Doamne, orice ai face din mine, îţi mulţumesc!

Conştiinţa vie că-I aparţinem lui Iisus, că El este Stăpânul vieţii noastre

şi că El ţine frâiele destinului nostru, declanşează un aşa sentiment de libertate în adâncul fiinţei noastre încât situaţiile cele mai încâlcite se deschid de la sine, în mod misterios, în interiorul şi în exteriorul nostru.

Cel care practică în fiecare zi extraordinara rugăciune a lui Charles de Foucauld :

„Tată, mă abandonez Ţie, fă din mine tot ce-ţi place.

Orice ai face, eu Îţi mulţumesc.

Sunt gata pentru orice, accept orice”

şi face din aceasta o atitudine a inimii sale, se va simţi copleşit de o nemăsurată destindere.

In puterea sa de simplitate, această rugăciune este fructul nu numai al unei vieţi de sfinţenie dar şi chintesenţa oricărei mistici.

Nu există drum spiritual care să nu conveargă într-o zi sau alta spre acest punct.

Fiecare tradiţie o exprimă în felul ei şi fiecare ucenic găseşte cuvintele care îi sunt lui proprii. Astfel putem citi în binecunoscuta rugăciune a stareţilor de la Optina: 

„Doamne, pregăteşte-mă şi susţine-mă în fiecare oră a acestei zile.

Oricare ar fi veştile pe care le voi primi, învaţă-mă să le primesc cu o inimă liniştită, ferm convinsă că ele sunt expresia voinţei Tale sfinte…

Să nu uit niciodată, în nici o împrejurare, că totul îmi este trimis de Tine…”

Acest tip de rugăciune, adică atitudinea profundă de abandonare,

deschide în noi un izvor de bucurie. De asemenea, demersul invers,

exerciţiul repetat şi perseverent al bucuriei profunde în orie împrejurare,

conduce la o şi mai mare abandonare.

Vom reveni încă adesea asupra acestui caracter necondiţional al bucuriei,

chiar în inima tragicului; este o afirmaţie atât de scandaloasă, la antipodul atitudinilor noastre obişnuite, chiar la cei mai fervenţi, încât nu se poate avansa decât cu paşi mici, săpând progresiv ca o spirală care nu încetează

să se întoarcă pentru a găsi centrul taifunului.

Uraganul poate fi oribil, energia dezlănţuită de ciclon provoacă spaime terifiante înainte de a fi mortale; dar în inima ciclonului se găseşte pacea imuabilă. Cel ce se trage înapoi sau se revoltă rămâne la marginea care îl poartă în violenţa agitaţiei.

Cel care, dimpotrivă, se abandonează total şi devine una cu tragicul însuşi, se situează în centrul său: acolo nu mai există mişcare; când plonjează acolo, devine liber de orice condiţie. Dar nu putem ajunge acolo decât din treaptă în treaptă, de la o circumvoluţiune la alta. Abandonarea are numeroase etape.

Descentrarea de sine în Dumnezeu 

Rugăciunea de laudă şi de binecuvântare este instrumentul de foraj, abandonarea este rezultatul. Dar, în această activitate, trebuie uitată orice cronologie pentru că nu ea marchează progresul, ci, mai degrabă unele semne. Mai întâi va apărea relaxarea despre care am vorbit. Ea este semnul unei distanţări care se stabileşte între noi şi emotivitatea noastră. Eliberarea începe cu o breşă pe care o face în tirania propriilor emoţii: este începutul morţii egoului. Atunci devine posibil un discernământ între mişcările psihismului nostru instabil, emoţiile, şi sentimentul adevărat care ţine de duhul nostru. Astfel, omul care Îl laudă pe Dumnezeu din toată inima, în mijlocul celor mai rele necazuri, trece de la suflet (psihism) la duh, părăseşte agitaţia emoţională şi face experienţa unui sentiment al Prezenţei căreia i se poate încredinţa şi abandona. Este un pas extrem de important pe Cale, pentru că a lăuda şi a binecuvânta în dificultate, înseamnă a-L căuta pe Dumnezeu pentru El Însuşi şi a-i iubi pe ceilalţi aşa cum sunt şi nu doar pentru nişte gâdilături psihice pe care le putem avea. Cu cât va lucra această detaşare de sine, cu atât va creşte omul în ataşamentul faţă de Dumnezeu şi va descoperi o iubire non-condiţionată. Atunci va simţi, dincolo de emoţii, ce este „mângâierea” Duhului Sfânt: Rază de lumină… Izvor de haruri…Adăpostul celor prigoniţi… Dulce răcoare…. Odihnă lucrătoare…

Prin rugăciunea de laudă, încetul cu încetul, omul se desface din centrarea pe sine însuşi. Trebuie timp ca să înţelegem că sfinţenia nu se cucereşte cu forţa pumnilor noştri. Este bine să ştim că, într-un fel sau altul, chiar inconştient, noi căutăm mereu să adăugăm un cot la înălţimea noastră. In tot ceea ce facem se amestecă o bună parte a egoului; chiar şi atunci când pretindem că Îl căutăm pe Dumnezeu, tot spre noi înşine ne întoarcem şi ne căutăm… Acesta este motivul pentru care omul cu adevărat duhovnicesc nu se încrede în marile asceze sau în mortificările eroice. Adesea, acolo intră mult din natura noastră şi multă iubire de sine! Omul este locuit de instinctul de posesiune: el vrea să aibă parte de Dumnezeu, dar pentru a „se” realiza pe sine. Şi aceasta, bineînţeles, sub paravanul rugăciunii, a faptelor bune… şi a unei inocenţe inconştiente.

Un discernământ continuu şi mereu mai profund, ajutorul unui Părinte duhovnicesc, oricât de indispensabili ar fi, n-ar fi îndeajuns pentru a ajunge la ţintă, dacă n-ar fi iubirea răbdătoare a lui Dumnezeu care sã ne tragã covorul de sub picioare atunci când este nevoie… Intr-o zi ne trezim, purificarea şi-a făcut treaba, şi noi începem să înţelegem, poate numai în creuzetul unui eşec usturător, că singur Dumnezeu este. Nu se află nimic la capătul eforturilor noastre şi totuşi trebuie să ne dăruim total.

Dăruirea de sine trebuie să fie absolută, dar fără să aşteptăm nici un rod.

Iată dificultatea.

Dumnezeu vrea să ne înveţe să pierdem orice suport afară de El.

Cel mai mic gând cum că am putea avea şi noi vreun merit este un obstacol care face orice întâlnire cu Dumnezeu imposibilă şi ne blochează calea."

fragment dintr-un articol apărut în revista Le Chemin, nr. 38 - 39, 1998

                     Reprodus cu aprobarea Părintelui Alphonse Goettmann