In "acele" momente rugaciunea se schimba

de Stefania Consoli

Nori desi si umflati,ca vata de zahar, se ingramadeau pe cer.Avionul care urma sa ma duca inapoi acasa era gata sa se desprinda in zbor."Rabdare" m-am gandit,"nu voi vedea panorama pe care de obicei imi place s-o privesc la decolare, si mai ales vom dansa in timp ce aparatul va traversa perturbatia atmosferica, dar apoi, odata trecuti se va stabiliza".

Astfel, bine asezata pe scaun, astept ca motoarele sa se inalte pentru a ma relaxa un pic.

A fost asa cum am prevazut.Am depasit bariera de nori si un albastru intens ne invaluie in timp ce lumina soarelui patrunde prin fereastra si ma scalda.Totul sub control...Totusi pentru putin timp, caci fara un motiv aparent se aprinde  semnalul luminos care ne invita sa ne mentinem legate centurile de siguranta.

"Cum asa?", ma intreb, "e imposibil sa fi inceput deja coborarea..." Raspunsul nu se lasa asteptat.Zguduituri violente incep pe neasteptate sa scuture avionul care, la zece mii de metri altitudine, este in bataia unor foarte puternici curenti de aer.Pare ca aparatul  a devenit o jucarie de tabla, fragila si prost incheiata.Goluri de aer, zdruncinaturi bruste...Am calatorit mereu, inca de copila, cu acest mijloc de transport foarte util, practic si rapid, dar de fiecare data ma gandesc ca omul, prin natura sa, n-a fost facut pentru a zbura - altfel Dumnezeu l-ar fi dotat cu aripi, ca pe pasari.

Nesiguranta,deci,e un sentiment mai mult decat licit in astfel de cazuri...Acum totusi, printre clatinaturi inebunitoare, spaima incepe sa domine:

"Doamne, - ma rog- cum e posibil sa ma incred in Tine si sa-mi fie frica? Nu, nu vreau...doresc sa-mi pun nelinistea in Mainile Tale, s-o depun in Tine si s-o las  acolo, pentru ca sunt sigura ca fiecare lucru e in puterea Ta!"

Ma simteam putin mai bine.Ma incredintasem lui Dumnezeu.Dar apoi mi-am spus:

"Am facut asa pentru a-mi indeparta teama care imi producea tensiune? Atunci e numai o tehnica , o forma de training care tine in frau emotiile mele...Nu, asta nu e rugaciune!"

Imi vine in ajutor vantul.Acum scutura avionulk ca pe o frunza, toamna, gata sa se desprinda de copac si rugaciunea mea isi schimba total registrul:

"Doamne, Bunule, ma incred in tine.Nu stiu daca ai stabilit ca acesta sa fie momentul in care va trebui sa trec pragul vietii.Ma incredintez Milostivirii Tale...", 

si fara ca macar sa-mi dau seama , o lista obiectiva de lipsuri si de limite personale incepe sa se scurga din mine, ca lista de nume de la sfarsitul unui film vechi.Era clar, tot ceea ce Ii"marturiseam" facusem deja! Cu sinceritate dar si cu multa pace le povesteam lui Dumnezeu ca si cum as fi fost deja in fata Lui.

Era just si onest sa o fac si oricum, imi eliberasem sufletul.Am simtit ca ma sincronizam direct cu iertarea "Sa"care,ca o unda vibra in continuu in asteptarea ca noi sa ne punem in legatura pentru a desface greutatea vinei din interior.

Totusi lipsea ceva din rugaciunea mea:

"Dumnezeul meu, daca inschimb vrei ca eu sa raman pe pamant, atunci invata-ma sa traiesc cum vrei Tu, sa fac ceea ce doresti Tu...Fa-ma sa-mi dau seama de ceea ce inca nu am trait, sa invat sa traiesc esentialul in continua ascultare de glasul Tau care ma conduce si ma corecteaza...

Acum inteleg ca singurul lucru care conteaza cu adevarat este sa iubesti pornind de la inima ta..Tot restul e in plus.Eu inca nu reusesc sa-l fac..."

O rugaciune vie, o implorare arzatoare a tasnit din inima mea.In asemenea momente incepi instinctiv sa faci bilanturi rapide sau propuneri curajoase pentru ca iti pierzi controlul de sine.

Dar tocmai in "acele momente " intelegi bine ca nimic nu este in puterea noastra si ca, in schimb, totul e in mana lui Dumnezeu; de aceea rugaciunea devine adevarata, vibranta si lasa la o parte formulele pentru a patrunde direct in Spiritul lui Dumnezeu.

"Comandantul anunta ca incepem coborarea pe aeroportul de destinatie, pe care vom ateriza in circa 15 minute...",comunica o voce la megafon.

In mod obisnuit ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.Si totusi in mine avusese loc un cutremur si ca urmare nu aveam dreptul sa uit "acele momente".Poate ca incrucisarea acelor curenti de aer la inaltime ma astepta tocmai pe mine ca sa-mi spuna ca viata e un dar nepretuit si ca intr-o secunda poate fi luata:

"Daca raman aici, fa ca sa fiu mai buna...Ma ofer Tie fara conditii..."  

Nu mai pot incredinta aceasta indatorire ajutorului Sau.A mea este responsabilitatea de a trai fiecare clipa din plin si cu recunostinta.

Ca si cum ar fi ultima.

sursa:revista Ecoul Mariei, Regina Pacii (nov-dec 2010)

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu acele haruri care va vor transforma in copii iubiti ai Vointei Divine!