Te caut din toata inima...

24 aprilie 2017

Cursele stapanitorului lumii acesteia



“Sub flamura sfintei cruci, va duc, fratilor, la o priveliste duhovniceasca. Sa ne fie calauza marele intre bineplacutii lui Dumnezeu Antonie, pustnicul egiptean.
Acesta, oarecand, prin lucrarea unei descoperiri Dumnezeiesti, a vazut cursele diavolului intinse prin toata lumea, ca sa-l vaneze pe om spre pierzare. Va­zand multimea nenumarata a acestor curse, cu plan­gere l-a intrebat pe Domnul: “Doamne! Cine, oare, poate sa scape de cursele acestea si sa se mantuiasca?” (Patericul Egiptean – Preacuviosul Avva Do­rotei. Invatatura a 2-a).
Ma cufund, ganditor, in cugetarea asupra curselor diavolului. Ele sunt raspandite in afara si inlauntrul omului. O cursa este unita indeaproape cu alta; in unele locuri, cursele stau pe cateva randuri; in altele sunt facute deschizaturi largi, dar care duc in laturile cele mai amarnice, din care izbavirea pare deja cu neputinta. Privind la cursele cele mult mestesugite, ma tanguiesc cu amar! Fara de voie reiau intrebarea fericitului locuitor al pustiei: “Doamne! Cine, oare, se va izbavi din aceste curse?”.
Pentru mintea mea, sunt raspandite curse in felurite carti care se numesc pe sine lumina, dar cuprind in­vataturi ale intunericului, scrise sub inraurirea vadita sau ascunsa a intunecatului si atotraului stapanitor al lumii acesteia, avand ca izvor intelegerea vatamata de caderea in pacat, “intru minciuna omeneasca, intru viclenia mestesugirilor inselaciunii” (Efes. 4, 14), cum spunea Apostolul, carti scrise de scriitori care fara de minte se infierbanta din mintea trupului lor (Colos. 2, 18).
Aproapele meu, si – in iubirea catre el trebuie, doar, sa-mi caut mantuirea – mi se face cursa care ma vaneaza spre pierzania mea, atunci cand min­tea lui este prinsa in cursele invataturii si cugetarii mincinoase si amagitoare. Mintea mea la randul ei poarta pecetea caderii, este acoperita cu acoperamant de intuneric, molipsita de otrava minciunii. Inca din rai tindea ea, cu nesocotinta si nebagare de seama, catre dobandirea cunostintei pierzatoare si uciga­toare! Iar dupa cadere, s-a facut inca mai nechibzuita, mai cutezatoare: cu indrazneala se imbata din paharul cunostintei otravite, si prin aceasta nimiceste in sine cu desavarsire gustul si dorirea de paharul cel Dum­nezeiesc al cunostintei mantuitoare.
Cate curse pentru inima mea! Vad curse grosolane si curse maiestre. Pe care sa le numesc mai primej­dioase, mai cumplite? Nu ma pricep. Vanatorul este iscusit, si pe cel ce scapa din cursele grosolane il prin­de in laturile cele mestesugite. Sfarsitul vanatorii este unul singur – pierzania. Cursele sunt ascunse in toate felurile, cu o deosebita maiestrie. Caderea este ascun­sa in toate chipurile biruintei; dorinta de a placea oamenilor, fatarnicia, slava desarta sunt ascunse sub toate chipurile virtutii. Amagirea, intunecata inselare, poarta chip duhovnicesc, ceresc. Dragostea sufle­teasca, adesea patimasa, se ascunde sub chipul iubirii sfinte; desfatarea mincinoasa, inchipuita, se da drept desfatare duhovniceasca. Stapanitorul lumii acesteia se straduieste prin toate mijloacele sa-l tina pe om in­chis in firea cazuta: si aceasta este de ajuns, fara sa fie nevoie de pacate grosolane, pentru a-l face pe om strain de Dumnezeu. Pacatele grosolane sunt inlocuite cu deplina izbanda, precum pe buna dreptate socoteste va­natorul, de trufasa parere de sine a crestinului care se multumeste cu virtutile firii cazute si se da pe mana amagirii de sine, instrainandu-se prin aceasta de Hristos.
Cate curse pentru trup! El insusi ce mai cursa! Cum se foloseste de el stapanitorul lumii acesteia! Prin mijlocirea trupului, plecandu-ne inclinarilor si dorintelor sale josnice, ne apropiem de asemanarea cu dobitoacele necuvantatoare. Ce prapastie! Ce inde­partare de la Dumnezeiasca asemanare, ce cadere! In aceasta prapastie adanca, infricosata, indepartata de Dumnezeu ne prabusim atunci cand ne lasam in voia grosolanelor desfatari trupesti, numite, dupa greutatea pacatoseniei lor, caderi. Nici desfatarile trupesti mai putin grosolane nu sunt, insa, mai putin pierzatoare.Din pricina lor este parasita grija de suflet, este uitat Dumnezeu, cerul, vesnicia, rostul omului. Stapanito­rul lumii acesteia se straduieste sa ne tina intr-o nein­cetata distractie si intunecare tocmai prin mijlocirea desfatarilor trupesti!Prin simturile trupesti, aceste ferestre catre suflet, prin care sufletul are legatura cu lumea vazuta, el il adapa neincetat cu desfatari ale simturilor, si totodata cu pacatul si robia care sunt nedespartite de acestea. In faimoasele sali de concert pamantesti rasuna o muzica ce exprima si starneste feluritele patimi; aceste patimi sunt infatisate si in teatrele pamantesti; aceste patimi sunt rascolite prin distractiile pamantesti: omul este adus, prin toate mijloacele cu putinta, la desfatarea cu raul care il ucide. Imbatandu-se cu acesta, ei uita binele cel man­tuitor al lui Dumnezeu si sangele Dumnezeului-Om, prin care am fost rascumparati.
Iata o slaba descriere a curselor raspandite de catre stapanitorul lumii acesteia spre vanarea crestinilor. Descrierea este slaba, dar oare nu v-a starnit, fratilor, o groaza indreptatita, oare in sufletul vostru nu s-a nascut intrebarea: “Cine oare poate sa scape din aces­te curse?”
Infricosatul tablou inca nu este terminat! Mana mea, calauzita de cuvantul lui Dumnezeu, inca, inca se mai indeamna sa zugraveasca.
Ce glasuieste cuvantul lui Dumnezeu? El vesteste proorocia care se implineste sub ochii nostri, prooro­cia ca in vremurile din urma, din pricina “inmultirii faradelegii, dragostea multora se va raci” (Mt.24, I 2). Cuvantul cel nemincinos al lui Dumnezeu, mai nestra­mutat decat cerul si pamantul, ne vesteste inmultirea, in aceste vremuri din urma, a curselor diavolesti si inmultirea numarului celor ce pier in aceste curse.
Intocmai! Ma uit la lume si vad: cursele diavolului s-au inmultit fata de vremurile de inceput ale Bisericii lui Hristos, s-au inmultit peste masura. S-au inmultit cartile care cuprind invataturi mincinoase; s-au impu­tinat, s-au imputinat peste masura cei ce urmeaza Sfantului Adevar; s-a intarit cinstirea fata de virtutile firesti, pe care le pot avea si iudeii, si paganii; s-a ivit cinstirea fata de virtutile de-a dreptul paganesti, po­trivnice firii insasi, care le priveste ca pe niste rele; s-a imputinat intelegerea virtutilor crestine, nu mai zic ca s-a imputinat, a pierit aproape, plinirea lor cu lucrul; a prins aripi viata materiala; piere viata duhovniceasca; desfatarile si grijile trupesti inghit aproape tot timpul oamenilor; acestia nici nu mai au cand sa-si aduca aminte, macar, de Dumnezeu.Si toate acestea devin datorie, devin lege.
“Din pricina inmultirii faradelegii, dragostea multora se va raci”, si a acelora care ar fi ramas in iubirea de Dumnezeu daca raul nu ar fi fost atat de obstesc, daca laturile diavolului nu s-ar fi in­multit atat de amarnic.
Indreptatita era intristarea fericitului Antonie. Cu atat mai indreptatita este intristarea crestinului din vremea de azi inaintea privelistii curselor diavolesti; intemeiata este inlacrimata intrebare: “Doamne! Cine, oare, dintre oameni poate sa scape de aceste curse si sa se mantuiasca?”

La intrebarea preacuviosului pustnic a venit de la Domnul raspunsul: “Smerita cugetare trece de aceste curse, iar ele nu pot nici macar a se atinge de ea”. Dumnezeiesc raspuns! Cum inlatura din inima orice indoiala, aratand in putine cuvinte un mijloc de nadejde pentru a birui asupra potrivnicului nostru, mijloc de destramare si nimicire a mestesugitelor sale laturi, impletite cu ajutorul indelungilor ani de lupta cu omul si a unei nemasurate rautati.
Sa ne ingradim mintea prin smerenie, fara a-i inga­dui sa tinda in chip nesocotit si cutezator catre dobandirea cunostintelor, oricat ne-ar atata curiozitatea, noutatea si paruta lor insemnatate. Sa o pazim de ispita invataturilor mincinoase, ascunse sub numele si infatisarea invataturii crestine. Sa o smerim intru as­cultarea fata de Biserica, smerind orice cugetare care se ridica impotriva mintii lui Hristos (2 Cor. 10, 5), impotriva mintii Bisericii. La inceput, chinuitoare este pentru minte calea cea stramta a ascultarii fata de Biserica; ea, insa, aduce la largimea si libertatea inte­legerii duhovnicesti, inaintea careia pier toate parutele nepotriviri pe care le afla intelegerea trupeasca si sufleteasca in supunerea fara abatere fata de Biserica. Sa nu-i ingaduim mintii a citi despre lucrurile duhov­nicesti altceva decat ceea ce este cuprins in cartile scriitorilor adevaratei Biserici; carti despre care Bise­rica insasi a dat marturie ca ele sunt organe ale Sfan­tului Duh. Cel ce citeste pe sfintii scriitori se imparta­seste nemijlocit de Sfantul Duh Care locuieste in ei si graieste prin ei; cel ce citeste scriitorii eretici, chiar daca ar fi ele impodobite cu numele de “sfinte” de catre adunatura lor eretica, se impartaseste de duhul cel viclean al inselarii (Sfantul Petru Damaschinul. Filocalia, “Despre dreapta – socotinta”): din pricina neascultarii fata de Biserica, al carei miez este trufia, el cade in cursele stapanitorului lumii acesteia.
Ce sa facem cu inima? Sa altoim la acest maslin salbatic un ram din maslinul cel roditor, sa o intiparim cu insusirile lui Hristos, sa o deprindem cu smerenia evanghelica, sa o silim sa primeasca voia Evangheliei. Vazand nepotrivirea ei cu Evanghelia, neincetata ei impotrivire si nesupunere fata de Evanghelie, sa ve­dem in aceasta impotrivire, ca intr-o oglinda, caderea noastra. Vazandu-ne caderea, sa plangem pentru ea inaintea Domnului, a Ziditorului si Rascumparatorului nostru, sa ne indureram cu intristarea cea mantuitoare; sa nu contenim a petrece in aceasta intristare pana ce nu vom vedea tamaduirea noastra. “Inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 19), la­sand-o vanarii vrajmasului. Dumnezeu este Ziditorul nostru si Stapan cu drepturi depline: El poate sa rezi­deasca inima noastra si va preface inima care I se tan­guieste neincetat cu plans si rugaciune, o va preface dintr-o inima iubitoare de pacat, intr-o inima iubitoare de Dumnezeu si sfanta.
Sa ne pazim simturile trupesti, neingaduind pacatu­lui sa intre prin ele in ingradirea sufletului nostru. Sa ne infranam ochiul cel iscoditor si urechea cea iscodi­toare; sa punem zabala stransa asupra acelui mic madular al trupului care este in stare sa dea nastere unor mari cutremure, asupra limbii noastre; sa poto­lim nazuintele dobitocesti ale trupului prin infranare, priveghere, osteneli, deasa aducere-aminte de moarte, prin rugaciunea statornica intru luare-aminte. Ce ne­statornice sunt desfatarile trupesti! Cu ce miasma se sfarsesc! Dimpotriva, trupul ingradit prin infranare si pazirea simturilor, spalat prin lacrimile pocaintei, sfin­tit prin deasa rugaciune, se zideste in chip tainic ca Biserica a Sfantului Duh, Care face nelucratoare toate uneltirile vrajmasului impotriva omului.
“Smerita cugetare trece de toate cursele diavolesti, si acestea nu pot nici macar a se atinge de ea”.

sursa: Sfantul Ignatie Briancianinov " Experiente ascetice "


Niciun comentariu:

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...