"Cine poate întelege raiul? Il poate întelege în parte cine poarta în el pe Duhul Sfant, pentru ca raiul este imparatia Duhului Sfant, si Duhul Sfant in cer si pe pamant Acelasi este."
Sf.Siluan Athonitul
Azi , va invit, cu drag, sa urmariti acest film din care fiecare dintre noi are ceva de invatat.De aceea cred ca e benefic sa-l urmariti impreuna in familie.
Vizionare placuta !
Dumnezeu sa va binecuvanteze cu Pacea , Iubirea si Bucuria Sa!
Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.
“Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi.
Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe.
“Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă..
“Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi..
“Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.
Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”
Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă.
Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani.
“Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător.
“Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”.
Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum.
Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf.
“Ce este aceasta?”, întrebă copilul.
Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.”
Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul.
“Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.
Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate:
Cum merge, cum îţi e?
” “Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine.
Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?”
“Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân.
Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească.
“Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. “Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului.
Era primul pas către Rai, ce se numea IUBIRE.
Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.
Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten!
Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului:PRIETENIA.
Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit.
Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit.
“Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui.
“N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând.
“Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi.
“Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat.
“Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii.
“Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul.
“Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării.
“A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.
Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului:
“Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…”
“Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?”
“Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.
Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos.
“Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”.
“Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul.
“Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.
Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească.
Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând.
“Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie.
“A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul.
“De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul.
“Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.
Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns.
“Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte”
Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse:
“Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”
Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea.
“Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică.
“Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare.
“Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el.
Şi câte jocuri, câte glume au urmat!
Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte:
“Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…”
Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe.
“Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare.
Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară.
Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună.
“Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă.
A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau.
“De ce?”, întrebă nedumerit copilul.
“Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare.
Şi atunci copilul văzu!
Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună.
Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
“Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte.
“Nu se poate! strigau aceştia. Cum arată?”
“E plin de iertare”, murmura copilul. (…)
- Fragment din textul “Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea lui Dan Puric, “despre Omul Frumos”
Dumnezeu sa va binecuvanteze cu acele haruri care vor purta pasii vietii voastre doar pe Calea ce duce catre Rai!
Isus: "Eu sunt ATOTSTIUTORUL, DUMNEZEU CARE M-AM INTRUPAT si am dat oamenilor STIINTA MANTUIRII - EVANGHELIA.
Omul find o fiinta cu minte marginita, in mod firesc vrea sa cunoasca tot mai mult.Dar si aici intervine DEZORDINEA CURIOZITATII.
Ea e dorinta EGOISTA de a cunoaste , de a vedea, de a primi , de a auzi lucruri noi, interesante sau placute pentru minte si simturi, dar care risipesc sufletul.Magulesc ORGOLIUL, duc la ISPITE si PACATE.
CURI0ZITATEA OCHILOR, de a vedea tot ce li se ofera, si a urechilor de a auzi tot ce le satisface si le incanta, fara a tine seama de GLASUL CONSTIINTEI si al CREDINTEI, inca de la inceput a dus pe oameni la pacat.
Diavolul s-a folosit de curiozitatea EVEI , ca sa duca lumea la RUINA! El se foloseste si astazi de stiinta moderna, voind sa distruga pe Dumnezeu prin negare, iar Pamantul, prin arme nucleare, prin minciuna si curiozitate, prin mandria omului de a se consodera singur stapan pe viata si pe toate bogatiile naturale si supranaturale.
"Paradisul Pamantesc" al CURIOZITATII MINTII si a SIMTURILOR intotdeauna in istoria oamenilor e platit cu lacrimile lor si mai ales cu SANGELE Meu RASCUMPARATOR...De aceea Eu cer cu atata energie INFRANAREA , MORTIFICAREA CURIOZITATII:
De te sminteste ochiul tau, scoate-l...
Caci mai bine iti este sa intri in VIATA cu un ochi, decat sa fii aruncat in GHEENA FOCULUI.
Cat priveste CURIOZITATEA de a sti, de a fi invatat, Eu repet ca orice STIINTA fara STIINTA MANTUIRII, fara EVANGHELIA TRAITA e CURIOZITATE DESARTA, ORGOLIOASA, ducand la moartea si osanda sufleteasca. Eu niciodata nu am spus : STIINTA TA TE-A MANTUIT, CI AM ZIS cu certitudine : CREDINTA TA TE-A MANTUIT, MERGI IN PACE!
Istoria omenirii e martora...Da , fiica generoasa si umila pentru Mine! CURIOZITATEA, ca dorinta dezordonata de a vedea, de a auzi, de a avea stiinta ori macar stiri despre lume, despre persoanele din jur sau despre ceea ce se petrece in Univers, e un VICIU cu urmari grave pentru suflet: IL DISTRAGE DE LA UNICUL NECESAR.
Il face sa se piarda in satisfactii egoiste ba chiar il duce la pacate si la osanda.
O , cate suflete nu isi pierd chemarea si VIATA VESNICA pentru ca nu au combatut si nu combat curiozitatea in viata lor particulara, comuna si sociala!
Tu iti mortifici CURIOZITATEA ochilor, a urechilor, a gandirii? Nu ai fost doritoare de a vedea, de a auzi si de a sti toate? Nu te-ai expus in acest fel unor ispite grave?
Spune sincer Invatatorului tau! Nu ai calcat caritatea cautand in lucrurile altora?Nu ai fost curioasa ce se discuta despre tine si despre Imensitatea Operei Mele? Ai pus frana acestei curiozitati nepermise unui suflet consacrat?Gandeste-te! Cate suflete se expun la pacate de curiozitate: ascultand la usi, divulgand conversatii intime.Controland in casele si prin cartile colegilor lor.Acest viciu al curiozitatii e mare, si nu e pentru tine.Tu sa practici virtutea modestiei in toate privintele.Sa exerciti mortificarea privirilor si a tuturor simturilor omenesti care te cheama la curiozitate.
URMEAZA-MA IN CALEA MANTUIRII ! "
Dumnezeu Atotstiutor,
Datator al Stiintei Mantuirii!
Tu imi dezvalui dezordinea si primejdiile mortale pe care le cuprinde CURIOZITATEA vicioasa.Ma voi examina fara crutare si voi elimina curiozitatea ochilor, a urechilor , a mintii si a inimii, a simturilor doritoare de magulire si exaltare a EULUI PROPRIU. Vreau sa mortific orice pornire bolnavicioasa de curiozitate chiar si in viata spirituala, renuntand la lecturi si dorinte de lucruri extraordinare in viata mea sau a altora.Vreau sa Te urmez pe Tine si pe Mama in viata ascunsa din Nazaret si in frumusetea RECULEGERII EUHARISTICE.
Ajuta-ma , Doamne!
Te iubesc si Te ador !
sursa cartea :" Lepadarea de sine insusi pentru a trai in Cristos" -Congregatia Inimii Neprihanite
EdituraTracus Arte
Str.Pictor Sava Hantia nr.2,Sector 1,Bucuresti
Tel/Fax 0212234111
Despre cum un duşman al lui Dumnezeu a avut trei demoni întrânsul şi despre sentinţa dată lui de Cristos.
CARTEA 1 – CAPITOLUL 13
Duşmanul meu are trei demoni întrânsul. Cel dintâi locuieşte în organele genitale, al doilea în inimă, al treilea în gură. Primul se aseamănă unui marinar care lasă apa să intre prin chilă, iar apa, crescând treptat, umple corabia. Astfel din cauza inundaţiei ambarcaţiunea se scufundă.
Corabia simbolizează trupul său care este asaltat de temptaţiile demonilor şi de propriile pofte asemenea unor furtuni. Pofta trupească a intrat mai întâi prin chilă, adică, prin plăcerea pe care a avut-o în gândurile rele.
Deoarece nu a rezistat prin pocăinţă sau nu a acoperit găurile prin cuiele cumpătării, apa sau pofta a crescut zi de zi prin acordul său.
Corabia fiind astfel plină sau umplută de concupiscenţa pântecelui, apa a inundat şi a înghiţit ambarcaţiunea în poftă trupească astfel că nu a mai reuşit să ajungă la portul salvării. Al doilea demon, locuind în inima sa, se aseamănă unui vierme aşezat într-un măr care mai întâi mănâncă miezul iar apoi, după ce îşi depune excrementele acolo, străbate interiorul până când îl distruge în totalitate.
Asta face diavolul.
Mai întâi strică voinţa şi dorinţele bune ale unei persoane, care sunt precum miezul unde întreaga putere şi bunătate se găsesc, şi, îndată ce inima este golită de aceste bunuri, pune în locul lor în inimă gândurile şi afecţiunile lumeşti pe care acea persoană le-a îndrăgit mai mult.
Apoi îndeamnă întregul trup spre plăcerea lui, din acest motiv, curajul omului şi înţelegerea se diminuează iar viaţa sa devine dificilă. Se aseamănă întradevăr unui măr lipsit de miez, adică, un om fără inimă, de vreme ce intră în Biserica mea lipsit de inima lui, neavând milă.
Al treilea demon se aseamănă unui arcaş ce, privind în jur prin ferestre, trage cu arcul în cei neştiutori.
Cum se poate ca diavolul să nu fie înăuntrul unui om care mereu îl include în conversaţiile sale?
Ceea ce este iubit mai mult este menţionat mai mult.
Cuvintele aspre prin care îi răneşte pe alţii sunt ca nişte săgeţi trase prin tot atât de multe ferestre ca şi numărul menţionărilor diavolului sau de câte ori cuvintele sale rănesc oameni nevinovaţi şi scandalizează pe cei simpli. Eu care sunt Adevărul jur pe Adevărul Meu că îl voi condamna la fel ca pe o desfrânată la foc şi pucioasă, la fel ca pe un trădător ascuns, la mutilarea membrelor sale, asemenea unui batjocoritor al Domnului la ruşine eternă. Totuşi, câtă vreme sufletul este încă unit cu trupul său, îndurarea mea este deschisă pentru el. Ceea ce solicit este să participe la Sfânta Liturghie mai des, să nu dorească vreo onoare, să nu se teamă de reproşuri şi să nu mai aibă vreodată acel nume sinistru pe buzele sale.
EXPLICAŢIE
Acest om, un stareţ de ordin Cisterian, înmormântase pe cineva care a fost excomunicat. În timp ce rostea rugăciunea comemoratorie pentru el, Brigitta, învăluită în spirit, a auzit aceasta:
“A făcut ce i-a stat în putere şi l-a înmormântat. Poţi fi sigură că prima înmormântare după aceasta va fi a sa. Căci a păcătuit împotriva Tatălui, care ne-a spus să nu arătăm părtinire şi să nu îi onorăm pe cei bogaţi pe nedrept.
De dragul unui mic câstig trecător, acest om a onorat o persoană care nu merita şi a pus-o alături de cei vrednici, lucru pe care nu trebuia să îl facă. A păcătuit de asemenea împotriva Duhului Meu, care este comuniunea şi comunitatea celor drepţi, înmormântând un om nedrept alături de cei Sfinţi. A păcătuit şi împotriva mea, Fiul, deoarece am spus: “Cel ce mă respinge pe mine va fi respins.”
Acest om a onorat şi a slăvit pe cineva pe care Biserica şi preotul meu a respins.” Stareţul s-a căit la auzul acestor cuvinte şi a murit a patra zi.
Cuvintele lui Cristos către mireasa sa despre modul şi respectul care trebuie să îl menţină în rugăciune; şi despre cele trei feluri de oameni care îl slujesc pe Dumnezeu în această lume.
CARTEA 1 – CAPITOLUL 14
Sunt Dumnezeul tău care a fost răstignit pe Cruce, Dumnezeu adevărat şi om adevărat într-o singură persoană, prezent în mâinile preotului în fiecare zi. Oricând îmi oferi o rugăciune, să o sfârşeşti cu dorinţa ca întotdeauna voia mea şi nu a ta să se îndeplinească.
Nu aud rugăciunile tale în numele celor condamnaţi deja. Uneori, îţi doreşti să se înfăptuiască ceva care vine împotriva mântuirii tale, de aceea este necesar să îţi încredinţezi voinţa mie, căci nimic nu îmi este ascuns şi nu îţi ofer decât ceea ce este benefic. Sunt mulţi care nu se roagă cu intenţia potrivită, de aceea nu merită să fie ascultaţi. Sunt trei feluri de oameni care mă slujesc în această lume. Primii sunt aceia care cred că eu sunt Dumnezeul atotputernic şi dătătorul a toate.
Mă slujesc cu intenţia de a obţine bunuri şi onoruri trecătoare, însă lucrurile cereşti sunt precum nimic pentru ei, şi ar prefera mai degrabă să le piardă ca să obţină bunuri prezente.
Succesul lumesc în toate revine ca parte a lor, conform dorinţelor pe care le au. Deoarece au pierdut comorile veşnice, îi recompensez cu alinări temporare pentru orice serviciu bun făcut pentru mine, până la cel mai mic lucru
şi până la ultima lor suflare.
Cei din al doilea tip sunt cei care cred despre mine că sunt Dumnezeu atotputernicul şi judecător strict, însă mă sluijesc din teamă pentru pedeapsă şi nu din dragoste pentru gloria cerească.
Daca nu s-ar teme de mine nu m-ar sluji. Al treilea fel de oameni sunt aceia care cred că sunt Creatorul
a toate şi Dumnezeu adevărat; şi cred că sunt drept şi îndurător.
Nu mă slujesc din vreo teamă pentru pedeapsă ci din iubire şi caritate divină.
Ar prefera orice pedeapsă, dacă ar putea să o suporte,
decât să mă provoace măcar o dată la mânie.
Aceştia cu adevărat merită să fie auziţi când se roagă,
căci voinţa lor e conformă cu a mea.
Primul fel de slujitori nu se vor abate vreodată de la pedeapsă şi nici nu mă vor vedea. Cel de-al doliea tip nu vor fi pedepsiţi la fel de mult însă tot nu îmi vor vedea faţa, dacă nu îşi corectează frica prin pocăinţă.
“Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă. Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre” (Mt 11,28-30).
Şi-mi doresc nespus ca acestă invitaţie să-mi răsune toată ziua
şi să mă încred în ea!
Mă consfinţesc şi consfinţesc toţi cititorii Inimii Preasfinte a lui Isus, pe care o sărbătorim astăzi.
Preabunule Isuse, Mântuitorul neamului omenesc, priveşte spre noi, care îngenunchem cu smerenie înaintea altarului tău. Suntem ai tăi, voim să fim ai tăi şi ca să fim mai strâns uniţi cu tine, astăzi fiecare dintre noi se consfinţeşte de bunăvoie Inimii tale preasfinte.
Mulţi nu te-au cunoscut niciodată, mulţi au dispreţuit poruncile tale şi s-au lepădat de tine. Fie-ţi milă şi de unii şi de alţii şi atrage-i pe toţi la Inima ta preasfântă.
Doamne, fii regele nu numai al credincioşilor care nu s-au îndepărtat niciodată de tine, ci şi al fiilor rătăciţi, care te-au părăsit. Fă-i să se întoarcă în curând la casa părintească, pentru a nu pieri de lipsă şi de foame.
Fii regele acelora pe care i-au înşelat părerile greşite şi al acelora pe care i-a dezbinat neunirea. Cheamă-i la limanul adevărului şi al unirii în credinţă, ca în curând să nu fie decât o singură turmă şi un singur păstor.
Dă Doamne, Bisericii tale, libertate sigură şi fără piedici. Dă tuturor popoarelor liniştea bunei orânduiri şi fă ca de la un capăt la altul al pământului să răsune un singur glas: “Lăudată să fie dumnezeiasca Inimă a lui Isus, care ne-a dobândit mântuirea! Ei să-i aducem slavă şi cinste în vecii vecilor.” Amin.
18.08.2011, Madrid (Catholica) - Arhiepiscopul Charles J. Chaput (de Philadelphia, dar pentru moment doar numit) s-a adresat câtorva mii de tineri, subliniindu-le că o relaţie autentică cu Cristos nu se bazează doar pe emoţii. “În cele din urmă nu ceea ce simţi va determina cât de adevărată şi de profundă este întâlnirea ta cu Isus”, a afirmat el.
“În schimb contează cât de mult te laşi transformat în El şi cât de mult arde în tine dorinţa de a-l duce altora, de a vesti Evanghelia, de a-i sluji pe săraci şi nevoiaşi, de a-i apăra pe nenăscuţi, de a asigura o cultură ce nu e ostilă creşterii familiilor creştine.”
Prelatul care a condus până recent Arhidieceza de Denver a vorbit tinerilor ieri seară, 17 august, pe arena din Madrid, în faţa la 12.00 de persoane venite pentru “Noche de Alegria”, adică Noaptea Bucuriei. Comunitatea Emmanuel a organizat evenimentul, care a inclus pe lângă cateheză şi rugăciuni, muzică şi Adoraţie Euharistică. Dacă “vreţi să aflaţi cât de puternică este forţa transformatoare a lui Isus, cât de mult poate El să schimbe vieţile voastre, nu vă concentraţi prea mult pe ceea ce veţi simţi în această seară”, a spus Arhiepiscopul Chaput imensei mase de tineri. “Dacă El vă oferă o experienţă profundă, mişcătoare, Lui să îi fie lauda! Dacă nu experimentaţi vreo emoţie, dacă nu simţiţi fiori pe şira spinării, tot Lui să îi fie lauda!”
Arhiepiscopul a ilustrat cu vieţile Sfintei Tereza de Avila, respectiv a Fericitei Tereza de Calcutta, care arată “cum operează puterea transformatoare a lui Isus în vieţile noastre”.
“Sf. Tereza de Avila a experimentat 30 de ani neîntrerupţi de secetă spirituală, de viaţă de rugăciune frustrantă”, a afirmat el.
“Cu toate acestea, fidelitatea ei faţă de chemarea lui Isus şi dedicarea ei aprigă pentru reformarea carmelitelor au fost mereu intense şi de neoprit.”
Fericita Tereza de Calcutta, “după cum am aflat după moartea ei, a trecut printr-o perioadă lungă, foarte dureroasă, de lipsă totală de mângâiere spirituală. Cu toate acestea a înfiinţat una dintre cele mai impresionante Congregaţii catolice, dedicate slujirii celor mai săraci dintre săraci”.
Noaptea Bucuriei trebuie să fie centrată pe “Cel care este raţiunea acestui eveniment: Isus prezent în mod real în Preasfânta Euharistie”.
“În acest fel, Noaptea Bucuriei va deveni cu adevărat o anticipare a ceea ce trebuie să fie vieţile noastre”. Totul, “de la mărturiile din lumea întreagă, pe care le-aţi ascultat, la muzică şi rugăciune, totul trebuie să conducă şi să ne pregătească pentru Adoraţia Euharistică”.
Şi a adăugat: “Dar primirea Euharistiei are consecinţe. Adorarea lui Isus în Preasfântul Sacrament, aşa după cum ne pregătim să facem, are consecinţe” şi cer acţiune din partea credincioşilor.
Arhiepiscopul Chaput a indicat pasajul din Evanghelia lui Luca unde discipolii lui Cristos călătoresc cu El în drum spre Emaus după moartea şi învierea Sa. După ce Cristos le tălmăceşte Scripturile şi după ce frânge pâinea – o prevestire a Liturghiei – ochii lor se deschid şi văd cine este cu adevărat.
“Fără îndoială, bucuria şi pacea experimentate de discipoli după ce l-au recunoscut pe Isus trebuie să fi fost de nedescris”, a afirmat prelatul.
“Dar cât de profundă, intensă şi personală a fost ea”, a concluzionat Arhiepiscopul, “nu i-a paralizat într-o satisfacţie individualistă. Dimpotrivă, i-a împins să alerge înapoi la fraţii lor, să le ducă Vestea cea Bună. Luminaţi de lumina interioară ce vine din experimentarea personală a lui Isus, ei au fost impulsionaţi imediat să împărtăşească puterea răscumpărării lui Isus cu restul lumii.”
E lucru sigur că Isus, în viaţa sa pământească, a plâns. Noul Testament ne aminteşte trei împrejurări în care Isus a vărsat lacrimi: prima dată, în Betania îşi plânge prietenul mort, pe Lazăr, luând parte la durerea surorilor acestuia. A doua oară, Isus plânge asupra Ierusalimului: de data aceasta plânsul lui are un caracter social, plânge la gândul nenorocirilor ce aveau să se abată asupra cetăţii infidele: Ierusalimul va fi prefăcut în cenuşă fiindcă a refuzat convertirea şi mântuirea. A treia oară, plânge la propria sa moarte, atunci când aduce"rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi lacrimi către cel care putea să-l salveze de la moarte" (Evr 5,7); de data aceasta lacrimile lui au adus mântuirea lumii întregi. Prima dată, Isus varsă lacrimi de prietenie; a doua oară, lacrimi de neputinţă în faţa împietririi inimii oamenilor; a treia oară, lacrimi provocate de propria sa suferinţă şi tulburare sufletească.
Isus a asociat-o şi pe Mama sa la suferinţele şi la lacrimile sale. Sfânta Scriptură nu ne-o descrie pe Maria plângând, dar fără îndoială că din momentul în care Simeon i-a prevestit că o sabie îi va străpunge sufletul şi până pe Calvar, Maria a plâns nu numai de trei ori. Dar lucrul extraordinar este că Maria, după înălţarea ei la cer, deşi fericită în cer, varsă lacrimi de durere pe pământ. Ea nu poate să rămână indiferentă la ceea ce se întâmplă cu copiii ei de pe pământ: sunt lacrimi de neputinţă, ca cele vărsate de Fiul ei asupra Ierusalimului, de neputinţă în faţa împietririi oamenilor, a refuzului de a se converti şi de a se mântui, şi a nenorocirilor ce se vor abate asupra lor din cauza acestui refuz. Acesta este motivul pentru care Sfânta Fecioară a vărsat lacrimi la Siracuza, în Sicilia, în 1953.
Faptul s-a petrecut în cartierul Sfânta Lucia, cartierul cel mai populat şi cel mai sărac al oraşului. Aici locuiau doi tineri soţi, căsătoriţi de vreo jumătate de an. Bărbatul, Angelo, muncitor cu idei comuniste; femeia Antonina, casnică, nu era lipsită de credinţă şi se închina mai ales când avea un necaz. În ziua cununiei primiseră cadou de la o soră a soţiei o statuie modestă de ghips a Maicii Domnului, pe care o aşezaseră deasupra patului. Antonina aştepta un copil. Avea o sarcină dureroasă, cu suferinţe îngrozitoare care adesea o făceau să-şi piardă vederea. În cele din urmă a fost nevoită să stea la pat. În noaptea de 28 spre 29 august 1953, către orele 2.30 se simte rău de tot şi îşi pierde şi vederea. Dimineaţa, către 8.30 începe să vadă din nou. Privind, întinsă cum era în pat, spre statuia din faţa ei, vede că Madoninna plânge. Marginea patului era toată scăldată de lacrimile care curseseră toată dimineaţa; fenomenul s-a repetat, de faţă fiind şi o cumnată şi o mătuşă a Antoninei. Seara, către orele 17.30, întorcându-se de la lucru, bărbatul rămâne uimit văzând casa plină cu lume. Vede şi el statueta vărsând lacrimi.
La nouă seara statueta e dusă la poliţie pentru cercetări. Plânge şi acolo. Poliţistul care a făcut ancheta trăieşte încă. Angelo ascunde statueta în casa unui frate de-al său. Dar a doua zi, noaptea - pe 30 august -, la presiunea mulţimii, e nevoit să o aducă înapoi. Dar casa e neîncăpătoare. Statueta e pusă afară pe peretele casei ca să o vadă toată lumea. Continuă să verse lacrimi cu intermitenţe de la câteva minute la câteva ore. Fenomenul durează până marţi 1 septembrie. Cei de faţă privesc, ating, şterg lacrimile cu tampoane de vată, iau în gură să vadă ce gust au: e gust sărat de lacrimi. Se fac fotografii, se filmează. Înştiinţat parohul, don Giuseppe Bruno, la început nu crede nimic, dar cum cei care îi aduseseră vestea erau oameni foarte serioşi, se gândeşte să facă ceva. Roagă episcopia să formeze o comisie de oameni de ştiinţă, chimişti, doctori, ca să cerceteze ştiinţific fenomenul. Şi aşa s-a făcut. Se prezintă o comisie de experţi condusă de un profesor universitar. Se iau cu o pipetă sterilizată circa 30 de lacrimi, chiar în momentul în care ies din ochii statuetei. Odată terminată operaţia, fenomenul încetează. Rezultatul analizei din laborator nu lasă nici o îndoială: aspectul, alcalinitatea şi compoziţia duc la concluzia că lichidul examinat nu e altceva decât lacrimi umane. Faptul acesta i-a răvăşit pe toţi cei care au văzut cu ochii lor statueta plângând. Zi şi noapte lumea se ruga rozariul în faţa statuetei cu o fervoare de nedescris. Mulţi s-au convertit: atei teoretici şi practici, indiferenţi, sceptici, s-au întors la credinţă. N-au lipsit nici minunile. Prima vindecată a fost Antonina, proprietara statuetei: din acel moment n-a mai simţit nici o durere şi avut o naştere fericită. Şi Mariana Vassallo, o bolnavă declarată fără nici o speranţă de vindecare de medici iluştri, e vindecată pe loc. Conferinţa episcopală din Sicilia, la sfârşitul aceluiaşi an, după cercetări temeinice a declarat: "Episcopii din Sicilia... au ajuns la concluzia unanimă că nu se poate pune la îndoială realitatea că Maica Domnului a vărsat lacrimi la Siracuza".
Televiziunea italiană a făcut recent o emisiune deosebit de emoţionantă asupra acestui eveniment; pe lângă filmul făcut în ziua de 30 august 1953 în care se vede cum lacrimile izvorăsc din ochii statuetei şi se preling şiroaie pe obraji, a prezentat o mulţime de mărturii ale persoanelor care au asistat la acest eveniment: poliţistul care a făcut ancheta, experţi care au făcut analiza lacrimilor, convertiţi, vindecaţi miraculos au povestit cum s-au petrecut lucrurile. Una dintre acţiunile cele mai frumoase legate de minunea de la Siracuza este aşa-numita Peregrinatio lacrimarum Mariae. Relicviarul în care se păstrează lacrimile Mariei - cele analizate în laborator - este purtat în diferite localităţi din Italia şi chiar din străinătate având ca urmare numeroase convertiri şi o puternică trezire a credinţei.
La Siracuza, Sfânta Fecioară nu spune nimic, nu vorbeşte, ci doar plânge. Dar lacrimile vorbesc mai mult decât cuvintele."O, dacă oamenii ar înţelege limbajul misterios al acestor lacrimi!" - exclama Papa Pius XII într-un discurs ţinut după cele petrecute la Siracuza.
Şi de ce plânge Maica Domnului?
Părintele Mario Venturini, directorul naţional al Uniunii Apostolice, se întreabă şi el în faţa lacrimilor Sfintei Fecioare:
"Oare se pregăteşte pentru popoare o pedeapsă mai grozavă, sunt ele ameninţate de un cataclism universal? Numai Dumnezeu o ştie, dar o ştie şi Mama noastră. Dacă ea a plâns atâta, înseamnă că un lucru grav ameninţă omenirea, un lucru pe care ar vrea să-l împiedice şi pe care ea l-ar împiedica cu siguranţă cu puterea pe care o are asupra inimii lui Dumnezeu, dacă lumea s-ar trezi şi ar da semne de credinţă".
Anii aceia, anii '50, au fost cumpliţi. Comunismul subjuga popoarele. Italia a scăpat ca prin minune din mâinile lui Stalin. Dar comunismul şi ateismul, în strategia pusă la cale de puterea întunericului, nu erau decât nişte etape premergătoare în vederea instalării domniei Satanei în lume. Planul de acţiune era bine pus la cale în lojele iluministe sau luciferiene ale Masoneriei. Citez dintr-o scrisoare de-a lor, păstrată la biblioteca din British Museum, din Londra:
"Noi (iluminaţii) îi vom lansa pe nihilişti (pe comunişti) şi pe atei, vom provoca un cataclism social nemaipomenit care va arăta clar, în toată grozăvia sa, popoarelor, efectele ateismului absolut... Atunci pretutindeni cetăţenii... rămaşi fără busolă, neliniştiţi în căutarea unui ideal, fără să ştie încotro să îndrepte adoraţia lor, vor primi în sfârşit lumina adevărată, prin manifestarea universală a învăţăturii pure a lui Lucifer, expusă, în sfârşit, publicului, manifestare care va rezulta ca o mişcare generală de reacţii în urma distrugerii creştinismului şi a ateismului, amândouă învinse şi exterminate în acelaşi timp".
De această situaţie, de această ofensivă a puterii întunericului, era conştient Papa Pius XII, căci avertiza numai la câteva luni după ce Sfânta Fecioară plânsese la Siracuza, mai exact, în discursul din 8 decembrie 1953:
"Este în curs o luptă a cărei amploare şi violenţă creşte aproape de la o zi la alta şi, ca atare, e necesar ca toţi creştinii, mai ales toţi catolicii militanţi, să rămână în picioare şi să se bată până la sacrificarea vieţii, dacă e nevoie, pentru Biserică, Maica lor, cu armele care le sunt îngăduite. E vorba de lupta care ridică, în mii de forme, răul împotriva binelui, ura împotriva iubirii, moravurile rele împotriva curăţiei, egoismul împotriva dreptăţii sociale, violenţa împotriva vieţii paşnice, tirania împotriva libertăţii".
Furtuna dezlănţuită de puterile întunericului în lume nu s-a potolit. Bântuie în jurul nostru, bântuie în noi înşine. Avem o Mamă care plânge; lacrimile sunt semnul neputinţei, dar în realitate sunt extrem de puternice. Când, dezorientaţi, pierzând busola, învăluiţi în întuneric, Lucifer ne prezintă lumina sa care duce la pieire, ne îndreptăm privirea spre aceea care este steaua dimineţii, Luceafărul mărilor. Ne încurajează Sfântul Bernard:
"Dacă se ridică furtunile ispitei, dacă te loveşti de stâncile neliniştilor, priveşte Steaua, cheam-o pe Maria! Dacă eşti purtat în toate părţile de valurile mândriei, ale defăimării, ale invidiei: priveşte Steaua, cheam-o pe Maria! Dacă mânia sau zgârcenia sau ademenirile trupului îţi clatină corabia sufletului: priveşte spre Maria! Dacă tu, tulburat fiind de enormitatea păcatului tău, ruşinat fiind de urâţenia conştiinţei tale, înspăimântat fiind de grozăvia judecăţii, începi să fii înghiţit de abisul tristeţii, de vârtejul disperării: gândeşte-te la Maria! În pericole, în nelinişti, în îndoieli: gândeşte-te la Maria, cheam-o pe Maria! Ea să nu se îndepărteze nicicând de pe buzele tale, să nu se îndepărteze nicicând din inima ta; şi, ca să obţii ajutorul rugăciunii sale, nu părăsi nicicând exemplul vieţii sale.
Dacă o urmezi pe ea, nu poţi devia; dacă te rogi ei, nu poţi dispera; dacă te gândeşti la ea, nu poţi rătăci. Dacă ea te susţine, nu poţi cădea, dacă ea te ocroteşte n-ai de ce să te temi, dacă ea te călăuzeşte, nu simţi oboseala, dacă ea este lângă tine, vei ajunge la ţintă".
1. Aşa cum am făcut Eu însumi, de bună voie jertfindu-mă cu trupul gol şi braţele larg deschise pe cruce, spre a aduce astfel Tatălui jertfă pentru păcatele tale, nimicindu-mă pe mine, dînd de la mine totul spre împăcare, tot astfel şi tu, ori de cîte ori slujeşti Sfînta Liturghie, oferă-te ca o jertfă curată şi sfîntă, din adîncul inimii, din toate puterile sufletului tău. Ce aş putea cere, dacă nu să te străduieşti să mi te dai cu totul? Tot ce mi-ai da, în afară de tine, mă priveşte prea puţin: nu vreau darul tău, ci pe tine însuţi.
2. Aşa cum nici pe tine toate lucrurile de pe lume - dacă Eu ţi-aş lipsi - nu te-ar putea îndestula, tot astfel nici un dar de-al tău nu-mi poate fi plăcut, dacă nu mi te dai pe tine însuţi. Vino şi dăruieşte-mi-te, oferă-te pe tine însuţi cu totul lui Dumnezeu, ca jertfa ta să fie bine primită. Iată, Eu m-am jertfit cu totul Tatălui pentru tine; am mers pînă acolo încît mi-am dat Trupul şi Sîngele ca hrană, să pot fi al tău cu totul, iar tu să fii al meu pentru totdeauna. Dacă vei rămîne închis în ale tale, şovăind să te dai mie de bună voie cu totul, jertfa nu poate fi deplină şi nici unirea dintre noi doi întreagă. Iată de ce, înaintea tuturor faptelor tale, trebuie să pui jertfirea ta de bună voie în mîinile lui Dumnezeu, de doreşti să dobîndeşti libertatea şi harul. Aceasta este pricina pentru care atît de puţini sînt cei luminaţi cu adevărat de lumina mea, iată de ce atît de puţini sînt cei ce se simt dezrobiţi în lăuntrul sufletului şi inimii lor: pentru că nu se încumetă să se lepede cu totul de sine. Cuvintele mele rămîn neclintite: Nimeni nu poate fi ucenicul meu mai înainte de a se fi lepădat de toate (Lc 14, 33). Dacă vrei, aşadar, să fii ucenicul meu, leapădă-te de tine însuţi şi jertfeşte-te mie, cu toate dorinţele inimii tale.
TREBUIE SA NE JERTFIM LUI DUMNEZEU PE NOI INSINE, O DATA CU TOT CE-I AL NOSTRU,INALTAND RUGACIUNI PENTRU TOTI OAMENII
Glasul ucenicului
1. Doamne, toate sînt ale tale, în cer şi pe pămînt. Vreau să mă jertfesc ţie de bună voie, ca să rămîn al tău în veci. Cu inimă dreaptă şi curată, mă dăruiesc ţie astăzi ca rob pentru totdeauna, în semn de supunere şi jertfă de laudă. Primeşte-mă o dată cu sfîntul prinos al preascumpului tău Trup pe care ţi-l aduc, acum, de faţă cu îngerii tăi nevăzuţi, chezăşie a mîntuirii, pentru mine şi întregul popor.
2. Doamne, aduc pe altarul împăcării tale toate păcatele şi greşelile pe care le-am săvîrşit, în faţa ta şi a îngerilor tăi, începînd din ziua cînd am putut întîia oară să păcătuiesc şi pînă în ceasul acesta: aprinde-le şi mistuie-le cu totul prin focul dragostei tale, şterge prihana, spală-mi conştiinţa de orice vină şi dă-mi înapoi harul pe care prin păcat l-am pierdut; iartă-mă pentru toate şi dăruieşte-mi cu milostivire sărutul păcii.
3. Ce aş putea face, avînd în vedere păcatele mele, decît să le mărturisesc cu umilinţă şi să le deplîng din adîncul inimii, rugîndu-te neîncetat să-mi dăruieşti iertarea? Te rog cu stăruinţă, Doamne Dumnezeul meu, ascultă rugăciunea mea smerită şi statornică. Păcatele mele îţi sînt nespus de urîte; nu vreau să le mai săvîrşesc niciodată; mă căiesc şi mă voi căi toată viaţa, pregătit să fac pocăinţă şi, în măsura puterilor mele, să plătesc îndestulare pentru ele. Iartă, Doamne, iartă-mi păcatele şi, pentru sfinţenia ta, mîntuieşte sufletul meu răscumpărat prin vărsarea Sîngelui tău preascump. Iată, mă încredinţez îndurării tale, mă dau cu totul pe mîinile tale. Fă cu mine după bunătatea ta, nu după răutatea şi nedreptatea mea (Ps 118, 124; 102, 10).
4. Îţi aduc drept prinos şi toate faptele mele bune, oricît de puţine şi de nedesăvîrşite, ca să le faci mai bune şi să le sfinţeşti, ca ele să-ţi fie plăcute şi să le primeşti; ca întotdeauna să mă atragi spre căile mai bune şi să mă călăuzeşti spre ţinta fericită şi slăvită, pe mine, cel mai netrebnic şi trîndav dintre oameni.
5. Pun de asemenea pe altarul tău şi sfintele dorinţe ale tuturor credincioşilor, rugile şi trebuinţele părinţilor, ale prietenilor, ale fraţilor, ale surorilor şi ale tuturor celor ce îmi sînt dragi; ale celor ce mi-au făcut vreun bine şi ale celorlalţi, pentru iubirea ta: ale celor ce au cerut anume să mă rog pentru ei şi pentru ai lor, fie dintre cei vii, fie mutaţi la cele veşnice; ca toţi să simtă puterea ajutorului şi darului tău, tăria mîngîierii tale, scut apărător în primejdii, scăpare din necazuri, ca, dezrobiţi de tot răul, să poată înălţa la cer, cu voie bună, cîntări de laudă şi recunoştinţă.
6. Îţi mai aduc rugăciuni şi jertfe de împăcare cu deosebire pentru cei care mi-au făcut vreun rău, care m-au întristat, m-au ponegrit, mi-au adus vătămare şi daune, m-au necăjit; şi pentru toţi aceia pe care eu i-am mîhnit, supărat, păgubit, sau cărora le-am adus prilej de smintire, prin vorbă sau faptă, cu voie sau fără de voie; ca tuturora să ne dai iertarea greşelilor şi a păcatelor cu care ne-am vătămat unii pe alţii. Depărtează, Doamne, din inimile noastre umbra oricărei bănuieli, mînii, dezbinări, şi a tot ceea ce poate duce la slăbirea dragostei şi la împuţinarea iubirii frăţeşti. Fie-ţi milă, Doamne, de toţi cei care cer îndurarea ta; dă harul tău celor ce nu se bucură încă de el şi fă din noi astfel de oameni încît să fim vrednici de a ne împărtăşi cu harul tău şi de a dobîndi viaţa de veci. Amin.
"Astazi inca de dimineata, sufletul meu este atins de Dumnezeu.
Dupa Sfanta Impartasanie, am fost un moment in comuniune cu Tatal ceresc.Sufletul mi-a fost atras in focul insusi al iubirii, am inteles ca nicio fapta exterioara nu poate fi comparata cu iubirea pura a lui Dumnezeu...
Am vazut bucuria Cuvantului Intrupat si am fost cufundata in DumnezeiascaTreime.Cand mi-am revenit, dorul mi-a cuprins sufletul,
tanjeam sa ma unesc cu Dumnezeu.
O iubire atat de fierbinte fata de Tatal ceresc m-a invadat,
incat pot numi aceasta zi extaz neintrerupt de iubire.
Intregul univers mi-a aparut ca o mica picatura in comparatie cu Dumnezeu.
Nu este fericire mai mare ca atunci cand Dumnezeu ma face sa cunosc in interior ca fiecare bataie a inimii mele Ii este placuta si atunci cand imi arata ca
El ma iubeste in mod special.
Aceasta convingere interioara in care Dumnezeu imi comfirma iubirea pe care mi-o poarta si cat Ii este de placut sufletul meu, imi aduce adancul pacii in suflet.
In ziua aceea n-am putut sa mananc nimic, ma simteam saturata de iubire."
Sfanta Faustina -"Mic Jurnal- Milostivirea lui Dumnezeu in sufletul meu" (1121)
Ceea ce a trait Sfanta Faustina in aceea zi iti doresc, din toata inima,
sa traiesti si tu azi.
Dumnezeu sa te binecuvanteze cu iubirea Sa pura,
sa te cufunde in Sfanta Treime si sa faca din tine ceea ce ii place!
