“Nu ceea ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu”. (Mc 14, 36)
Isus este în grădina Măslinilor în locul numit Ghetsemani. Ora mult aşteptată a sosit. Este momentul crucial al întregii Sale existenţe.
Se aruncă cu faţa la pământ şi îl imploră pe Dumnezeu, numindu-l “Tată” cu duioşie plină de încredere, să-l cruţe “să bea acest pahar”, expresie ce se referă la patima şi moartea Sa.
Îl roagă ca să treacă acea oră...Dar la sfârşit, Isus se încredinţează cu totul voinţei Sale:
Isus ştie că pătimirea Sa nu este un eveniment întâmplător, nici pur şi simplu o decizie a oamenilor, ci este un plan al lui Dumnezeu.
Va fi judecat şi respins de oameni, dar “paharul” vine
din mâinile lui Dumnezeu.
Isus ne învaţă că Tatăl are un plan de iubire pentru fiecare dintre noi, ne iubeşte cu o iubire personală şi, dacă credem în această iubire şi dacă răspundem la rândul nostru cu iubire – aceasta este condiţia – El face ca orice lucru să fie spre binele nostru.
Pentru Isus nimic nu s-a petrecut din întâmplare,
nici chiar pătimirea şi moartea.
A urmat apoi Învierea pe care o sărbătorim în mod solemn în această lună.
Exemplul lui Isus Înviat trebuie să fie lumină pentru viaţa noastră.
Tot ce vine, tot ce se întâmplă, ce ne înconjoară şi chiar tot ceea ce ne face să suferim trebuie să le putem vedea ca fiind voinţa sau permisiunea lui Dumnezeu care ne iubeşte.
Astfel totul va avea sens în viaţă, totul va fi extrem de folositor, chiar şi ceea ce pe moment ne pare de neînţeles şi absurd, chiar şi ceea ce, ca şi pentru Isus, ne poate face să cădem într-o nelinişte de moarte.
Va fi destul ca, împreună cu El, să putem repeta, cu un act de încredere totală în iubirea Tatălui:
“Nu ceea ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu”.
Voinţa Lui înseamnă să trăim, să-I mulţumim cu bucurie pentru darurile vieţii, dar uneori, desigur, nu este ceea ce noi credem: un obiectiv în faţa căruia să ne resemnăm, mai ales când ne confruntăm cu durerea, nici o successiune de acte monotone semănate în existenţa noastră.
Voinţa lui Dumnezeu este glasul Său care ne vorbeşte şi ne cheamă necontenit, este felul în care ne arată El iubirea pe care ne-o poartă ca să ne dea plinătatea Vieţii.
Ar putea fi reprezentată prin imaginea soarelui ale cărui raze sunt asemănătoare voinţei Sale pentru fiecare dintre noi. Fiecare păşeşte pe firul unei raze, deosebită de raza celui de alături, dar tot pe o rază de soare, adică în voinţa lui Dumnezeu.
Toţi, aşadar, suntem sub semnul unei singure voinţe, voinţa lui Dumnezeu, dar pentru fiecare aceasta este diferită. Apoi, cu cât razele se apropie de soare, cu atât se apropie între ele.
Şi noi, cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, îndeplinindu-i voinţa dumnezeiască în chip cât mai desăvârşit, cu atât ne apropiem mai mult între noi, până când vom fi cu toţii una.
Trăind astfel, fiecare lucru din viaţa noastră se poate schimba.
În loc să ne îndreptăm doar spre cei care ne plac şi să-i iubim doar pe aceştia, putem să ne apropiem de toţi cei pe care voinţa lui Dumnezeu ni-i pune alături. În loc să preferăm lucrurile care ne plac cel mai mult, putem fi disponibili faţă de acelea pe care ni le sugerează voinţa lui Dumnezeu şi să le preferăm.
Trăirea noastră totală a Voinţei divine din acel moment (“ceea ce vrei Tu”) ne va duce apoi la detaşarea de toate şi de eul nostru (“nu ceea ce vreau eu”), nu o detaşare căutată cu orice preţ, deoarece numai pe Dumnezeu îl căutăm, ci pur şi simplu doar găsită.
Atunci bucuria va fi deplină. Ajunge să ne cufundăm în momentul care trece şi să împlinim în acel moment voinţa lui Dumnezeu, repetând:
“Nu ceea ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu”.
Momentul trecut nu mai există; cel viitor nu ne aparţine. Ca un călător în tren: ca să ajungă la ţintă nu merge înainte şi înapoi, ci stă pe loc. Tot aşa şi noi trebuie să stăm ancoraţi în prezent.
Trenul timpului merge de la sine. Îl putem iubi pe Dumnezeu doar în prezentul care ne este dat, spunând « da » voinţei Sale cu toată puterea, cu deplină voinţă şi plini de râvnă.
Să iubim aşadar zâmbetul pe care îl dăruim, munca pe care o desfăşurăm, maşina pe care o conducem, mâncarea pe care o gătim, activitatea pe care o organizăm, pe cel care suferă lângă noi.
Nu trebuie să ne înspăimânte nici încercarea ori durerea, dacă vom şti împreună cu Isus să recunoaştem voinţa lui Dumnezeu, adică Iubirea lui pentru fiecare dintre noi. Ba mai mult, ne putem ruga astfel:
’’Doamne, dă-mi harul să nu mă tem de nimic, pentru că tot ceea ce se întâmplă nu va fi altceva decât voinţa Ta !
Doamne, dă-mi harul să nu doresc nimic, pentru că nimic nu este mai de dorit decât voinţa Ta.
Ce este important în viaţă ? Voinţa Ta este importantă!
Dă-mi harul să nu mă las tulburat de nimic, pentru că în toate este voinţa Ta! Dă-mi harul să nu mă las exaltat de nimic, pentru că în toate este voinţa Ta’’.
Chiara Lubich
Dumnezeu sa ne binecuvanteze cu TOT ceea ce doreste EL !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu