Maria .... iubire dulce si neprihanita ....

 

 Cuvintele Reginei Cerului către iubita sa fiică cu privire la minunata dragoste pe care Fiul a avut-o pentru Neprihănita Sa Mamă, despre cum Maica lui Cristos a fost concepută într-o căsătorie castă şi sfinţită în pântecele mamei, despre cum a fost luată cu trupul şi cu sufletul în Cer, despre puterea numelui ei şi despre îngerii repartizaţi oamenilor pentru bine sau rău. 

CARTEA 1 – CAPITOLUL 9 

Sunt Regina Cerului. Iubeşte pe Fiul Meu căci este cât se poate de merituos; când îl ai pe El, ai tot ceea ce este de valoare. Este cât se poate de dezirabil; când îl ai pe El, ai tot ceea ce este de dorit. Iubeşte-L, de asemenea, căci este cât se poate de virtuos; când îl ai pe El ai toate virtuţile. Îţi voi spune cât de minunată a fost dragostea Sa pentru al meu trup şi suflet şi cât de multă onoare a dat numelui meu. El, Fiul meu, m-a iubit înainte ca eu să-L iubesc, căci este Creatorul meu. I-a unit pe tatăl şi mama mea într-o căsătorie atăt de castă încât nu se găsea atunci un cuplu mai cast. Ei niciodată nu au dorit să se unească decât în conformitate cu Legea, doar de dragul procreării. Când un înger i-a anunţat că vor da naştere Fecioarei din care Salvarea lumii va veni, ei ar fi preferat să moară decât să se unească în dragoste carnală; pofta trupească murise în ei.

Dar, te asigur, din blândeţe divină şi din pricina mesajului îngerului ei s-au unit în trup, nu din lascivitate dar împotriva voinţei lor şi din iubire pentru Dumnezeu. În acest mod trupul meu a fost pus laolaltă din sămânţa lor prin dragoste divină. Când trupul meu a fost format, Dumnezeu a trimis în el sufletul creat din divinitatea Sa; sufletul a fost imediat sfinţit împreună cu trupul, iar îngerii au vegheat şi l-au îngrijit zi şi noapte. Este imposibil să îţi spun ce mare bucurie a venit asupra mamei mele atunci când sufletul meu a fost sfinţit şi unit cu trupul. După aceea, când durata vieţii mele s-a sfârşit, întâi mi-a înălţat sufletul, ca fiind învăţător a trupului, într-un loc mai remarcabil decât celelalte alături de gloria divinităţii Sale, iar apoi trupul meu, astfel că nici un alt trup al vreunei creaturi nu este atât de aproape de Dumnezeu precum este al meu.

Înţelege cât de mult Fiul meu a iubit sufletul şi trupul meu! Sunt unii oameni, totuşi, care răutăcios neagă că am fost înălţată trup şi suflet, iar alţii care pur şi simplu nu pricep. Însă adevărul este sigur: am fost luată în gloria lui Dumnezeu cu trup şi suflet. Ascultă cât de mult Fiul meu a distins numele meu! Numele meu este Maria, precum spune Evanghelia. Când îngerii aud acest nume, se bucură în înţelegerea lor şi aduc mulţumiri lui Dumnezeu pentru că a lucrat un aşa mare har prin mine şi cu mine, şi pentru că văd firea omenească a Fiului Meu glorificată în divinitatea Sa. Sufletele din purgator se înveselesc peste măsură, la fel cum un om bolnav o face atunci când zăcând în pat aude un cuvânt de alinare din partea altora şi îi încântă inima făcându-l brusc fericit.

La auzul numelui meu, îngerii buni se apropie imediat şi mai mult de sufletele drepte la care au fost daţi drept păzitori şi se înveselsc pentru progresul lor. Îngerii buni au fost daţi tuturor spre protecţie iar îngerii răi ca test. Nu se întâmplă ca îngerii să fie separaţi vreodată de Dumnezeu, dar, mai degrabă, ei asistă sufletul fără să părăsească pe Dumnezeu şi rămân constant în prezenţa Sa în timp ce mereu stârnesc şi înclină sufletul să facă binele. Demonii toţi se înspăimântă şi se tem de acest nume. La auzul numelui de Maria, imediat lasă sufletul să iasă din strânsoarea lor. Aşa cum o pasăre cu ghearele şi ciocul pe prada sa pleacă de cum aude vreun sunet, însă se întoarce când nu vede că se întâmplă nimic după, la fel şi demonii dau drumul unui suflet, temători la auzul numelui meu, însă zboară şi se întorc la el iute ca o săgeată, dacă nu văd vreo îmbunătăţire după.

Nu este nimeni atât de rece în dragostea pentru Dumnezeu – în afară de cazul vreo unuia dintre cei condamnaţi – de la care diavolul să nu se depărteze imediat dacă invocă numele meu cu intenţia de a nu se mai întoarce vreodată la obiceiurile sale rele, iar diavolul stă departe de el în afară de cazul în care îşi reia intenţia de a face păcate de moarte. Totuşi, uneori diavolului îi este permis să îl tulbure spre mai marea sa răsplată, însă niciodată ca să îl posede. 

*****

Cuvintele Fecioarei Maria către fiica sa, oferind o învăţătură folositoare despre cum trebuie să trăiască, şi descriind multe detalii minunate despre Patimile lui Cristos. 

CARTEA 1 – CAPITOLUL 10  

Sunt Regina Cerului, Maica lui Dumnezeu. Ţi-am spus că ar trebui să porţi o broşă pe pieptul tău. Îţi voi arăta acum mai pe larg cum, de la început, când am învăţat prima oară şi am ajuns la înţelegerea existenţei lui Dumnezeu, am fost mereu preocupată despre mântuirea mea şi respectarea religioasă. Când am învăţat mai în întregime că însuşi Dumnezeu era Creatorul meu şi Judecătorul tuturor faptelor mele, am ajuns să îl iubesc profund, şi am fost mereu atentă şi precaută ca nu cumva să Îl jignesc în cuvânt sau faptă. Când am învăţat că El dăduse poruncile şi legea Sa poporului Său, şi a înfăptuit atât de multe miracole prin ei, am făcut o hotărâre fermă în sufletul meu ca să iubesc nimic în afară de El, iar lucrurile lumeşti au devenit cu totul respingătoare pentru mine.

Apoi, învăţând că însuşi Dumnezeu avea să răscumpere lumea şi să se nască dintr-o Fecioară, am fost atât de învăluită de dragoste pentru El încât nu mă gândeam la nimic în afară de Dumnezeu şi nu doream nimic în afară de El. Pe cât posibil, m-am retras de la conversaţie şi de lângă prezenţa părinţilor şi a prietenilor, dând tot ceea ce îmi aparţine pentru a ajuta pe cei nevoiaşi. Am păstrat pentru mine doar mâncare sărăcăcioasă şi îmbrăcăminte.
Nimic în afară de Dumnezeu nu era plăcut pentru mine. Am sperat mereu în inima mea să trăiesc până la timpul naşterii Sale şi poate să merit să devin umila slujnică a Maicii lui Dumnezeu. Am făcut de asemenea un jurământ în inima mea să îmi păstrez virginitatea, dacă asta era acceptabil pentru el, şi să posed absolut nimic în lume. Dar dacă Dumnezeu dorea altfel, dorinţa mea era ca voia Sa, nu a mea, să se înfăptuiască, deoarece aveam încredere că el putea să facă orice şi nu vroia decât ceea ce este mai bine pentru mine. Astfel mi-am încredinţat întreaga voinţă lui. Când timpul dictat a sosit pentru prezentarea fecioarelor în templul Domnului, am fost şi eu prezentă acolo mulţumită bunăvoinţei religioase a părinţilor mei. Îmi spuneam că nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu, şi că, de vreme ce El ştia că nu doresc şi nu vreau nimic decât El, va putea să îmi păstreze puritatea, dacă astfel îi era plăcut Lui: în caz contrar, facă-se voia Sa!

Ascultând toate poruncile în templu, m-am întors acasă, arzând şi mai mult cu dragoste pentru Dumnezeu decât înainte, fiind înflăcărată cu noi focuri şi dorinţi de iubire în fiecare zi. Din acest motiv m-am retras şi mai mult de toate celelalte fiind singură noapte şi zi, temându-mă foarte ca nu cumva gura mea să spună ceva sau urechile mele sa audă ceva împotriva lui Dumnezeu sau ca nu cumva ochii mei să privească orice agreabil. Simţeam aceeaşi teamă şi în tăcerea mea şi eram foarte neliniştită ca nu cumva să tac cu privire la acele subiecte despre care ar fi trebuit mai degrabă să fi vorbit.

În timp ce eram astfel neliniştită în inima mea şi singură cu mine, încredinţându-mi toată speranţa lui Dumnezeu, în acelaşi moment mi-a venit în minte să ţin seama de marea putere a Domnului, cum îngerii şi toate creaturile îl slujesc, şi cum este indescriptibila şi nesfârşita sa glorie. În timp ce mă minunam la toate acestea, am văzut trei privelişti minunate. Am văzut o stea, însă nu ca cele care strălucesc pe cer. Am văzut o lumină, însă nu ca cea care luminează în lume. Am simţit un parfum, nu de plante sau ceva asemănător, dar indescriptibil de dulce, ce m-a umplut complet astfel că am simţit că aş vrea să tresalt de bucurie. În acel moment am auzit o voce, însă nu o voce omenească. Mi-a fost teamă când am auzit-o şi mă întrebam dacă era o iluzie. Un înger al lui Dumnezeu a apărut înaintea mea în cea mai frumoasă formă umană, deşi nu în trup, şi mi-a vorbit:”Bucură-te, plină de har!”

Auzind, m-am întrebat ce ar putea aceasta să însemne şi de ce mi-a dat un astfel de salut, întrucât eu ştiam şi credeam că eram nedemnă de aşa ceva, sau de orice lucru bun, însă de asemenea că era posibil pentru Dumnezeu să facă orice doreşte. Îngerul a spus în continuare: "Copilul care se va naşte din tine e Sfânt şi se va numi Fiul lui Dumnezeu. Voia Domnului se va împlini." Nu m-am considerat vrednică şi nici nu am întrebat pe înger "De ce?" sau "Când se va face aceasta?" ci am întrebat: "Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu cunosc bărbat?" Îngerul mi-a răspuns, precum am zis, că nimic nu este cu neputinţă la Dumnezeu, "Voinţa sa va fi îndeplinită".

Auzind cuvintele îngerului, am simţit cea mai fierbinte dorinţă pentru a deveni Maica lui Dumnezeu, iar sufletul meu a vorbit din iubire:"Iată-mă. Fie mie după cuvântul tău". La acel cuvânt, chiar atunci şi acolo, Fiul meu a fost conceput în pântecele meu spre indescriptibila emoţie a sufletului şi a trupului. Când se afla în pântecele meu, L-am purtat fără nici o durere, greutate sau oboseală în corp. M-am smerit în fiecare mod, ştiind că cel pe care îl purtam era Atotputernicul. L-am născut fără nici un fel de durere sau păcat, la fel cum l-am conceput, cu aşa o emoţie a sufletului şi a trupului încât simţeam de parcă aş fi păşit pe aer dintr-o asemenea trăire.

La fel cum a intrat în trupul meu spre bucuria întregului suflet, tot astfel, spre bucuria tuturor membrelor mele m-a lăsat, cu sufletu-mi veselindu-se iar virginitatea mea neatinsă. Privindu-L şi contemplându-I frumuseţea , ştiindu-mă nevrednică de un asemenea fiu, fericirea se infiltra de la un capăt la altul a sufletului meu precum picături de rouă. Contemplând locurile unde precum am învăţat prin profeţi, mâinile şi picioarele sale aveau să fie pironite la Răstignire, ochii mi se umpleau de lacrimi iar Inima mi se sfâşia de tristeţe. Fiul meu mi-a privit ochii ce plângeau atunci şi s-a întristat de moarte. Când reflectam asupra puterii Sale divine, eram iarăşi consolată, realizând că aceasta era voinţa Sa şi astfel era calea cea dreaptă; apoi mi-am conformat voinţa cu a Lui. Astfel bucuria îmi era mereu amestecată cu tristeţe.

Când a sosit timpul Patimilor Fiului meu, duşmanii săi l-au prins. L-au lovit peste obraz şi gât şi l-au scuipat în timp ce îl batjocorau. Când a fost dus la stâlp şi-a scos singur hainele şi a pus mâinile pe el, iar duşmanii săi le-au legat fără milă. Legat de stâlp, fără nici un fel de acoperământ, aşa cum fusese născut, a stat acolo suferind ruşinea de a fi gol. Prietenii fugiseră, însă duşmanii erau gata de acţiune. Au stat acolo pe toate părţile şi i-au biciuit trupul care era curat de orice fel de pată şi păcat. Mă aflam în apropiere şi, la prima lovitură, am căzut ca şi moartă. Când mi-am revenit, puteam să-I văd trupul biciuit şi flagelat până la coaste. Ce era încă şi mai groaznic e că atunci când trăgeau înapoi biciurile, curelele îngreunate îi sfâşiau trupul.

În timp ce Fiul meu stătea acolo însângerat şi acoperit de Răni, astfel că nici un loc sănătos nu a rămas pe el ca să mai fie biciuit, atunci cineva, trezit în spirit, a întrebat: "Aveţi de gând să Îl omorâţi necondamnat?" Apoi imediat i-a tăiat legăturile. Dupa aceea Fiul meu şi-a pus singur hainele înapoi. Am văzut că locul unde El a stat era acoperit de Sânge, iar după petele lăsate de urmele picioarelor am ştiut în care direcţie păşise, căci pământul părea să fie udat de Sânge oriunde mergea. Nu au avut răbdare cu El ca să se îmbrace, dar îl împingeau şi îl trăgeau ca să îl grăbească. În timp ce Fiul meu era dus precum un hoţ, şi-a uscat Sângele de la ochi.

După ce l-au condamnat, i-au pus Crucea grea pentru ca El să o care. A dus-o pentru un timp, dar apoi cineva a venit şi l-a ajutat. În timp ce Fiul meu mergea spre locul Patimirilor Sale, unii oameni îl loveau în gât, în timp ce alţii îl loveau în faţă. Era lovit atât de tare şi cu o asemenea forţă încât, deşi nu am văzut cine îl lovise, auzeam sunetul loviturii foarte clar. Ajungând la locul Patimilor împreună cu El, am văzut toate instrumentele Morţii Sale pregătite. Când Fiul meu a mers acolo, şi-a dat jos singur hainele, în timp ce servitorii îşi spuneau unul altuia:

"Acestea sunt hainele noastre iar el nu le va primi înapoi de vreme ce e condamnat la moarte". Fiul meu stătea acolo, gol precum fusese născut, când cineva a venit fugind şi i-a oferit un văl cu care bucuros şi-a acoperit ruşinea. Apoi cruzii săi călăi l-au luat şi l-au întins pe Cruce, bătând în cuie mai întâi mâna Sa dreaptă pe grinda care avea o gaură în ea pentru cui. I-au străpuns mâna în punctul unde osul era mai solid. Cu o funie i-au tras cealaltă mână şi au fixat-o de grindă în acelaşi mod. Apoi i-au răstignit piciorul drept cu cel stâng deasupra folosind două piroane astfel că toate tendoanele şi venele au devenit nefiresc de încordate şi crăpate. Apoi i-au pus cununa de spini pe cap tăind atât de adânc în capul venerabil al Fiului meu încât Sângele i-a umplut ochii în timp ce curgea, i-a înfundat urechile şi i-a pătat barba. Stând pe Cruce rănit şi însângerat, i s-a făcut milă de mine care stăteam în apropiere plină de lacrimi şi, privind cu ochii Săi însângeraţi în direcţia lui Ioan, nepotul meu, m-a încredinţat lui.

În acel timp puteam să aud unii oameni spunând că Fiul meu e un hoţ, alţii că e un mincinos, iar alţii spuneau că nu este nimeni altul mai vrednic de moarte decât El. Amărăciunea mea se reînnoia auzind toate acestea. Dar, la fel cum am spus mai înainte, când primul cui a fost bătut în El, acea prima lovitură m-a zdruncinat atât de mult încât am căzut ca moartă, cu ochii acoperiţi în întuneric, cu mâinile tremurând iar piciorele nesigure. În amărăciunea necazului meu nu am putut să privesc decât după ce fusese ţintuit în totalitate pe Cruce. Când m-am ridicat, mi-am văzut Fiul atârnând acolo în suferinţă şi în deplina-mi disperare, eu prea mâhnita sa Mamă, de abia puteam să stau în picioare din cauza supărării.

Văzându-mă pe mine şi pe ai săi prieteni plângând inconsolabil, Fiul meu a strigat cu un glas răsunător şi trist spunând: "Tată, pentru ce m-ai abandonat?" Era ca şi cum ar fi spus: "Nu este nimeni căruia să îi fie milă de mine în afară de tine, Tată." În acele momente ochii săi arătau pe jumătate morţi, obrajii erau afundaţi, faţa sa tristă, gura deschisă iar limba însângerată. Stomacul era supt către spatele său, tot fluidul fiind consumat, de parcă nu ar fi avut organe vitale. Întregul Trup era palid şi fără vlagă din cauza pierderii de Sânge. Mâinile şi picioarele erau rigid întinse, fiind trase spre Cruce şi reprofilate după forma Crucii. Barba şi părul Său la fel în totalitate acoperite cu Sânge.

Acolo a stat, julit şi învineţit, doar Inima Sa fiind încă înviorată, pentru că era de cea mai bună şi puternică constituţie. Din carnea mea a primit un trup îndeosebi de pur şi elaborat cu grijă. Pielea Sa era atât de subţire şi fragedă încât dacă era câtuşi de puţin năpăstuită Sângele ar fi curs imediat. Sângele era atât de curat încât putea fi văzut în pielea sa lipsită de orice pată. Întocmai pentru că avea cea mai bună constituţie, viaţa se lupta cu moartea în Trupul Său rănit. În anumite momente durerea din mădulare şi tendoane se ridica spre încă viguroasa şi neatinsa Inimă a Sa producând-i o incredibilă durere şi suferinţă. În alte momente durerea cobora de la Inimă spre membrele Sale rănite, astfel, prelungind-I amarnic Moartea.

Înconjurat de dureri, Fiul meu a privit la prietenii care plângeau şi care mai degrabă ar fi purtat ei durerea în locul Lui cu ajutorul Său sau ar fi ars în iad o eternitate decât să-L vadă astfel torturat. Supărarea la vederea tristeţii prietenilor Săi a întrecut toată amărăciunea şi durerile pe care le îndurase în trup şi inimă, datorită marii iubiri pe care o avea pentru ei. Apoi, din excesiva angoasă trupească a firii sale omeneşti, a strigat către Tatăl:"Părinte, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul." Când eu, prea mâhnita Sa Mamă, am auzit aceste cuvinte, întregul trup mi-a fremătat de amara durere a Inimii mele.

Oricât de des m-am gândit la acel strigăt de atunci, încă a rămas prezent şi reînoit în urechile mele. În timp ce Moartea Sa se apropia şi Inima îi izbucnea din cauza violentei dureri, întregul Trup a convulsionat şi capul i s-a ridicat puţin apoi a căzut iarăşi, gura i s-a deschis iar limba se putea vedea ca e însângerată. Mâinile i s-au retras puţin de la locul perforării iar picioarele au trebuit să poarte mai mult din greutatea trupului. Degetele şi braţele s-au extins întrucâtva iar spatele s-a înţepenit strâns lângă Cruce.

Apoi unii oameni au vorbit către mine: "Maria, Fiul tău a murit." Alţii spuneau:"A murit însă va învia". În timp ce toţi plecau, un bărbat a venit şi a înfipt o suliţă în coasta Sa cu aşa o forţă încât aproape a ieşit pe cealaltă parte. Când suliţa a fost scoasă, avea vârful roşu de Sânge. Văzând Inimia Preaiubitului meu Fiu străpunsă aveam impresia că propria mea Inimă fusese lovită atunci. Apoi a fost luat jos de pe Cruce. I-am ţinut trupul pe genunchi; era precum al unui lepros, în totalitate învineţit. Ochii Săi erau fără viaţă şi plini de Sânge, gura Sa rece ca gheaţa, barba precum sfoara, faţa îi ajunse ţeapănă. Mâinile îi deveniseră atât de rigide încât nu puteau fi îndoite.

L-am ţinut pe genunchi la fel cum era pe Cruce, precum un om înţepenit în toate membrele sale. După aceasta l-au aşezat într-o pânză curată iar cu îmbrăcămintea mea i-am uscat Rănile şi membrele si i-am închis ochii şi gura, fiind deschise atunci când a murit.

Apoi l-au aşezat în mormânt. Cât aş fi vrut să fiu pusă acolo vie împreună cu Fiul meu, dacă aceasta ar fi fost voia Sa! Toate acestea fiind făcute, dragul Ioan a venit şi m-a adus acasă la el. 

Vezi, aşadar, fiică, ceea ce Fiul meu a suferit pentru tine! 

...din "Revelatiile Sfintei Brigitta"

sursa : http://www.prophecyfilm.com/romanian/revelatiile/cartea1/cartea1-capitolul10.htm

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu toata iubirea Sa infinita!