Te caut din toata inima...

06 decembrie 2018

Despre dragoste si insuflare

Acum să vă spun ceea ce spunea Părintele Sofronie despre insuflare. Când mă duceam la Părintele Sofronie și spuneam: „Părinte, sunt foarte supărat!”, Părintele rădea și spunea: „Ți-ai pierdut insuflarea!”. Si, ce înțelegea prin insuflare? Dragostea de Dumnezeu, rugăciunea, adică acest botez al Duhului. Atunci când cineva trăiește în acest chip, toate celelalte sunt amănunte. Când cineva este îndrăgostit nu-l mai interesează ce spune lumea. Trăiește beția dragostei. Cine este îndrăgostit de Dumnezeu toate celelalte lucruri le dă la margine. Nu este nesimțitor față de lume și față de istorie; toate le înțelege însă este sensibil față de veșnicie. Are o altă viață lăuntrică, pe care ceilalți nu o înțeleg.
Deci, spunea Părintele Sofronie: „Suntem datori să păstram în același timp un foarte puternic avânt către Dumnezeu și în același timp, conștiința sărăciei noastre. Dacă suntem satisfăcuți cu sinele nostru, atunci rugăciunea încetează să mai fie ceea ce trebuie să fie. Si ce trebuie sa fie rugăciunea? Să fie ca explozia unui vulcan. Știți ce înseamnă să explodeze un vulcan?! Nu mai ține seama de nimic, trece peste tot ceea ce întâlnește înainte”.
Aceasta este rugăciunea: explozia unui vulcan.
Știm că în lăuntrul nostru se află omul cel vechi, pe care l-am moștenit de la Adam și Eva, și de aceea în lăuntrul nostru sunt toate patimile pervertite ale sufletului. Si spun: „refuz voinţa sângelui meu căzut și vreau ca în venele mele să curgă viaţa lui Dumnezeu” (P. Sofronie). Aceasta este insuflarea.
„Ca să nu pierdeți binecuvântarea pe care v-a dat-o Dumnezeu, luptați-vă să păstrați orice gând care vă inspiră și să alungați orice gând care vă ucide”.
In tot ceasul vă vin gânduri. Tatăl meu spunea: „astăzi îngerul mi-a dat o insuflare”. Mai apoi, am talcuit acest cuvant al lui, după cuvintele Părintelui Sofronie. Vine un gând, ne tulbură și trăim iadul. Alungăm gândurile rele, asimilam insuflarea, și trăim raiul. Ce înseamnă insuflarea?
„Gândul nostru să fie acolo unde este Hristos. Atunci rugăciunea noastră va fi cu El, și nu va rămâne mult loc pentru patimi.” (P. Sofronie)
Cu adevărat, atunci când cineva este îndrăgostit de altcineva nu mai ține seama de nimic altceva. In fiecare zi și în fiecare noapte să ne gândim că Dumnezeu ne vede, ne aude rugăciunile și vede adâncul duhului nostru. Atunci când omul gândește așa, devine alt om.
Odată le spuneam monahilor: „odată, un pelerin în Sfântul Munte le-a pus o întrebare mai multor Părinti duhovnicești: „care e cel mai important lucru în viața noastră?”. Si toți i-au răspuns: „este dragostea lui Dumnezeu, să-L iubești pe Dumnezeu și pe aproapele”. Si, s-a gândit acel om: „dar nu am dragoste nici de rugăciune, nici de oameni. Ce să fac, cum să trăiesc, cum să mă mântuiesc?” Si, apoi a hotărât, și a zis: „voi lucra în lume ca și cum aș avea această dragoste”. Si, după 30 de ani, după asemenea nevoințe, Duhul Sfanț i-a dăruit harisma acestei dragoste.
Da, nu am dragoste, dar ce aș face, cum m-aș comporta dacă aș avea dragoste? Fac cutare lucru și cutare lucru și, mai târziu, Dumnezeu îmi va da harisma dragostei. Spunea Sfantul Paisie că Dumnezeu nu dăruiește harisme leneșilor. Ii cerem lui Dumnezeu: „dă-mi dragoste, dă-mi răbdare, dă-mi credință”. Si spunea că „Dumnezeu nu este un băcan, să ne dea ce-i cerem: ia fasole, ia linte…” „Dacă vrei asemenea harisme, îți trimit Eu niște ispite, și o să primești harismele după măsura în care ai suportat ispitele”.
In altă parte spunea Părintele Sofronie: „ceea ce caută sufletul nostru nu se mărginește la viața noastră de fiecare zi. Noi căutăm să fim cu Dumnezeu, și încercăm să dobândim în deplinătatea lor și cele lumești și cele dumnezeiești”.
Problema în viața noastră este cum trecem de la relativ la absolut. De aceea Părintele vorbea de doua nivele: de nivelul psihologic și de nivelul ontologic, nivelul teologic. Si trebuie încontinuu să ne eliberam de acest nivel psihologic pentru a trece la cel teologic. Ce înseamnă nivel psihologic? A avea o perspectivă sentimentală, afectivă asupra tuturor lucrurilor: „de ce nu mă iubește?”, „de ce nu mi-a vorbit?”, „de ce nu m-a văzut?”, „de ce nu m-a invitat?” Acesta este un nivel psihologic. Trebuie să depășim acest nivel și să gândim altfel: nu „de ce nu mă iubește?” ci „de ce eu nu iubesc?”! Noi avem pretenția ca alții să se jertfească pentru noi, însă Hristos ne-a arătat că noi trebuie să ne jertfim pentru ceilalti. Aceasta este teologia deșertării de sine, a chenozei, și aceasta este insuflarea.
Si, spunea Parintele Sofronie: „Atunci când ți se dă insuflarea, întreaga viață se umple de bucurie și lumină. Nu mai observăm amănuntele vieții. […] Un singur lucru are importanță: să păzim intensitatea rugăciunii și a pocăinței. Atunci moartea va deveni pentru noi mutare în Împărăția lui Dumnezeu, pentru care vom fi pregătiți prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos și prin chemarea numelui Sau”.

Sfântul Porfirie Kavsokalivitu- Hristos este Prietenul nostru,Fratele no...

30 noiembrie 2018

Radu Gyr - Ne vom întoarce într-o zi



 Noi, cei pierduti, re-ntorsi din zari,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem si-n disperari,
Si-n rani ce-n piepturi se ascund.

Ne vom intoarce ca un fum,
Usori, tinandu-ne de mani,
Toti cei de ieri in cei de-acum,
Cum trec fantanile-n fantani.

Si-n lacrimi ori in mangaieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
in tot ce maine, ca si ieri,
Va sangera sau va iubi.

Ne vom intoarce intr-o zi,
Ne vom intoarce neaparat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost cand am plecat.

Ne vom intoarce neaparat,
Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cantec, pe viori.

Si-n lacrimi ori in mangaieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
in tot ce maine, ca si ieri,
Va sangera sau va iubi.

In zambetul ce va miji
Si-n orice geamat viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o samanta-n taina lor.

Noi, cei pierduti, re-ntorsi din zari,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem si-n disperari,
Si-n rani ce-n piepturi se ascund.

Ne vom intoarce ca un fum,
Usori, tinandu-ne de mani,
Toti cei de ieri in cei de-acum,
Cum trec fantanile-n fantani.

Si-n lacrimi ori in mangaieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
in tot ce maine, ca si ieri,
Va sangera sau va iubi.

Ne vom intoarce intr-o zi,
Ne vom intoarce neaparat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost cand am plecat.

Ne vom intoarce neaparat,
Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cantec, pe viori.

Si-n lacrimi ori in mangaieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
in tot ce maine, ca si ieri,
Va sangera sau va iubi.

In zambetul ce va miji
Si-n orice geamat viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o samanta-n taina lor.


Radu Gyr



23 noiembrie 2018

Despre post

1. Postul cel uşor şi preavenerat care a sosit să-l primim cu îmbrăţişare cei care din pricina uşurătăţii am pătimit uitarea lui. Căci, venind el, ne duce dc îndată la amintirea relelor pe care le-am încercat din pricina încălcării lui şi, iarăşi, a celor bune de care ne-am învrednicit din pricina păzirii lui. Martori ai celor spuse sunt întâiul şi al doilea Adam: unul facându-se începutul stricăciunii, pentru că nu a postit [Fc 3, 6], iar Celălalt facându-Se începutul nestri-căciunii [7 Co 15,20], fiindcă luând firea noastră a plinit lipsurile noastre. Căci postind în pustie, Hristos a biruit pe ispititorul şi biruinţa Sa a facut-o a noastră [Mt 4, 1-11],

2. Prin urmare, se cade să facem cunoscut postul care a venit prin faptele lui, ca ajungând să cunoaştem din propriile noastre izbânzi adevăratul caracter al înfrânării, să ajungem îndrăgostiţi de frumuseţea lui. Trebuie să recapitulăm însă luptele postului, pentru ca luând astfel o formă chipul său, să fie necunoscut de cei ce s-au îndepărtat prin iubirea de plăcere de îmbrăţişarea lui, adică de neprihănire şi gravitate.

3. a) Prima luptă a postului e renunţarea la mâncărurile scumpe şi grase; ea descarcă pântecele de povara care vine din mulţimea mâncărurilor şi uşurează trupul spre slujirea celor bune, iar privirea minţii o păstrează curată, întrucât postul risipeşte printr-un regim uşor pâcla care vine din aburii mâncărurilor şi o separă ca un întuneric de lumina lui.

4. A doua luptă e gustarea măsurată de legume uscate şi crude, precum şi de apă, care sprijină asprimea postului, şi separă ca o tărie [boltă, Fc 1,6] mareea care vine din ghiftuială şi cinsteşte harul înfrânării.

5. c) A treia luptă e omorârea oricărei fapte rele şi restrângerea pornirii spre limbuţie; căci desfiinţată fiind lucrarea plăcerii care destramă şi înmoaie sufletul şi trupul, odrăslesc modurile virtuţii şi în gură înfloresc cuvintele potrivite şi imnele dumnezeieşti.

6. d) A patra luptă e îndepărtarea încă de la prima ivire a amintirilor celor văzute şi tăcute în chip pătimaş care atacă/momesc mintea, şi a nu lăsa sufletul să-şi găsească plăcerea prin înţelesurile multiple ale gândurilor şi să fie târât spre puţul consimţirii.

7. e) A cincea luptă e ţinerea la distanţă a poftei ochilor şi a auzirilor rele, pentru ca ferestrele vederii şi auzului deschizându-se şi închizându-se frumos, gândirea să rămână netulburată şi mintea să petreacă în lumina cunoaşterii.

8. f) A şasea luptă e ştergerea imaginaţiilor simple întipărite în gândire prin rugăciunea trează şi prin meditarea neîncetată şi cu cuget smerit a cuvintelor dumnezeieşti.

9. Pusă la încercare prin astfel de întreceri ale postului, dezlegată de pofta celor prezente, eliberată de grija celor pământeşti şi ieşind afară din orice înţeles al celor ce sunt, mintea urcă străbătând spre Dumnezeu şi, legând de sine pofta şi unită fiind prin iubire, se desfată de veselia care ţâşneşte de acolo şi se învredniceşte de fericirea negrăită. Căci în cel care-1 păzeşte postul obişnuieşte să păstreze darurile date de Dumnezeu. Şi acest lucru poate fi învăţat de la strămoşul [Adam]. Căci până ce acela a avut călăuză postul şi s-a abţinut de la mâncarea din pomul oprit, îi era pusă înainte de către post masa tuturor pomilor din rai. Dar când a lăsat postul, a gustat din rodul oprit, dar a pierdut desfătarea tuturor acelora [Fc 2, 7-3, 24].

10. Dezbrăcându-i astfel pe cei ce au ales să convieţuiască cu el de pofta celor stricăcioase, postul îi îmbracă în haina iubirii dumnezeieşti si-i umple de bucuria veşnică în Hristos Iisus, Domnul nostru. Lui fie slava în veci. Amin.


(din Teolipt al Filadelfiei - Despre viata ascunsa in Dumnezeu) 


sursa: http://tezaurul-ortodox.com/topic/2638-mitropolit-teolipt-al-filadelfiei/

24 octombrie 2018

Adevarul sa ne mangaie

“Mila lui Dumnezeu te-a cercetat in ziua impartasirii cu Sfintele lui Hristos Taine. Aceasta a fost o mangaiere adevarata, mangaiere de inceput, care cuprinde doar fata sufletului; mangaierile de mai tarziu, care din bunatatea lui Dumnezeu, te asteapta, vor fi mult mai adanci. Ai inteles cum a potolit aceasta mangaiere sangele, ai inteles ce departare este intre ea si extazul sangelui, de care se bucura in chip jalnic cei ce se amagesc pe ei insisi? Gustarea mangaierii va incepe, putin cate putin, sa lumineze mintea ta cu cunoasterea dumnezeiasca... Tu pastrezi taina mea, si asa sa faci si in continuare: prin aceasta vei da inimii mele libertatea de a fi deschisa cu tine, pe deplin libera; cu ceilalti se descopera dupa masura lor... Lasa-ma asa cum imi porunceste inima mea sa fiu. In deschiderea mea fata de tine nu este nimic “preintelept” si “rational”, ci numai - indraznesc sa zic - nevinovatie si mangaiere in Dumnezeu. Cu aceasta deschidere spun urmatoarele: desi sunt tot cufundat in patimi, L-am rugat pe Dumnezeu, socotind aceasta rugaciune a fi potrivita cu voia Lui: “ Doamne! Daruieste-i lui Leonid sa simta mangaierea duhovniceasca, astfel incat credinta lui sa devina credinta vie - credinta din vestirea inimii, nu doar din auzire.” Ca si tine , sunt slab de limba; neincetat cad cu ea, desi neincetat ma incredintez, tot mai mult, de vrednicia tacerii...
Acum spune: bine e sa fii singur? Acum spune: cum a fost sentinta pe care am tunat-o asupra ta:” Tu trebuie sa fii singur”? Sentinta de moarte si de viata! Doar clipele de trecere sunt grele, iar cand vei gusta viata, moartea ti se va parea de nimic! Asa sunt eroii!...Trapeza mangaierii duhovnicesti este ca o mangaiere si totodata o otrava! Cine gusta din ea pierde simtirea vie fata de toate cele dorite de catre lume; tot ce lumea cinsteste incepe sa i se para lucru desert, praf dezgustator, hoit puturos.
Dragostea lui Dumnezeu trebuie pastrata in curatie. Intelege: Hristos - Legiuitorul dragostei- ne-a poruncit sa ne lepadam nu de dragoste, ci de impatimire, de aceasta boala, de aceasta schimonosire a dragostei. Sa ai dragoste fata de toti si mai ales de robii lui Dumnezeu, iar impatimirea s-o lecuiesti, sa te feresti de ea, prin lepadarea de faptura - de mine si de oricare alta- incredintand faptura Facatorului. Nu-ti insusi faptura; nu te insusi fapturii; jertfeste-ti libertatea numai lui Dumnezeu. Cu o asemenea lepadare de sine si de toate, sau in toate de egoism, vei putea avea dragoste duhovniceasca fata de fiecare aproape, vei putea avea mult si pe multi - prin Dumnezeu, in Dumnezeu - si totodata sa ramai in neagonisire si nepatimire, in sfintita linistire si in insingurarea in Domnul...
Ce este al mea este si al tau. Ceea ce mie mi s-a dat in dar dupa lovituri crancene tu ai primit in dar prin credinta. Hristos este Cel da. Numai Lui se cuvine slava!Amin.”
Sf.Ignatie Briancianinov - fragment dintr-o scrisoare din “Armele razboiului nevazut”

11 octombrie 2018

Vai, cat imi place!!! Uluitoare scrisoare!!!

“ Ati cerut sfatul meu pentru Dumnezeu, spre folosul sufletului dumneavoastra; eu - tot pentru Dumnezeu - va spun ceea ce socot a fi adevarat si folositor pentru suflet. Mergand spre Domnul pe calea mintii si a inimii, dorind a sta fata catre fata inaintea maririi slavei Lui neapropiate, sa nu faceti pe desteapta si mulstiutoarea. Pentru El este mai placut granguritul pruncesc al sufletului tampit, ca sa zic asa, de vederea multimii neputintelor sale, decat retorica elocventa a sufletului pe care l-a ingamfat parerea de sine. Apostolul Pavel a spus despre sine: am judecat sa nu stiu intre voi altceva decat pe Iisus Hristos, si pe Acesta rastignit(1Cor.2,2). Iar pentru mine va fi prea destul daca voi sti ca sunt pacatos. Imi va fi de ajuns aceasta cunoastere! Ea, atingandu-se de inima mea invartosata ca toiagul lui Moisi de piatra, va face sa iasa din ea suvoi de lacrimi. Pun mai presus plansul meu inaintea Domnului decat toata intelepciunea pamanteasca - si pacatul meu inaintea mea este pururea! Pacatul meu este primul obiect al contemplatiei mele duhovnicesti!
In scrisorile dumneavoastra catre mine sa nu fiti desteapta, elocventa, cunoscatoare a Scripturii. Sa fiti nebuna! Din inteleapta sa va faceti nebuna, ca sa dobanditi adevarata intelepciune - smerita cugetare, in care este belsug de intelepciune duhovniceasca. Si eu, pacatosul, va voi raspunde rostind cuvantul lipsit de lingusire al inimii mele, placut doar prin sinceritate si, poate, prin adevar. Gustandu-l, veti cunoaste ca ceea ce am spus, pentru Domnul am spus.
Cer sfintele dumneavoastra rugaciuni pentru cel ce spune fara sa faca, ca sa-mi slujeasca spre mantuire, nu spre osanda, cuvantul rostit de mine. Amin.”
fragment dintr-o scrisoare a sfantului Ignatie Briancianinov catre o monahie

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...