Iubiţi fraţi şi surori,
Astăzi aş vrea să vă vorbesc despre sfânta Tereza de Lisieux, Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe, care a trăit în această lume numai 24 de ani, la sfârşitul secolului al XIX-lea, ducând o viaţă foarte simplă şi ascunsă, dar care, după moarte şi după publicarea scrierilor sale, a devenit una din sfintele cele mai cunoscute şi iubite.
“Tereza cea mică” nu a încetat niciodată să ajute sufletele cele mai simple, pe cei mici, pe cei săraci şi pe cei suferinzi care o roagă, dar a şi luminat Biserica întreagă cu profunda ei învăţătură spirituală, până acolo încât Venerabilul Papă Ioan Paul al II-lea, în anul 1997, a voit să-i dea titlul de Învăţător al Bisericii, adaos la cel de Patroană a Misiunilor, deja atribuit ei de Pius al XI-lea în anul 1939.
Iubitul meu Predecesor a definit-o “expertă a scientia amoris”
(Novo millennio ineunte, 27).
Această ştiinţă, care vede strălucind în iubire tot adevărul credinţei, Tereza o exprimă îndeosebi în relatarea vieţii sale, publicată la un an după moartea sa sub titlul Istoria unui suflet.
Este o carte care a avut imediat un succes enorm, a fost tradusă în multe limbi şi răspândită în toată lumea. Aş vrea să vă invit să redescoperim această mică-mare comoară, acest luminos comentariu al Evangheliei trăite pe deplin!
De fapt, Istoria unui suflet este o minunată istorie de Iubire, relatată cu o aşa autenticitate, simplitate şi prospeţime încât cititorul nu poate să nu fie fascinat!
Dar care este această Iubire care a umplut toată viaţa Terezei, din copilărie până la moarte? Dragi prieteni, această Iubire are un Faţă, are un Nume, este Isus! Sfânta vorbeşte încontinuu despre Isus. Vrem să reparcurgem, aşadar, marile etape ale vieţii sale, pentru a intra în inima învăţăturii sale.
Tereza se naşte la 2 ianuarie 1873 la Alençon, un oraş din Normandia, în Franţa.
Este ultima fiică a lui Ludovic şi Zelia Martin, soţi şi părinţi exemplari, beatificaţi împreună la 19 octombrie 2008. Au avut nouă copii; dintre ei patru au murit la vârstă fragedă. Au rămas cele cinci fiice, care au devenit toate călugăriţe. Tereza, la vârsta de 4 ani, a rămas profund rănită de moartea mamei (Ms A, 13r). Tatăl cu fiicele s-a mutat atunci în oraşul Lisieux, unde se va desfăşura toată viaţa Sfintei. Mai târziu Tereza, lovită de o gravă boală nervoasă, s-a vindecat printr-un har divin, pe care ea însăşi îl defineşte “zâmbetul Sfintei Fecioare” (ibid., 29v-30v). Apoi a primit Prima Împărtăşanie, trăită în mod intens (ibid., 35r) şi l-a pus pe Isus Euharistie în centrul existenţei sale.
“Harul de Crăciun” din anul 1886 marchează marea cotitură, numită de ea “convertirea sa completă” (ibid., 44v-45r).
De fapt, se vindecă total de hipersensibilitatea sa infantilă şi începe o “cursă de uriaş”. La vârsta de 14 ani, Tereza se apropie tot mai mult, cu mare credinţă, de Isus Răstignit, şi îndrăgeşte cazul, aparent disperat, al unui criminal condamnat la moarte şi nepocăit (ibid., 45v-46v).
“Am voit cu orice preţ să împiedic ca el să cadă în iad”,
scrie Sfânta, având certitudinea că rugăciunea ei îl va pune în contact cu Sângele răscumpărător al lui Isus.
Este prima şi fundamentala ei experienţă de maternitate spirituală:
“Atâta încredere aveam în Milostivirea Infinită a lui Isus”, scrie ea.
Împreună cu Preasfânta Fecioară Maria, tânăra Tereza iubeşte, crede şi speră cu “o inimă de mamă” (cf. PR 6/10r).
În noiembrie 1887, Tereza merge în pelerinaj la Roma împreună cu tatăl şi cu sora Celina (ibid., 55v-67r). Pentru ea, momentul culminant este Audienţa Papei Leon al XIII-lea, căruia îi cere permisiunea de a intra, la numai cincisprezece ani, în Carmelul din Lisieux. După un an, dorinţa ei se realizează: devine Carmelită, “pentru a mântui sufletele şi pentru a se ruga pentru preoţi” (ibid., 69v).
În acelaşi timp, începe şi dureroasa şi umilitoarea boală mentală a tatălui său.
Este o mare suferinţă care o conduce pe Tereza la contemplarea Feţei lui Isus în Pătimirea sa (ibid., 71rv). Astfel, numele ei de călugăriţă – sora Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe – exprimă programul întregii sale vieţi, în comuniune cu Misterele centrale ale Întrupării şi Răscumpărării. Depunerea voturilor călugăreşti, în sărbătoarea Naşterii Mariei, la 8 septembrie 1890, reprezintă pentru ea o adevărată căsătorie spirituală în “micimea” evanghelică, caracterizată de simbolul florii:
“Ce sărbătoare frumoasă este Naşterea Mariei pentru a deveni mireasa lui Isus! – scrie ea – Era mica Fecioară Sfântă de odinioară care prezenta mica ei floare micului Isus” (ibid., 77r).
Pentru Tereza a fi călugăriţă înseamnă a fi mireasa lui Isus şi mamă a sufletelor (cf. Ms B, 2v). În aceeaşi zi, Sfânta scrie o rugăciune care indică toată orientarea vieţii sale: îi cere lui Isus darul Iubirii sale infinite, să fie cea mai mică, şi mai ales cere mântuirea tuturor oamenilor: “Nici un suflet să nu fie osândit astăzi” (Pr 2).
De mare importanţă este Oferirea către Iubirea Milostivă, făcută în sărbătoarea Preasfintei Treimi din anul 1895 (Ms A, 83v-84r; Pr 6):
o ofertă pe care Tereza o împărtăşeşte imediat cu surorile din mănăstire, fiind deja vice-maestră de novice.
La zece ani după “Harul de Crăciun”, în 1896, vine “Harul de Paşte”, care deschide ultima perioadă a vieţii Terezei, cu începutul pătimirii ei în unire profundă cu Pătimirea lui Isus; e vorba de pătimirea trupului, cu boala care o va duce la moarte prin mari suferinţe, dar mai ales e vorba de pătimirea sufletului cu o foarte dureroasă încercare a credinţei (Ms C, 4v-7v).
Cu Maria alături de Crucea lui Isus, Tereza trăieşte atunci credinţa cea mai eroică, drept lumină în întunericul care îi invadează sufletul. Carmelita are conştiinţa că trăieşte această mare încercare pentru mântuirea tuturor ateilor din lumea modernă, numiţi de ea “fraţi”.
Trăieşte atunci şi mai intens iubirea fraternă (8r-33v): faţă de surorile din comunitatea ei, faţă de cei doi fraţi spirituali misionari, faţă de preoţi şi faţă de toţi oamenii, în special cei mai îndepărtaţi. Devine cu adevărat o “soră universală”! Caritatea ei amabilă şi surâzătoare este expresia bucuriei profunde al cărei secret îl revelează:
“Isuse, bucuria mea este să te iubesc pe Tine” (P 45/7).
În acest context de suferinţă, trăind cea mai mare iubire în cele mai mici lucruri din viaţa zilnică, Sfânta duce la împlinire vocaţia ei de a fi Iubirea în inima Bisericii (cf. Ms B, 3v).
Tereza moare în seara zilei de 30 septembrie 1897, rostind cuvintele simple “Dumnezeu meu, te iubesc!”, privind Crucifixul pe care-l strângea în mâinile ei. Aceste ultime cuvinte ale Sfintei sunt cheia întregii ei învăţături, a interpretării Evangheliei. Actul de iubire, exprimat la ultima ei suflare, era ca respiraţia continuă a sufletului ei, ca bătaia inimii ei.
Cuvintele simple “Isuse, Te iubesc” sunt în centrul tuturor scrierilor ei. Actul de iubire faţă de Isus o scufundă în Preasfânta Treime. Ea scrie:
“Ah, tu ştii, Isuse Dumnezeiesc, Te iubesc, / Duhul de Iubire mă înflăcărează cu focul său, / Iubindu-te pe Tine eu îl atrag pe Tatăl” (P 17/2).
Dragi prieteni, şi noi împreună cu sfânta Tereza a Pruncului Isus ar trebui să putem repeta în fiecare zi Domnului că vrem să trăim din iubire faţă de El şi faţă de alţii, să învăţăm la şcoala sfinţilor să iubim în mod autentic şi total. Tereza este unul din acei “mici” din Evanghelie care se lasă conduşi de Dumnezeu în profunzimile Misterului său.
O călăuză pentru toţi, mai ales pentru cei care, în Poporul lui Dumnezeu, desfăşoară slujirea de teologi. Cu umilinţă şi caritate, credinţă şi speranţă, Tereza intră încontinuu în inima Sfintei Scripturi care cuprinde Misterul lui Cristos.
Şi această citire a Bibliei, hrănită de ştiinţa iubirii, nu se opune ştiinţei academice. De fapt, ştiinţa sfinţilor, despre care ea însăşi vorbeşte în ultima pagină din Istoria unui suflet, este ştiinţa cea mai înaltă.
“Toţi sfinţii au înţeles asta şi probabil în mod mai deosebit cei care au umplut universul cu iradierea învăţăturii evanghelice. Oare nu din rugăciune sfinţii Paul, Augustin, Ioan al Crucii, Toma de Aquino, Francisc, Dominic şi atâţia alţi iluştri Prieteni ai lui Dumnezeu au luat această ştiinţă divină care fascinează cele mai mari genii?” (Ms C, 36r).
Inseparabilă de Evanghelie, Euharistia este pentru Tereza Sacramentul Iubirii Divine care se înjoseşte până la extrem pentru a ne înălţa până la El.
În ultima ei Scrisoare, despre o imagine care îl reprezintă pe Pruncul Isus în Ostia consacrată, Sfânta scrie aceste cuvinte simple:
“Nu pot să mă tem de un Dumnezeu care pentru mine s-a făcut aşa de mic! (…) Eu Îl iubesc! De fapt, El nu este decât Iubire şi Milostivire!” (LT 266).
“Nu pot să mă tem de un Dumnezeu care pentru mine s-a făcut aşa de mic! (…) Eu Îl iubesc! De fapt, El nu este decât Iubire şi Milostivire!” (LT 266).
În Evanghelie, Tereza descoperă mai ales Milostivirea lui Isus, aşa încât ajunge să afirme: “Mie el mi-a dat Milostivirea sa infinită, prin ea contemplu şi ador celelalte perfecţiuni divine! (…) Atunci toate mi se par radioase de iubire, Dreptatea însăşi (şi poate şi mai mult decât oricare alta) mi se pare îmbrăcată cu iubire” (Ms A, 84r).
Aşa se exprimă şi în ultimele rânduri din Istoria unui suflet:
“Imediat ce arunc o privire la Sfânta Evanghelie, imediat respir parfumurile vieţii lui Isus şi ştiu în ce parte să alerg…
Nu mă lansez spre primul loc, ci spre ultimul loc… Da, simt asta, chiar dacă aş avea pe conştiinţă toate păcatele care se pot comite, aş merge, cu inima frântă de căinţă, să mă arunc în braţele lui Isus, pentru că ştiu cât de mult îl iubeşte pe fiul risipitor care se întoarce la El”
(Ms C, 36v-37r). “Încrederea şi Iubirea” sunt aşadar punctul final al relatării vieţii ei, două cuvinte care asemenea farurilor au luminat întregul ei drum de sfinţenie, pentru a putea conduce pe alţii pe aceeaşi “cale mică de încredere şi de iubire”, a copilăriei spirituale” (cf. Ms C, 2v-3r; LT 226).
Încredere ca aceea a copilului care se abandonează în mâinile lui Dumnezeu, inseparabilă de angajarea puternică, radicală a iubirii adevărate, care este dăruire totală de sine, pentru totdeauna, aşa cum spune Sfânta contemplând-o pe Maria:
“A iubi înseamnă a dărui totul, şi a te dărui pe tine însuţi”
(Pentru că te iubesc, o, Marie, P 54/22).
“A iubi înseamnă a dărui totul, şi a te dărui pe tine însuţi”
(Pentru că te iubesc, o, Marie, P 54/22).
Astfel Tereza ne indică nouă tuturor că viaţa creştină consistă în a trăi pe deplin harul Botezului în dăruirea totală de sine Iubirii Tatălui, pentru a trăi asemenea lui Cristos, în focul Duhului Sfânt,
însăşi iubirea Sa faţă de toţi ceilalţi.
Mulţumesc.
Dumnezeu sa ne binecuvanteze cu cel mai pretios Dar : Iubirea Sa infinitasi sa ne daruiasca acele Haruri care ne vor face sa-l iubim cu tot cea ce suntem!
