, apoi a hotărât, și a zis: „voi lucra în lume ca și cum aș avea această dragoste”. Si, după 30 de ani, după asemenea nevoințe, Duhul Sfanț i-a dăruit harisma acestei dragoste.
Da, nu am dragoste, dar ce aș face, cum m-aș comporta dacă aș avea dragoste? Fac cutare lucru și cutare lucru și, mai târziu, Dumnezeu îmi va da harisma dragostei. Spunea Sfantul Paisie că Dumnezeu nu dăruiește harisme leneșilor. Ii cerem lui Dumnezeu: „dă-mi dragoste, dă-mi răbdare, dă-mi credință”. Si spunea că „Dumnezeu nu este un băcan, să ne dea ce-i cerem: ia fasole, ia linte…” „Dacă vrei asemenea harisme, îți trimit Eu niște ispite, și o să primești harismele după măsura în care ai suportat ispitele”.
In altă parte spunea Părintele Sofronie: „ceea ce caută sufletul nostru nu se mărginește la viața noastră de fiecare zi. Noi căutăm să fim cu Dumnezeu, și încercăm să dobândim în deplinătatea lor și cele lumești și cele dumnezeiești”.
Problema în viața noastră este cum trecem de la relativ la absolut. De aceea Părintele vorbea de doua nivele: de nivelul psihologic și de nivelul ontologic, nivelul teologic. Si trebuie încontinuu să ne eliberam de acest nivel psihologic pentru a trece la cel teologic. Ce înseamnă nivel psihologic? A avea o perspectivă sentimentală, afectivă asupra tuturor lucrurilor: „de ce nu mă iubește?”, „de ce nu mi-a vorbit?”, „de ce nu m-a văzut?”, „de ce nu m-a invitat?” Acesta este un nivel psihologic. Trebuie să depășim acest nivel și să gândim altfel: nu „de ce nu mă iubește?” ci „de ce eu nu iubesc?”! Noi avem pretenția ca alții să se jertfească pentru noi, însă Hristos ne-a arătat că noi trebuie să ne jertfim pentru ceilalti. Aceasta este teologia deșertării de sine, a chenozei, și aceasta este insuflarea.
Si, spunea Parintele Sofronie: „Atunci când ți se dă insuflarea, întreaga viață se umple de bucurie și lumină. Nu mai observăm amănuntele vieții. […] Un singur lucru are importanță: să păzim intensitatea rugăciunii și a pocăinței. Atunci moartea va deveni pentru noi mutare în Împărăția lui Dumnezeu, pentru care vom fi pregătiți prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos și prin chemarea numelui Sau”.

Sfântul Porfirie Kavsokalivitu- Hristos este Prietenul nostru,Fratele no...

30 noiembrie 2018

Radu Gyr - Ne vom întoarce într-o zi



 Noi, cei pierduti, re-ntorsi din zari,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem si-n disperari,
Si-n rani ce-n piepturi se ascund.

Ne vom intoarce ca un fum,
Usori, tinandu-ne de mani,
Toti cei de ieri in cei de-acum,
Cum trec fantanile-n fantani.

Si-n lacrimi ori in mangaieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
in tot ce maine, ca si ieri,
Va sangera sau va iubi.

Ne vom intoarce intr-o zi,
Ne vom intoarce neaparat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost cand am plecat.

Ne vom intoarce neaparat,
Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cantec, pe viori.

Si-n lacrimi ori in mangaieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
in tot ce maine, ca si ieri,
Va sangera sau va iubi.

In zambetul ce va miji
Si-n orice geamat viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o samanta-n taina lor.

Noi, cei pierduti, re-ntorsi din zari,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem si-n disperari,
Si-n rani ce-n piepturi se ascund.

Ne vom intoarce ca un fum,
Usori, tinandu-ne de mani,
Toti cei de ieri in cei de-acum,
Cum trec fantanile-n fantani.

Si-n lacrimi ori in mangaieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
in tot ce maine, ca si ieri,
Va sangera sau va iubi.

Ne vom intoarce intr-o zi,
Ne vom intoarce neaparat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost cand am plecat.

Ne vom intoarce neaparat,
Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cantec, pe viori.

Si-n lacrimi ori in mangaieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
in tot ce maine, ca si ieri,
Va sangera sau va iubi.

In zambetul ce va miji
Si-n orice geamat viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o samanta-n taina lor.


Radu Gyr



23 noiembrie 2018

Despre post

1. Postul cel uşor şi preavenerat care a sosit să-l primim cu îmbrăţişare cei care din pricina uşurătăţii am pătimit uitarea lui. Căci, venind el, ne duce dc îndată la amintirea relelor pe care le-am încercat din pricina încălcării lui şi, iarăşi, a celor bune de care ne-am învrednicit din pricina păzirii lui. Martori ai celor spuse sunt întâiul şi al doilea Adam: unul facându-se începutul stricăciunii, pentru că nu a postit [Fc 3, 6], iar Celălalt facându-Se începutul nestri-căciunii [7 Co 15,20], fiindcă luând firea noastră a plinit lipsurile noastre. Căci postind în pustie, Hristos a biruit pe ispititorul şi biruinţa Sa a facut-o a noastră [Mt 4, 1-11],

2. Prin urmare, se cade să facem cunoscut postul care a venit prin faptele lui, ca ajungând să cunoaştem din propriile noastre izbânzi adevăratul caracter al înfrânării, să ajungem îndrăgostiţi de frumuseţea lui. Trebuie să recapitulăm însă luptele postului, pentru ca luând astfel o formă chipul său, să fie necunoscut de cei ce s-au îndepărtat prin iubirea de plăcere de îmbrăţişarea lui, adică de neprihănire şi gravitate.

3. a) Prima luptă a postului e renunţarea la mâncărurile scumpe şi grase; ea descarcă pântecele de povara care vine din mulţimea mâncărurilor şi uşurează trupul spre slujirea celor bune, iar privirea minţii o păstrează curată, întrucât postul risipeşte printr-un regim uşor pâcla care vine din aburii mâncărurilor şi o separă ca un întuneric de lumina lui.

4. A doua luptă e gustarea măsurată de legume uscate şi crude, precum şi de apă, care sprijină asprimea postului, şi separă ca o tărie [boltă, Fc 1,6] mareea care vine din ghiftuială şi cinsteşte harul înfrânării.

5. c) A treia luptă e omorârea oricărei fapte rele şi restrângerea pornirii spre limbuţie; căci desfiinţată fiind lucrarea plăcerii care destramă şi înmoaie sufletul şi trupul, odrăslesc modurile virtuţii şi în gură înfloresc cuvintele potrivite şi imnele dumnezeieşti.

6. d) A patra luptă e îndepărtarea încă de la prima ivire a amintirilor celor văzute şi tăcute în chip pătimaş care atacă/momesc mintea, şi a nu lăsa sufletul să-şi găsească plăcerea prin înţelesurile multiple ale gândurilor şi să fie târât spre puţul consimţirii.

7. e) A cincea luptă e ţinerea la distanţă a poftei ochilor şi a auzirilor rele, pentru ca ferestrele vederii şi auzului deschizându-se şi închizându-se frumos, gândirea să rămână netulburată şi mintea să petreacă în lumina cunoaşterii.

8. f) A şasea luptă e ştergerea imaginaţiilor simple întipărite în gândire prin rugăciunea trează şi prin meditarea neîncetată şi cu cuget smerit a cuvintelor dumnezeieşti.

9. Pusă la încercare prin astfel de întreceri ale postului, dezlegată de pofta celor prezente, eliberată de grija celor pământeşti şi ieşind afară din orice înţeles al celor ce sunt, mintea urcă străbătând spre Dumnezeu şi, legând de sine pofta şi unită fiind prin iubire, se desfată de veselia care ţâşneşte de acolo şi se învredniceşte de fericirea negrăită. Căci în cel care-1 păzeşte postul obişnuieşte să păstreze darurile date de Dumnezeu. Şi acest lucru poate fi învăţat de la strămoşul [Adam]. Căci până ce acela a avut călăuză postul şi s-a abţinut de la mâncarea din pomul oprit, îi era pusă înainte de către post masa tuturor pomilor din rai. Dar când a lăsat postul, a gustat din rodul oprit, dar a pierdut desfătarea tuturor acelora [Fc 2, 7-3, 24].

10. Dezbrăcându-i astfel pe cei ce au ales să convieţuiască cu el de pofta celor stricăcioase, postul îi îmbracă în haina iubirii dumnezeieşti si-i umple de bucuria veşnică în Hristos Iisus, Domnul nostru. Lui fie slava în veci. Amin.


(din Teolipt al Filadelfiei - Despre viata ascunsa in Dumnezeu) 


sursa: http://tezaurul-ortodox.com/topic/2638-mitropolit-teolipt-al-filadelfiei/

24 octombrie 2018

Adevarul sa ne mangaie

“Mila lui Dumnezeu te-a cercetat in ziua impartasirii cu Sfintele lui Hristos Taine. Aceasta a fost o mangaiere adevarata, mangaiere de inceput, care cuprinde doar fata sufletului; mangaierile de mai tarziu, care din bunatatea lui Dumnezeu, te asteapta, vor fi mult mai adanci. Ai inteles cum a potolit aceasta mangaiere sangele, ai inteles ce departare este intre ea si extazul sangelui, de care se bucura in chip jalnic cei ce se amagesc pe ei insisi? Gustarea mangaierii va incepe, putin cate putin, sa lumineze mintea ta cu cunoasterea dumnezeiasca... Tu pastrezi taina mea, si asa sa faci si in continuare: prin aceasta vei da inimii mele libertatea de a fi deschisa cu tine, pe deplin libera; cu ceilalti se descopera dupa masura lor... Lasa-ma asa cum imi porunceste inima mea sa fiu. In deschiderea mea fata de tine nu este nimic “preintelept” si “rational”, ci numai - indraznesc sa zic - nevinovatie si mangaiere in Dumnezeu. Cu aceasta deschidere spun urmatoarele: desi sunt tot cufundat in patimi, L-am rugat pe Dumnezeu, socotind aceasta rugaciune a fi potrivita cu voia Lui: “ Doamne! Daruieste-i lui Leonid sa simta mangaierea duhovniceasca, astfel incat credinta lui sa devina credinta vie - credinta din vestirea inimii, nu doar din auzire.” Ca si tine , sunt slab de limba; neincetat cad cu ea, desi neincetat ma incredintez, tot mai mult, de vrednicia tacerii...
Acum spune: bine e sa fii singur? Acum spune: cum a fost sentinta pe care am tunat-o asupra ta:” Tu trebuie sa fii singur”? Sentinta de moarte si de viata! Doar clipele de trecere sunt grele, iar cand vei gusta viata, moartea ti se va parea de nimic! Asa sunt eroii!...Trapeza mangaierii duhovnicesti este ca o mangaiere si totodata o otrava! Cine gusta din ea pierde simtirea vie fata de toate cele dorite de catre lume; tot ce lumea cinsteste incepe sa i se para lucru desert, praf dezgustator, hoit puturos.
Dragostea lui Dumnezeu trebuie pastrata in curatie. Intelege: Hristos - Legiuitorul dragostei- ne-a poruncit sa ne lepadam nu de dragoste, ci de impatimire, de aceasta boala, de aceasta schimonosire a dragostei. Sa ai dragoste fata de toti si mai ales de robii lui Dumnezeu, iar impatimirea s-o lecuiesti, sa te feresti de ea, prin lepadarea de faptura - de mine si de oricare alta- incredintand faptura Facatorului. Nu-ti insusi faptura; nu te insusi fapturii; jertfeste-ti libertatea numai lui Dumnezeu. Cu o asemenea lepadare de sine si de toate, sau in toate de egoism, vei putea avea dragoste duhovniceasca fata de fiecare aproape, vei putea avea mult si pe multi - prin Dumnezeu, in Dumnezeu - si totodata sa ramai in neagonisire si nepatimire, in sfintita linistire si in insingurarea in Domnul...
Ce este al mea este si al tau. Ceea ce mie mi s-a dat in dar dupa lovituri crancene tu ai primit in dar prin credinta. Hristos este Cel da. Numai Lui se cuvine slava!Amin.”
Sf.Ignatie Briancianinov - fragment dintr-o scrisoare din “Armele razboiului nevazut”

11 octombrie 2018

Vai, cat imi place!!! Uluitoare scrisoare!!!

“ Ati cerut sfatul meu pentru Dumnezeu, spre folosul sufletului dumneavoastra; eu - tot pentru Dumnezeu - va spun ceea ce socot a fi adevarat si folositor pentru suflet. Mergand spre Domnul pe calea mintii si a inimii, dorind a sta fata catre fata inaintea maririi slavei Lui neapropiate, sa nu faceti pe desteapta si mulstiutoarea. Pentru El este mai placut granguritul pruncesc al sufletului tampit, ca sa zic asa, de vederea multimii neputintelor sale, decat retorica elocventa a sufletului pe care l-a ingamfat parerea de sine. Apostolul Pavel a spus despre sine: am judecat sa nu stiu intre voi altceva decat pe Iisus Hristos, si pe Acesta rastignit(1Cor.2,2). Iar pentru mine va fi prea destul daca voi sti ca sunt pacatos. Imi va fi de ajuns aceasta cunoastere! Ea, atingandu-se de inima mea invartosata ca toiagul lui Moisi de piatra, va face sa iasa din ea suvoi de lacrimi. Pun mai presus plansul meu inaintea Domnului decat toata intelepciunea pamanteasca - si pacatul meu inaintea mea este pururea! Pacatul meu este primul obiect al contemplatiei mele duhovnicesti!
In scrisorile dumneavoastra catre mine sa nu fiti desteapta, elocventa, cunoscatoare a Scripturii. Sa fiti nebuna! Din inteleapta sa va faceti nebuna, ca sa dobanditi adevarata intelepciune - smerita cugetare, in care este belsug de intelepciune duhovniceasca. Si eu, pacatosul, va voi raspunde rostind cuvantul lipsit de lingusire al inimii mele, placut doar prin sinceritate si, poate, prin adevar. Gustandu-l, veti cunoaste ca ceea ce am spus, pentru Domnul am spus.
Cer sfintele dumneavoastra rugaciuni pentru cel ce spune fara sa faca, ca sa-mi slujeasca spre mantuire, nu spre osanda, cuvantul rostit de mine. Amin.”
fragment dintr-o scrisoare a sfantului Ignatie Briancianinov catre o monahie

Starețul Elisei Simonopetritul - Internetul și viața duhovnicească

04 octombrie 2018

ARHIMANDRIT ZAHARIA ZAHAROU - Conferința "Încordarea duhovnicească"


"Daca vrem sa biruim moartea inimii noastre trebuie sa iubim Cuvantul lui Hristos, sa credem in El si sa traim cu El. Si atunci putem chema Numele Lui pentru ca nu este alt nume dat sub cer prin care noi sa ne mantuim..."



08 iulie 2018

Profeţia Sfântului Nil Athonitul despre sfârşitul lumii

Oamenii şi lumea întreagă vor ajunge să fie de nerecunoscut! Un document vechi de 600 de ani descrie vremurile noastre cu exactitate.
Sfântul Nil Athonitul a trăit în binecuvântatul pământ al Maicii Domnului, pe Muntele Sfânt al Athonului şi este prăznuit de Biserica Ortodoxă in ziua de 7 mai a fiecărui an.
Iată profeţia Sfântului Nil Athonitul despre sfârşitul lumii:
„Începând cu anul 1900, până la mijlocul veacului douăzeci, oamenii şi lumea întreagă vor ajunge să fie de nerecunoscut. Când se va apropia timpul venirii lui Antihrist, minţile oamenilor se vor întuneca, din pricina patimilor trupeşti. Răutatea şi înşelăciunea vor creşte tot mai mult.
Lumea se va schimba şi oamenii se vor schimba. Bărbaţii nu se vor mai deosebi de femei, din pricina neruşinării îmbrăcăminţii şi a felului cum îşi vor purta părul. Oamenii se vor sălbătici, ajungând ca fiarele, din pricina ispitelor şi înşelăciunilor Antihristului.
Părinţii şi bătrânii nu vor mai fi cinstiţi. Iubirea dintre oameni se va stinge. Păstorii creştini, adică episcopii şi preoţii se vor umple de slava deşartă (afară doar de câţiva dintre ei), nemaiputând deosebi cele de-a dreapta de cele de-a stânga. Toate obiceiurile cele vechi ale creştinilor şi ale Bisericii vor fi schimbate. Curăţia nu se va mai găsi între oameni, iar desfrânarea va domni peste tot.
Minciuna şi lăcomia se vor lăţi peste tot. Vai celor ce vor aduna bogăţii peste bogăţii! Desfrânarea, adulterul, sodomia, hoţia şi uciderile vor domni în acele timpuri. Din pricina înmulţirii fărădelegii, oamenii vor fi lipsiţi de orice mustrare de conştiinţă şi de harul Duhului Sfânt, pe care l-au primit la Botez.
Bisericile vor fi lipsite de păstori evlavioşi. Şi vai creştinilor care vor rămâne în lume, în acele timpuri! Şi vai celor ce vor fi lipsiţi de credinţă, căci nu vor mai vedea lumina cunoştinţei la nimeni! Creştinii adevăraţi vor fugi atunci în locuri sfinţite, unde se vor adăposti, ca să-şi găsească liniştea şi să se îngrijească de suflet. Căci în lume vor avea doar greutăţi şi piedici.
Toate aceste lucruri se vor întâmpla, pentru că atunci Antihristul va domni peste toată lumea. Acela va lucra semne şi minuni şi va înzestra cu înţelepciune pe nenorociţii oameni, aşa încât vor născoci căi de a vorbi unul cu altul, dintr-o parte a pământului într-alta. Vor zbura ca păsările prin aer şi vor străbate adâncul mării, asemenea peştilor.
Oamenii ce vor trăi având de toate, vor fi nişte nenorociţi, căci nu vor cunoaşte că toate acestea sunt înşelăciuni ale Antihristului. Iar Antihristul îi va face să creadă, prin născocirile sale, că Dumnezeu cel în Treime nu există.

Atunci preabunul Dumnezeu, văzând ticăloşirea lumii, va scurta acele zile pentru cei aleşi, căci Antihristul va încerca să ducă în rătăcire şi pe cei aleşi. Apoi se va arăta deodată sabia cea cu două tăişuri, şi va tăia pe înşelător şi pe cei care i-au urmat lui.

05 iulie 2018

Nu avem îmbrăcăminte de nuntă, de aceea trebuie să ne curățim

Am spus că suntem suflare a lui Dumnezeu. Pentru că avem această rudenie cu Dumnezeu și Dumnezeu este prezent pretutindeni, suntem și noi mereu aproape de El. Suntem fiii Lui. Și văzând vrednicia cu care ne-a învrednicit, fiind suflarea Sa, trebuie să ne îngrijim să nu-L întristăm.
Și pentru că am întinat mintea noastră și inima noastră și trupul nostru cu cuvântul, cu fapta, cu cugetul, acum nu mai avem îndrăzneală. Nu avem haină de nuntă. De aceea trebuie să ne curățim; cu spovedanie, cu lacrimi, cu durere în suflet; și peste toate, cu rugăciunea, care îl curățește și-l desăvârșește pe om.
Veșmântul despre care cântăm în Săptămâna Mare: „Cămara Ta o văd, Mântuitorule, împodobită, și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa” este harul lui Dumnezeu, pe care îl dobândim prin rugăciune curată.
Mai întâi omul trebuie să se roage, cu simplitatea pe care o are, vărsând multe lacrimi. Acestea sunt harul lui Dumnezeu, care se numește har curățitor, care îl încântă pe om și-l conduce la pocăință. Bunul nostru Dumnezeu, Cel ce este întru toate și peste toate, Acela ne găsește. Acela ne vede. Acela ne cheamă. Acela ne cunoaște mai întâi. Apoi Îl cunoaștem noi, după ce ne va milui cu mila Sa dumnezeiască.
De aceea, și pocăința, și jelirea, și lacrimile, și toate celelalte care se întâlnesc la cel ce se pocăiește. Toate sunt ale harului dumnezeiesc. Este harul curățitor, care îl curățește pe om.
Nu este lucru bun care să nu fie de la Dumnezeu, nici lucru rău care să nu fie de la diavol.
Să nu-ți intre vreodată în minte că ai făcut vreun lucru bun fără Dumnezeu. Deoarece numai ce gândești acest lucru, și te va părăsi harul și-l vei pierde, pentru ca să afli starea ta de slăbiciune, să afli „cunoașterea de sine”.
Ca să cunoască cineva slăbiciunea firii trebuie să întâlnească multe și mari ispite. Atunci, prin multe încercări, se smerește, și cunoaște smerenia adevărată. Dar este nevoie de mult timp pentru aceasta.
Smerenia nu este vorba goală pe care o spunem noi: „sunt păcătos” și altele ca aceasta. Smerenia este adevărul. Să afli și să cunoști că ești un nimic. Acel nimic care era înainte de a face Dumnezeu lumea. Acest „nimic” suntem. Rădăcina ta, existența ta începe de la „nimic”, și maica ta este „țărâna”, iar Creatorul tău este Dumnezeu. „Ce ai, să nu fi primit? Iar dacă ai primit, de ce te lauzi ca și când nu ai fi primit?” Este mare darul lui Dumnezeu de a cunoaște adevărul. Și acest adevăr ne-a spus Domnul că ne eliberează din păcat.
Cunoștința despre Dumnezeu este vederea lui Dumnezeu. Cunoașterea duhovnicească, nu cea naturală, cunoaște pe Dumnezeu. Cunoașterea naturală este distincția dintre bine și rău, și o au toți oamenii, iar cunoașterea duhovnicească este dobândită prin lucrarea duhovnicească după „cunoașterea de sine”. Toate acestea se dobândesc cu harul lui Dumnezeu prin rugăciune. Harul lui Dumnezeu se vede tainic și se cunoaște în simțirea minții numai în ceasul rugăciunii.
Sunt multe felurile rugăciunii. Toate sunt bune, dacă omul se roagă cu simplitate. Dacă omul este îndrumat de cineva și nu face ascultare de el, atunci va rătăci.
În afara rugăciunii minții, toate celelalte feluri de rugăciune e posibil să se transforme o dată cu trecerea timpului. Atunci când se pierde simplitatea și omul începe să se ia în seamă pe sine.
Rugăciunea minții, invocarea numelui lui Dumnezeu, nu lasă loc nici îndoielii și nici rătăcirii. În timp ce se invocă numele lui Hristos fără încetare înlăuntrul inimii, Acesta ne curățește de întuneric și ne scoate la lumină.
Gheron Iosif Isihastul, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină, București, 2003

14 mai 2018

Părintele Zaharia Zaharou - Despre valoarea persoanei

" Si omul devine persoana adevarata atunci cand il iubeste pe Dumnezeu, si aceasta pana la sfarsit, pana la ura de sine. Adica ,dupa ce isi uraste cu desavarsire sinele cel pacatos si se preda voii sfinte si desavarsite a lui Dumnezeu...
Uraste-te pe tine insuti din dragostea de Dumnezeu, si vei imbratisa prin harul lui Dumnezeu, si cerul si pamantul. Aceasta este persoana."

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...