"Am fost la portile Cerului si ale Iadului"- Marturia Gloriei Polo

                                                              

Dumnezeu sa va binecuvanteze
cu toate harurile si cu toata Indurarea Sa !                                        

Tristete...apoi BUCURIEEEEE !!!!!

Sunt trista,sufletul mi-e sfasiat de comportamentul meu.

Sunt rea si nerecunoscatoare si fiecare constientizare imi frange inima .

Cum pot fi atat de rea? 

cum pot rata intalnirile cu Isus 

preocupandu-ma atat de mult de renovarea casei exterioare 

cand cea care are nevoie disperata de a fi renovata 

e chiar casa sufletului meu?

O, Doamne, indura-te de mine ca simt ca pier ...

indura-Te de mine Doamne sunt copila Ta !

Nu ma lasa singura , te rog...te rog...

Iar pe voi, dragii mei prieteni, va implor sa va rugati pentru mine...

va multumesc...

Iti multumesc Doamne Dumnezeul meu! 

Te rog invata-ma sa te iubesc asa cum vrei sa fi iubit !

BUCURIA CONŞTIINŢEI CURATE

Lauda omului bun e mărturia conştiinţei sale. De vei avea conştiinţa curată, întotdeauna vei avea parte de bucurie. O conştiinţă curată poate purta sarcini cît de grele, şi mulţumirea şi-o poate păstra, bucuroasă, pînă şi în mijlocul amărăciunilor. 
O conştiinţă încărcată e însă pururi temătoare şi frămîntată. Dacă inima ta nu cunoaşte pricină de mustrare, te vei putea bucura în tihnă şi pace de odihnă. Nu te bucura decît de faptele bune pe care le-ai putut săvîrşi. Cei ce săvîrşesc răul nu gustă niciodată adevărata bucurie şi nici de pacea lăuntrică nu au parte, căci astfel zice Domnul: Nu-i pace pentru cei nelegiuiţi (Is 57, 21). Şi chiar dacă unii ca aceştia ar zice: "sîntem pe pace, nici un rău nu ne poate atinge; cine ar îndrăzni să ne aducă vreo vătămare?" - nu da crezare spuselor lor: mînia lui Dumnezeu va izbucni cum nici nu gîndesc, faptele lor se vor face una cu pămîntul, iar toate cugetările lor vor fi spulberate.

  Nu-i greu pentru cel care iubeşte să se laude cu necazurile sale (Rom 5, 3); astfel de laudă înseamnă laudă în crucea Domnului (Gal 6, 14). Scurtă este lauda dată şi primită de la oameni. Slava lumii acesteia este mereu însoţită pînă la urmă de amărăciune. Slava oamenilor buni stă în conştiinţa lor, nu în gura oamenilor. Bucuria celor drepţi vine de la Dumnezeu şi îşi are temeiul în Dumnezeu, căci se veselesc pentru adevăr. Cel ce doreşte mărirea veşnică şi adevărată se sinchiseşte prea puţin de slava lumii acesteia trecătoare. Iar cel ce umblă după mărirea celor trecătoare şi nu ştie să dispreţuiască deşertăciunea mai greu se va lăsa convins să se apropie cu dragoste de cele cereşti. Mare e liniştea şi pacea domnind în sufletul celui căruia nu-i pasă nici de laude, nici de ocări.

  Puţin îi trebuie ca să mulţumească, şi uşor se resemnează cel cu conştiinţa curată. Nu devine omul cu nimic mai sfînt dacă e copleşit de laude; şi cu nimic nu-l pot înjosi ponegririle şi cuvintele de ocară. Fiecare este ceea ce este; oricîte vorbe s-ar vîntura despre tine, ele nu te vor face nici mai răsărit, nici mai puţin răsărit decît cum eşti de fapt în ochii lui Dumnezeu. Dacă gîndul îţi stă la ceea ce eşti cu adevărat înaintea sufletului tău, nu are cum să-ţi pese de ceea ce zic oamenii despre tine. Omul vede în faţă, Dumnezeu vede în inimă (1 Reg 16, 7). Oamenii urmăresc cu ochiul fapta ce se vede, Dumnezeu, dimpotrivă, cumpăneşte gîndul care nu se vede. A face binele neabătut şi a nu pune prea mare preţ pe sine, acestea sînt semnele unui suflet cu adevărat smerit. A nu tînji după mîngîierea nici unei făpturi e semn de mare puritate şi încredere lăuntrică.

  Neîndoielnic, cel ce nu aşteaptă de la oameni nici un fel de mărturie şi îndreptăţire pentru sine s-a încredinţat cu totul în mîna lui Dumnezeu. Că nu cel ce se laudă pe sine este ales, spune Apostolul Pavel, ci acela pe care Domnul îl laudă (2 Cor 10, 18). A duce împreună cu Dumnezeu o viaţă lăuntrică, a nu fi legat pe din afară de nici o altă iubire, aceasta este starea adevărată a omului trăind în reculegere şi pace. 

sursa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?imitatiunea=2_06 

din: "Imitaţiunea lui Cristos"
de Thomas de Kempis

Taize: Jesus Remember Me

De trei ori pe zi, totul încetează pe colina din Taizé : munca, studiile biblice, discuţiile. Clopotele cheamă la biserică pentru rugăciune. Sute, uneori mii de tineri din toată lumea, se roagă şi cântă împreună cu fraţii Comunităţii. Biblia este citită în mai multe limbi. În centrul fiecărei rugăciuni comune, un lung timp de linişte este un moment unic de întâlnire cu Dumnezeu.

Linişte şi rugăciune

Dacă ne lăsăm ghidaţi de cea mai veche carte de rugăciuni, Psalmii, notăm două forme principale ale rugăciunii, pe de o parte lamentarea şi strigătul de ajutor, şi pe de altă parte mulţumirea şi lauda adusă lui Dumnezeu. Într-un mod mai puţin vizibil există o a treia formă a rugăciunii, fără cereri sau exprimare clară a laudei. De exemplu, în Psalmul 130 nu este decât calm şi încredere : « Mi-am smerit şi mi-am domolit sufletul meu…Să nădăjduiască în Domnul, de acum şi până în veac ! »
Uneori, rugăciunea devine tăcută. Comuniunea paşnică cu Dumnezeu se poate face fără cuvinte. « Mi-am smerit şi mi-am domolit sufletul meu, ca un prunc înţărcat de mama lui.” Ca un copil satisfăcut care este în braţele mamei sale şi care s-a oprit din plâns, astfel poate “ca răsplată a sufletului meu” în prezenţa lui Dumnezeu. Atunci rugăciunea nu are nevoie de cuvinte, poate nici de reflecţii.
Cum este posibil să atingem liniştea interioară? Uneori suntem aparent tăcuţi, dar, înăuntru, discutăm puternic, ne confruntăm cu parteneri imaginari sau luptăm cu noi înşine. Liniştea sufletelor noastre necesită un fel de simplitate : « N-am umblat după lucruri mari, nici după lucruri mai presus de mine. « Linişte înseamnă recunoaşterea faptului că grijile noastre nu pot face mare lucru. Linişte înseamnă să lăsăm lui Dumnezeu ceea ce este mai presus de noi şi de capacităţile noastre. Un moment de linişte, chiar şi foarte scurt, este ca o oprire sfântă, ca o odihnă de sabat, ca un armistiţiu al grijilor.
Frământarea gândurilor noastre poate fi comparată cu furtuna care a lovit barca discipolilor pe Marea Galileei, în timp ce Iisus dormea. Ca şi ei, putem fi pierduţi, neliniştiţi, incapabili de a ne calma noi înşine. Dar Hristos este de asemenea capabil să vină în ajutorul nostru. Căci cel care a certat vântul şi marea şi care a poruncit “şi s-a făcut linişte mare”, poate de asemenea să ne liniştească sufletul când ne este tulburat de frică şi griji. (Marcu, 4).
Rămânând în linişte, noi ne încredem şi sperăm în Dumnezeu. Un psalm sugerează că liniştea este în acelaşi timp o formă de laudă. Noi citim de obicei primul verset al Psalmului 64 : « Laudă Ţi se cuvine, Dumnezeule ». Această traducere urmează versiunea greacă, dar în prezent, textul ebraic care poate fi citit în majoritatea bibliilor este : « Ţie Ţi se cuvine cântare, Dumnezeule ». Când încetează cuvintele şi gândurile, Dumnezeu este lăudat în minunea liniştei şi în admiraţie.

Cuvântul lui Dumnezeu : tunet şi linişte

În pustia Sinai, Dumnezeu i-a vorbit lui Moise şi fiilor lui Israel. Tunete şi fulgere şi sunet de trâmbiţe foarte puternic au precedat şi însoţit Cuvântul Domnului (Ieşirea, 19). Secole mai târziu, profetul Ilie s-a întors la muntele lui Dumnezeu. Acolo a retrăit experienţa strămoşilor lui : vijelie, cutremur şi foc şi a fost pregătit să-L asculte pe Dumnezeu vorbindu-i în furtună. Dar Dumnezeu nu a fost în fenomenele tradiţionale ale puterii sale. Când a încetat zgomotul puternic, Ilie a auzit o « adiere de vânt lin » şi Domnul i-a vorbit (III Regi, 19).

Dumnezeu vorbeşte cu voce tare sau într-un suflu de linişte ? Trebuie să luăm ca model poporul strâns la poalele Sinaiului sau pe profetul Ilie ? Este probabil o alternativă falsă. Fenomenele teribile care au însoţit darul celor zece porunci subliniază importanţa lor. Păstrarea sau respingerea lor este o chestiune de viaţă sau de moarte. Văzând un copil care aleargă direct sub o maşină, are dreptate să strige cât de tare poate. În situaţii analoage, profeţii au prevestit cuvântul Domnului, într-o manieră ce face să ne răsune urechile.
Cuvintele spuse cu voce tare se fac auzite, ele impresionează. Dar noi ştim bine că ele cu greu ne ating inimile. În loc să fie primite, ele întâmpină rezistenţă. Experienţa lui Ilie ne arată că Dumnezeu nu vrea să impresioneze, ci să fie înţeles şi primit. Dumnezeu a ales o « adiere de vânt lin » pentru a vorbi. Acesta este un paradox :

Dumnezeu este tăcut şi totuşi El vorbeşte

Când cuvântul Domnului devine« adiere de vânt lin », el este mai eficace ca niciodată pentru a ne schimba inimile. Vijelia puternică de pe Muntele Sinai a sfărâmat rocile, dar cuvântul tăcut al lui Dumnezeu este capabil să biruie inimile de piatră. Pentru Ilie însuşi, liniştea neaşteptată a fost probabil mai de temut decât vijelia şi tunetul. Manifestările puternice ale lui Dumnezeu i-au fost oarecum familiare. Liniştea lui Dumnezeu este cea care tulbură, aceasta fiind diferită de tot ceea ce Ilie cunoştea până atunci.
Liniştea ne pregăteşte pentru o nouă întâlnire cu Dumnezeu. În linişte, cuvântul Domnului poate ajunge până în colţurile cel mai ascunse ale inimilor noastre. În linişte, el se revelează « mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului » (Evrei 4,12). În linişte, încetăm să ne ascundem în faţa lui Dumnezeu şi lumina lui Hristos poate să atingă, să vindece şi să le transforme chiar şi pe cele de care ne este ruşine.

Linişte şi iubire

Hristos a spus : »Aceasta este porunca Mea : să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu » (Ioan 15,12). Noi avem nevoie de linişte pentru a primi aceste cuvinte şi pentru a le pune în practică. Când suntem agitaţi şi neliniştiţi, noi avem atâtea argumente şi motive pentru a nu putea ierta şi iubi prea uşor. Dar când noi avem « sufletul nostru în pace şi linişte », aceste motive dispar. Poate că noi evităm uneori liniştea, preferând orice zgomot, cuvinte sau distracţii, pentru că pacea interioară este o afacere riscantă : ea ne face goi şi săraci, ea distruge amărăciunea şi revoltele şi ne conduce către darurile noastre. Liniştite şi sărace, inimile noastre sunt copleşite de Sfântul Duh, sunt umplute de o iubire necondiţionată. Liniştea este un umil dar sigur drum către iubire.

sursa: http://www.taize.fr/ro_article1621.html

Ma rog ca Bunul Isus 

sa isi aminteasca de fiecare suflet 

care va canta cu drag aceasta melodie...

sa isi aminteasca si de toate celelalte suflete...

Dumnezeu sa va binecuvanteze !

Sfanta Treime, ziua ta este in fiecare zi...

Azi doresc sa va daruiesc o frumoasa predica 
rostita in cinstea Preasfintei Treimi la Radio Iasi in data de 18 Mai...

"Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Biserica celebrează astăzi solemnitatea Sfintei Treimi, a unui singur Dumnezeu în trei persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt - misterul suprem, cel mai mare mister al credinţei noastre, cum îl numeşte sfântul Toma de Aquino. Şi pentru că este dificil să vorbim despre Sfânta Treime, voi porni de la un exemplu, de la o experienţă pe care toţi o putem înţelege.

Un prieten avocat mi-a povestit cum nu îşi mai vizitase tatăl de câteva luni. Prietenul meu trăieşte la câteva sute de km de casa părinţilor săi. Într-o seară, când şi-a sunat tatăl la telefon, acesta l-a întrebat: "Fiule, când vii să mă vezi?" "Tată, sunt aşa de ocupat, i-a zis prietenul meu. Lucrez la un proces foarte important şi când termin, vin numaidecât să te vad". Tatăl, trist, a continuat: "Spune-mi, când voi muri, vei veni măcar la înmormântarea mea?" "Ei, tată, ştii bine că voi veni", i-a răspuns fiul. Iar tatăl a încheiat: "Hai să facem o înţelegere. Nu veni la înmormântare, dar vino acum la mine, pentru că acum am nevoie de tine".

Ce ne spune această relatare? Că cea mai mare dorinţă a fiecărui om este de a fi în legătură cu cei din familie sau cu prietenii, cel mai presant impuls al nostru este de a fi uniţi, cea mai apăsătoare trebuinţă a inimii noastre este de a fi împreună cu cei de lângă noi. Ca să se simtă împliniţi, oamenii au nevoie de o relaţie cu ceilalţi, au nevoie de a avea pe cineva în viaţa lor. Acest lucru este uşor de observat. Gândiţi-vă care au fost cele mai frumoase momente din viaţa dumneavoastră. Gândiţi-vă bine. Au fost acele momente când părinţii au avut grijă de noi, când cineva ne-a încurajat, când un prieten ne-a spus un cuvânt bun, când v-aţi cunoscut soţul ori soţia şi încă mai sunteţi împreună, când vi s-a născut un copil, când am fost apreciaţi şi iubiţi pentru ceea ce suntem.

Acum, gândiţi-vă, vă rog, care au fost cele mai grele momente în viaţa dumneavoastră? Când cineva v-a rănit tare, când un prieten v-a trădat, când ne-a murit tatăl sau mama, când aţi fost despărţiţi de familie, ori poate când aţi divorţat, ori poate când trăiţi o singurătate în doi, când aţi fost neglijaţi, izolaţi. Cea mai grea pedeapsă în închisorile comuniste nu era tortura, ci izolarea totală: a fi închis într-o celulă singur.

Pe scurt, noi oamenii avem nevoie să fim în comuniune, să fim împreună cu alţii, inimile noastre sunt făcute unele pentru altele şi pentru Dumnezeu. De ce? De ce avem această foame, această sete de nepotolit de a fi împreună, de a fi în relaţie unii cu alţii?

Răspunsul, în mod simplu dar profund, îl găsim în sărbătoarea de astăzi. Noi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este comuniune, este viaţă şi iubire care se împărtăşesc între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Solemnitatea de azi ne învaţă că există un singur Dumnezeu în natura sa, sfânt, perfect, infinit, veşnic şi atotputernic, şi că în acelaşi timp în Dumnezeu sunt trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, care sunt în relaţie, într-o legătură reciprocă unul cu celălalt. Imaginea lui Dumnezeu, care este comuniune, dăruire, este întipărită în sufletele noastre, este implantată în adâncul fiinţei noastre, este înscrisă ca şi cu fierul înfierbântat în foc în inimile noastre, este pusă în codul genetic al fiinţei noastre. Şi acest lucru este cu atât mai mult valabil pentru noi creştinii, deoarece la botez Sfânta Treime a început să locuiască în noi.

Sărbătoarea Sfintei Treimi ne spune că Dumnezeu este relaţie, este iubire care se împărtăşeşte, şi tocmai de aceea noi suntem la fel. Ceea ce îl face pe Dumnezeu să fie Dumnezeu sunt relaţiile profunde dintre persoane şi de aceea noi nu putem să fim şi să trăim altfel. Dumnezeu este dragoste ce se dăruieşte, iar noi dacă vrem să fim ca Dumnezeu, trebuie să trăim în iubire, trebuie să dăm iubire ca Tatăl, să primim iubire ca Fiul, să fim iubire ca Duhul Sfânt.

Fiecare strădanie a sufletelor noastre de a fi în unire cu alte suflete, fiecare căutare a unei prietenii, fiecare nevoie pentru o îmbrăţişare, fiecare act de iubire - toate acestea dau mărturie despre Sfânta Treime. Misterul Sfintei Treimi ne spune că Dumnezeu este comuniune, şi aceasta căutăm şi noi. Misterul Sfintei Treimi ne spune că Dumnezeu înseamnă relaţii, iar sufletul nostru suspină după relaţii. Cât de adevărată este afirmaţia sfântului Augustin: 

"Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până nu se va odihni în tine". 

Sfânta Treime ne spune că Dumnezeu este iubire, şi prin urmare noi iubim. Nu putem face altfel. Suntem creaţi după chipul şi asemănarea acestei Sfinte Treimi, pe aceasta am primit-o la botez, după Sfânta Treime suntem însetaţi. De la Sfânta Treime venim şi spre Sfânta Treime ne întoarcem. Suntem ceea ce suntem, adică oameni legaţi unul de altul, pentru că Dumnezeu este ceea ce este: Sfântă Treime, dragoste împărtăşită între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

O călugăriţă cu viaţă sfântă, sora Elisabeta a Sfintei Treimi, spunea:

"În ceea ce mă priveşte, am găsit cerul pe pământ, căci cerul este Dumnezeu iar Dumnezeu este în sufletul meu".

Să avem grijă să nu pierdem această prezenţă a lui Dumnezeu în sufletele noastre. Scriitorul Nikos Kazantsakis în cartea sa, Zorba Grecul, pune pe buzele unui bătrân care vorbea cu micul Alexis aceste cuvinte: 

"Ascultă, micuţule. Îţi voi împărtăşi un secret pe care nu-l poţi înţelege acum, ci abia când vei creşte, dar să păstrezi în inima ta acest secret. Ascultă, micuţule. Cerul şi pământul nu sunt suficiente să îl cuprindă pe Dumnezeu, dar inima unui om îl poate conţine pe Dumnezeu. Aşa că ai grijă, Alexis, să nu răneşti niciodată inima unui om". 

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători, iată, în concluzie, ce anume celebrăm azi: misterul Sfintei Treimi. Mai mult, suntem purtători ai Sfintei Treimi în noi pentru că suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu care este Treime, şi mai ales pentru că am fost botezaţi şi pentru că primim sfânta Împărtăşanie. Într-adevăr, Sfânta Treime este un mister, cel mai mare mister al credinţei, cum spuneam la început, dar este un mister care ne priveşte şi pe noi, este un mister despre iubire şi despre setea noastră de iubire, este misterul Preasfintei Treimi pe care o vom recunoaşte şi de care ne vom bucura în cer. Amin."

18 mai 2008, Radio Iaşi 

Preot Lucian Paulet

sursa:http://www.ercis.ro/biblioteca/pradiois.asp?zi=pa08apst

Dumnezeu sa ne binecuvanteze sa fim toti :

"O inima si-un suflet ! "

Noaptea Intunecata

In noaptea-ntunecata,

de-a dragostei vapaie dogorita,

-o clipa minunata!-

iesii neauzita,

fiindu-mi casa-n linisti cetluita.

Prin bezna furisata,

pe-ascunsa scara , tainic travestita,

-o clipa minunata!-

prin bezna negraita,
fiindu-mi casa-n linisti cetluita.

In noaptea dulce-lina,

umbland furis , de nimeni vazuta,

o singura lumina

pe cale nestiuta

imi licarea, din inima nascuta.

Ea ma-ndruma mai bine

decat amiaza cea-n lumini avuta
spre cel ravnit de mine,

ce m-astepta, tacuta

sa-l caut prin pustia ne'inceputa.

O noapte ce-aratata-i

mai mult ca zorii calea tainuita!

o noapte ce legata-i 
iubitul de iubita

iubita in iubitul ei topita.

Pe sanu-mi ce-nflorise,

caci pentru el anume se pastrase, 

ca leganat de vise

in dulce somn ramase 

si-ntreg vazduhu-a cedrii-nmiresmase.

Cand boarea ce adie

pe metereze paru-i ravasise,

sub mana-i stravezie

o rana se deschise

pe gatul meu - si simt cu simt mi-ucise.

Uitandu-mi de-ale mele,

spre cel iubit plecatu-m-am, rapita,

si-n preajma toate cele

pieira-ntr-o clipita,

sub crinii albi, pe unde nu-i ispita.

Sfantul Ioan al Crucii

Dumnezeu sa va binecuvanteze 

cu toata Pacea , Iubirea si Indurarea Sa !

Mesajul Sfintei Fecioare Maria de la Medjugorje din 25 noiembrie 2009

sursa:http://www.reginapacis.ro/

Preacurata si Preafrumoasa mea Mama,

te iubesc si iti multumesc pentru sufletelul minunat pe care l-am primit in dar exact acum 14 ani...

Il incredintez Inimii Tale Neprihanite.

 

Fa ce doresti TU cu el.

Don`t forget

Dumnezeu

sa straluceasca Fata Sa peste voi dragii mei , 

sa va binecuvanteze , sa va ocroteasca si sa va iubeasca .

Sfintenia

Sfintenia

" Sa nu ma tem de acest cuvant.

Idealul meu e perfectiunea, iar perfectiunea e sfintenia,

caci Dumnezeu "m-a ales ca sa fiu sfant si fara pata in fata Lui"(Efeseni:1,4)

Pot eu renunta la sfintenie, cand Isus imi spune :

"Fiti desavarsiti dupa cum desavarsit este Parintele vostru cel ceresc." (Matei 5, 49) ?

Dar sa nu ma multumesc cu o sfintenie de jumatate.Mereu inainte! Caci in viata spirituala nu exista stare pe loc si cine nu merge inainte , da inapoi.

Ce e sfintenia?

Sfintenia e Iubirea lui Dumnezeu si a aproapelui dusa pana la eroism.

Sfintenia e Isus Hristos, care traieste in noi prin Credinta, Speranta si Iubire, pana la limita in care putem spune cu Sfantul Pavel:

"De acum nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine."

Sfintenia e imitarea lui Isus.

Cand incepi sa cugeti ca EL, sa vorbesti ca EL,sa lucrezi ca EL,

atunci devii sfant.

Sfintenia este deci perfectiune.

Perfectiunea e iubire prin Isus: iubirea lui Isus si a aproapelui;modelul sfinteniei e Isus ; regula de urmat pentru a ajunge la sfintenie

e vointa lui Dumnezeu.

Prin sfintenie il preamarim pe Dumnezeu si devenim fericiti.Sa nu ne temem de sfintenie.Niciodata nu vom fi facut prea mult.

In fata sfinteniei, Isus imi cere totul.

Daca-i dau putin, nu-l frustrez pe EL , ci pe mine.

De aceea imi spune : ori tot , ori nimic.

Spirit de jertfa

Sfintenia e Isus in noi: iubire si fericire.

E comoara, pe care afland-o cineva, merge si-si vinde tot ce are pentru ca s-o cumpere.Intr-adevar, dupa ce am gasit comoara, pentru a o cumpara, suntem gata sa vindem tot ce avem: suntem gata de orice jertfa.De altfel, iubirea nu se poate cumpara decat cu jertfa.

"Nu vad cum s-ar putea ajunge altfel la iubire , decat prin suferinta." 

(E. Mansfield )

Sa nu ne temem de jertfa.

O comoara asa de mare, cum e desavarsirea mea, Iubirea, 

merita orice jertfa.

Sa nu ma ingrozesc de calea cea ingusta: ea urca prin spini si bolovani, precum cararea de munte;acolo mi se deschide un orizont larg si luminos.

Jertfa ce ne-o cere Isus nu ne micsoreaza viata ci ne-o amplifica, 

ne-o face mai bogata.

Dar daca spre a avea mai multa viata e necesara jertfa, traiasca jertfa.

Sunt bucuros s-o fac.

Iubirea trebuie platita prin jertfa: numai in cer vom iubi fara a ne jertfi.

Aici "cei ce sunt ai lui Hristos si-au rastignit trupul 

cu pacatele si poftele sale".(Galateni.5, 24)

Rastignim ce e rau in noi pentru ca sa se dezvolte ceea ce e bun.

Renuntarea crestina e un act de iubire.Prin jertfa renunt la mine insumi, la egoismul meu, la mandria mea , la placerile mele pacatoase, imi eliberez sufletul de ceea ce e pamantesc si josnic, pentru a-l arunca in bratele Iubirii.

Jertfa e corolarul iubirii.

Nu exista iubire fara jertfa.Nici perfectiune divina fara jertfa.Inteleg?

Ce nu-i sfintenia?

Cei ignoranti spun ca sfintenia nu e altceva decat o exaltare bolnavicioasa.Acestora nu le putem raspunde decat cu cuvintele lui Isus:

" Nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor"(Matei.7,6).

Dar de cele mai multe ori nici chiar crestinii nu stiu ce e sfintenia.

Cei mai multi cred ca sfantul este o aparitie cu totul miraculoasa, asa de miraculoasa incat azi nici nu mai traiesc sfinti pe pamant.

Cu toate acestea nu e ceva extraordinar, e ceva foarte normal :

e accesibila tuturor.

Mai mult! Ea e obligatorie pentru toti.

Sfintenia e simpla de tot : ea e Iubirea.

Nu e un sir lung de rugaciuni si de matanii.

Nu e nici postul si ajunul care te consuma.

Nu e nici milostenia prin care-ti dai toata averea saracilor.

Toate acestea sunt bune, sunt necesare dar ele nu -s sfintenia; 

sunt mijloace pentru a ajunge la sfintenie.

Sfintenia e pur si simplu Iubirea.

Sfintenia nu e nici apostolatul sau binele ce-l facem altora,

caci nu putem face adevaratul bine, decat daca suntem plini de Hristos,

plini de Iubire.

Cu atat mai putin sfintenia nu e darul de a face minuni, 

de a avea vedenii sau de a cadea in extaz.

Sfanta Tereza a Pruncului Isus nu a avut nimic din toate acestea 

si totusi a devenit o mare sfanta.

Sa stiu deci bine.

Sfintenia e perfectiunea, Iubirea, 

Isus care-si prelungeste viata prin mine:

se roaga prin mine, iubeste prin mine, vorbeste prin mine,

lucreaza prin mine, se jertfeste prin mine.

Acum stiu ce e si ce nu e sfintenia.

Voi avea curajul sa nu ravnesc sa devin sfant?"

sursa: Nicolae Pura "Viata in iubire"

Va invit cu drag pe:www.sfantacruce.ro/blog/2009/11/29/duminica-i-din-advent-2/#commentshttp

unde puteti citi o predica extraordinara.

Dumnezeu sa va binecuvanteze
cu toate harurile de care aveti mai mare nevoie !

Rugaciunea mentala

"

SCURTĂ METODĂ CARMELITANĂ PENTRU RUGĂCIUNEA MENTALĂ

Cine nu este obişnuit cu rugăciunea mentala, învăţata de Sf. Tereza din Avila, la început întâmpina multe dificultăţi, mai ales că nu ştie bine ce metoda să urmeze. Se merită a şti că, încă din primele timpuri, autorii carmelitani au experimentat şi învăţat o metodă foarte simplă, adaptată mai ales începătorilor. Este vorba de împărţirea timpului de rugăciune în 6 părţi, asupra cărora să se oprească succesiv, dând totuşi mai mult spaţiu părţii principale (a treia). Insa metoda nu este rigidă, dat fiind că această “parte principală” poate foarte bine să absoarbă totul în sine.

1. PREGĂTIREA (PREDISPUNEREA) 

Nu se poate întra în legătura cu Dumnezeu trecând pe neaşteptate de la neatenţie la dialog. E necesară “pregătirea”, “dispunerea”. Exista o pregătire anticipată care presupune să cultivam în mod obişnuit cele trei atitudini fundamentale de care vorbeşte Sf. Tereza: umilinţa care menţine mereu trează în noi conştiinţa că “totul este dar”, dorinţa de “lucruri mari” (de sfinţenie, mai ales) e caritatea cu care ne educam spre “comuniunea cu aproapele nostru” pentru a fi mai pregătiţi pentru ” comuniunea cu Dumnezeu”. Exista apoi pregătirea imediata care consta în  reculegerea în tăcere, punându-se în prezenta infinitei măreţii a lui Dumnezeu, adorându-L şi mărturisindu-I sărăcia noastră şi păcatele noastre, oferindu-I “nimicnicia” noastră, conştienţi totuşi de iubirea sa nesfârşita de Tată.

2. LECTURA 

Presupune a găsi un “subiect” care îndeamnă la rugăciune. Cel mai bine este a-l căuta în Sfânta Scriptura, sau în orice alt text adecvat care ne oferă un subiect bun de rugăciune. în anumite cazuri se poate folosi şi o imagine care să ne reamintească misterul asupra căruia vrem să meditam sau care ne reprezintă persoana lui Isus şi a Preasfintei sale Mame. Lectura poate fi înlocuita de memorie care aminteşte minţii acele “adevăruri” asupra cărora se vrea “să se roage”. E bine să se aleagă un subiect care se adaptează situaţiei noastre spirituale (stări sufleteşti, experienţe pe care le trăim, timpuri liturgice, evenimente particulare în care suntem implicaţi). “Lectura”- sau o experienţa asemănătoare nu trebuie prelungita din curiozitate, dar trebuie să dureze suficient de mult pentru că cel care se roagă să aibă un bun “material de rugăciune” care să-i aprindă în inima vreo scânteie de iubire fata de Dumnezeul şi Mântuitorul sau, şi pentru darurile sale. La “lectura” se poate întoarce din nou pe parcursul rugăciunii, când ne dam seama de distragere, pentru a rechema sufletul la dialogul sau cu Dumnezeu. Lectura poate fi înlocuita şi de o “rugăciune vocala”-(Tatăl nostru, Bucura-te Marie) recitata  rar şi meditând asupra cuvintelor  care se pronunţă.

3. RUGĂCIUNEA MENTALA propriu-zisa

Această a treia parte trebuie să ocupe aproape tot timpul rugăciunii. Ea ar putea fi suficientă de una singură şi ar putea asimila în ea toate celelalte părţi(şi astfel se va întâmpla, pe parcurs, când se va câştiga familiaritatea cu Domnul şi se va obişnui la rugăciunea mentala).

Iată descrierea:

-Se începe cu folosirea imaginaţiei pentru “a reprezenta”, înlăuntrul sau, misterul pe care vrem să-l meditam (de  exemplu: un episod evenghelic), fixând mai ales persoana lui Isus. Aceasta serveşte la blocarea fanteziei care altfel ar divaga.

Nu e nevoie să se piardă mult timp cu aceasta, nici a cadea în visare. Important va fi că Isus să se “re-prezinte” sufletului nostru şi că ne aflam în “prezenta sa”(il privim pe El care ne priveşte”, “il ascultam pe El care ne vorbeşte”, ne contopim în episodul care e “povestit pentru noi”…)

-Apoi e nevoie să se oprească puţin în reflexie. E nevoie, aşadar, să se reflecteze asupra misterului pe care vrem “să-l medităm”, până se ajunge la înţelegerea iubirii pe care Dumnezeu ne-o poartă şi ceea ce aşteaptă de la noi.

-Imediat trebuie să înceapă “convorbirea afectiva” care este adevărată inima a rugăciunii. Nu trebuie să ne fie teama de a lăsa pe Domnul să vorbească şi de a-i răspunde. La început avem impresia (psihologica) că noi înşine facem ambele părţi: mai întâi punând în gura Domnului cuvintele pe care vrea să ni le spună şi apoi răspunzăndu-I, dar încet-încet ne dam seama că este Domnul care ne sugerează ceea ce vrea să ne spună, să ne lumineze, să ne comunice harul sau. Va fi suficient să-l ţinem mereu în fata noastră,  crezând că El este cu adevărat prezent şi este El cel care conduce relaţia cu noi.

Încet-încet, ceea ce la început ne va putea părea  puţin superficial se va purifica; dialogul însuşi va avea nevoie de tot mai puţine cuvinte şi se va simplifica  într-o atenţie iubitoare care va avea doar doua sensuri: a  iubi şi a te simţi iubit, schimbându-se expresii de iubire. 

4. MULŢUMIREA

Din acest moment în continuare deosebirea părţilor e artificială, în sensul că tot ceea ce urmează face parte din dialogul iubitor. Totuşi le deosebim pentru a aminti ceea ce într-un adevărat “dialog de iubire” nu trebuie să se uite niciodată. În primul rând  nu trebuie să se uite a arăta recunoştinţa noastră pentru toate darurile pe care Dumnezeu ni le face şi pe care continuă să ni le facă în acest moment în care îl rugam şi avem harul de a petrece  puţin timp cu El.

5. DĂRUIREA 

Un dialog de iubire tinde din natura sa la dăruire. şi nu este nimic mai plăcut lui Dumnezeu ca “dăruirea de sine”. Dăruirea de sine este însuşi punctul culminant al rugăciunii. Totuşi va fi mereu necesar unirea acestei “dăruiri” cu ceva  special care să demonstreze veridicitatea dăruirii noastre: o propunere, astfel, de ai da lui Dumnezeu “ceva” ce, în viaţa noastră de zi cu zi, ar trebuie să fie mai bine orientat spre El. Prin urmare, ori de cate ori se va întoarce la rugăciune, menţinută sau nu “propunerea” (sau dăruirea) va face în mod natural parte din noul dialog cu Dumnezeu.

6. CEREREA

În acelaşi fel, un dialog iubitor cu Domnul nu se poate încheia fără a-I cere ceea ce avem mai arzător în inima. Dumnezeul nostru este mulţumit daca ii cerem acele haruri de care avem mai multa nevoie: fie acelea pe care le aveam deja în inima înainte de a începe să ne rugam, fie acelea pe care rugăciunea le-a pus în special evidentă. Cererea trebuie să fie în acelaşi timp “intensa”(crezând că Iubirea nu ne va refuza nimic din ceea ce ne e de folos) şi “abandonata”, adică: lăsând înţelepciunii Dumnezeului nostru îndeplinirea ei.

Astfel poate fi încheiată rugăciunea.

Rămân doua lucruri:

a) Încercarea de a prelungi pe parcursul zilei starea acestei rugăciuni, şi aceasta va fi posibil daca, în timpul zilei,  rechemam des în minte câteva gânduri dintre cele care le-am “meditat” şi reaprindem deseori în inima iubirea noastră pentru Dumnezeu, reamintindu-ne câteva “expresii de iubire” pe care le-am folosit în timpul rugăciunii.

b) A rămâne cu întrebarea: cum este posibil a îndeplini toate aceste “acte” descrise  mai sus în doar un sfert de ora? Mai ales că trebuie să ne oprim mai mult timp asupra părţii centrale!

Reţinem de a considera că acest neajuns să ne împingă a acorda mai mult timp rugăciunii.

P.  Antonio Maria Sicari, ocd

sursa : http://www.carmelitanisnagov.ro/ro/rugaciunea-mentala/

Nevoia de noi

Aproape la fiecare pas zarim boli , durere , moarte 

si uneori acestea ne induioseaza si ne indeamna sa sarim repede in ajutorul celor pe care-i vedem coplesiti de suferinte trupesti sfasietoare, 

dar vai,

sunt atat de multi alti bolnavi in jurul nostru.

E de ajuns sa deschidem bine ochii sufletului 

spre cei nervosi si  maniosi care ne jignesc, spre cei stapaniti 

de diferite vicii si patimi, spre cei indiferenti si rai, duri sau avari,

pentru a constientiza cati bolnavi avem in jurul nostru, cate suflete care ne asteapta cu bratele deschise ( chiar daca  in aparenta vor sa ne striveasca ) pentru a le oferi putina mangaiere, pentru a le ajuta sa se vindece.

Veniti ,dragii mei, sa ne spalam privirile cu apa vie revarsata din iubire

iar atunci cand suntem jigniti sau ofensati sa nu ne mai simtim victime ci sa intelegem ca victima e chiar atacatorul si  sa incercam sa o ajutam sacrificand sfasierile de suflet pe altarul iubirii pure....

In acele momente avem cu adevarat ocazia sa fim si sa ne simtim folositori iar instrumentele care vor face posibil acest lucru sunt:

rabdarea, blandetea, compasiunea, iubirea si rugaciunea.

Sa ne rugam pentru cei care ne ataca , ne jignesc si vor sa ne striveasca si urmand exemplul dulcelui Isus , care ne-a aratat Calea, sa-i iubim pana dincolo de moarte...

O, Doamne Dumnezeul meu, iubirea mea ,

te rog da-mi  cu perfectiune aceasta iubire pentru aproapele meu,

caruia, privind prin Patimile dureroase ale Fiului Tau iubit,

te rog sa-i ierti fiecare pacat  savarsit.