Sfatul mintii cu inima

 

Sufletul. - Sufar de durere nemangaiata, nicaieri nu aflu alinare. Nu aflu alinare si mangaiere nici in afara, nici inlauntrul meu. Nu pot privi la lumea plina de amagire, inselaciune, pierzanie de suflet. Contemplarea lipsita de prevedere a lumii, cateva priviri neprevazatoare aruncate asupra smintelilor ei, nestiinta otravii ascunse in intiparirile lasate de catre ea, copilareasca, lipsita de cercare incredere in ea au atras asupra mea sagetile ei, m-au umplut de rani omoratoare. De ce sa mai privesc la lume ? De ce sa o mai iscodesc, sa o cercetez in amanuntime ori sa ma leg de ea, de vreme ce sunt un pribeag asa vremelnic pe pamant ? Negresit o voi parasi, si nu stiu cand o voi parasi, in fiecare zi, in fiecare ceas trebuie sa fiu gata de chemarea in vesnicie. Oricat s-ar prelungi ratacirea mea prin pustia acestei lumi, ea e neinsemnata inaintea nemasuratei vesnicii, inaintea careia totuna sunt si ceasurile, si zilele, si anii, si veacurile, insasi lumea, cu toata uriasa ei inaltare de turn Babei, trece: Pamantul si lucrurile de pe dansul vor arde (2 Pt.III, 10).

Vor arde aceste lucruri - roadele caderii si lepadarii oamenilor. Ranile pe care mi le-a facut lumea au facut lumea nesuferita pentru mine, insa nu m-au ferit de noi rani. Nu vreau sa fiu in lume ! Nu vreau sa ma supun ei! Nu vreau sa iau parte in nici un fel la slujirea ei! Nu vreau nici macar sa o vad ! Ea, insa, ma urmareste peste tot: se baga cu sila in viata mea; mi se infatiseaza invesmantata intr-o frumusete fermecatoare; ma slabanogeste, ma raneste, ma doboara, ma pierde. Eu insumi, purtand si cuprinzand neincetat in mine temeiul amagirii de sine si inselarii pe care le-a inradacinat in mine pacatul, nu incetez a ma lasa amagit de lume: urand-o, fara voie sunt atras de ea si beau cu sete otrava ei, infig adanc in mine sagetile pe care ea le trage in mine.

Imi intorc privirea trista si scrutatoare de la lume spre mine insumi, in mine insumi nu aflu nimic mangaietor, in mine fierb nenumarate patimi pacatoase! Neincetat ma spurc cu gresale de multe feluri: ba ma chinuie mania si ranchiuna; ba simt ca ard in focul curviei. Mi se tulbura sangele, mi se aprinde inchipuirea din pricina oarecarei lucrari care imi e straina si dusmanoasa - si vad infatisandu-mi-se chipuri smintitoare, care ma trag spre visarea la pacat, spre indulcirea de sminteala pierzatoare.

N-am putere sa fug de chipurile smintitoare: fara de voie, in chip silnic, ochii mei indurerati se lipesc de ele: si n-am unde sa fug! Am fugit in pustie: in pustie m-au insotit privelistile pacatului (sau mi-au apucat-o inainte, nu stiu); in pustie mi s-au infatisat in chip deosebit de viu si de ucigator. Aceste chipuri, de fapt, nici nu fiinteaza: si chipurile, si fiintarea lor, si frumusetea lor sunt amagire si inselare; totodata, insa, ele sunt vii, si nimic - nici insusi timpul, nici batranetea slabanogita - nu poate sa le omoare. Le spala din inchipuire lacrimile de pocainta: lacrimi de pocainta nu am.

Le sterge din inchipuire rugaciunea smerita, impreunata cu plansul inimii: n-am asemenea rugaciune. Inima mea e lipsita de strapungere, e lipsita de plansul mantuitor: ea nu se misca in mine, la fel ca o frantura de piatra nesimtitoare, in ciuda cumplitei mele pacatosenii, arareori imi vad pacatosenia, in ciuda faptului ca in mine binele este amestecat cu raul si s-a facut rau, asa cum o mancare minunata devine otrava atunci cand e amestecata cu otrava, uit starea jalnica a binelui ce mi s-a dat cand am fost zidit si care a fost vatamat, schimonosit in mine de cadere, incep sa vad in mine binele ca fiind intreg si fara de prihana, incep sa il admir: slava mea desarta ma scoate, din pajistea roditoare si grasa a pocaintei, intr-o tara indepartata, in tara pietroasa si stearpa, in tara maracinilor si neghinelor, in tara minciunii, amagirii de sine, pierzarii.

Las implinirea poruncilor lui Hristos si incepe a plini insuflarile inimii mele, a urma simtirilor ei, voii ei; cu obraznicie numesc "bune" simtirile firii cazute, "virtute" - faptele ei, so-cot acest "bine" si aceasta "virtute" ca vrednice de rasplatile ceresti si pamantesti, omenesti si dumnezeiesti. Cand ma straduiam a plini poruncile lui Hristos, neluand aminte la voia inimii mele si silu-ind-o, ma recunosteam dator inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, rob necredincios si netrebnic! in urma amagirii de sine apar in mine intristarea, trandavia si un anumit intuneric infricosat. Tristetea ma lipseste de lucrare morala, trandavia imi ia puterea de a ma lupta cu pacatul, iar intunericul - urmare a intristarii si trandaviei -, intunericul nepatruns ascunde de mine pe Dumnezeu, judecata Lui cea nemitarnica si cumplita, rasplatile cele fagaduite pentru virtutea crestina, pedepsele fagaduite pentru lepadarea crestinismului si atotsfintelor lui randuieli, incep sa pacatuiesc fara de teama, constiinta tacand ca omorata sau adormita.

Arareori, foarte arareori se intampla clipe de strapungere, de lumina si de nadejde. Atunci ma simt schimbat: dar clipa de lumina este scurta. Cerul meu nu ades se insenineaza. Ca niste nori negri se napustesc in zbor asupra mea patimile si iarasi ma arunca in intuneric, in tulburare, in nedumerire, in pierzare. -

Mintea mea ! Tu esti calauza sufletului. Povatuieste-ma ! Adu in mine linistea fericita! invata-ma cum sa zavorasc intrarea mea de intiparirile lumii, cum sa infranez si sa inabus patimile care scot capul din mine insumi. Lumea si patimile m-au istovit in chinuri, m-au sfasiat.

 

Mintea. - Raspunsul meu nu te va mangaia. Si eu, dimpreuna cu tine, suflete, sunt doborata de pacat. Cele ce-mi spui mi-s cunoscute pe deplin. Cum iti voi ajuta, de vreme ce eu insumi primesc lovituri aducatoare de moarte, de vreme ce mie insumi imi lipseste puterea de a lucra in chip de sine stapanitor ? In lucrarea mea necontenita, ce mi-a fost daruita de Facator si care este insusirea mea aparte, sunt neincetat supusa inrauririi straine, inraurirea aceasta este cea a pacatului, de care sunt vatamata si adusa in neoranduiala. Aceasta inraurire ma departeaza neincetat de Dumnezeu, de vesnicie, ma trage in amagire prin lumea cea desarta si trecatoare, in amagire prin mine insami, in amagire prin tine, suflete, in amagire prin pacat, in amagire prin ingerii cazuti. Neajunsul meu de temelie sta in imprastierea care ma siluieste fara contenire. Doborata de imprastiere, plutesc, ratacesc prin lume fara nevoie si folos, asemenea duhurilpr cazute. As vrea sa ma opresc, dar nu pot: imprastierea ma rapeste, ma duce. Rapita de imprastiere, nu pot sa te privesc cum se cuvine nici pe tine, suflete, nici pe mine insami.

Din pricina imprastierii nu pot sa iau aminte cum se cuvine la Cuvantul lui Dumnezeu: la aratare ma infatisez cu luare-aminte, insa in vreme ce ma straduiesc sa iau aminte, fara de voie ma abat in toate partile, ma las purtata foarte departe, catre lucruri cu totul straine, a caror cercetare nu doar ca mieste nefolositoare, ci chiar si cat se poate de vatamatoare. Din pricina ucigatoarei imprastieri nu pot sa ii aduc lui Dumnezeu rugaciune puternica, lucratoare, si sa ma pecetluiesc cu frica Lui, prin care s-ar nimici imprastierea mea, prin care ti s-ar impartasi, suflete, frangere si strapungere a inimii. Din pricina imprastierii mele, tu petreci intru impietrire; fiind tu impietrit si nesimtit, eu ma imprastii si mai mult. Imprastierea este pricina slabiciunii mele in lupta cu gandurile pacatoase. Din pricina imprastierii simt intunecare si apasare: atunci cand mi se infatiseaza gandul pacatos nu-i recunosc deodata, daca este ascuns sub un pretext; si chiar cand este vadit pacatos, intrarmandu-ma impotriva lui nu dau dovada de ura hotarata si neimpacata, intru in vorba cu ucigasul meu, ma indulcesc de otrava ce aduce moarte, pe care el o strecoara in mine cu viclenie. Rareori sunt biruitor, adesea biruit.

Din pricina imprastierii ma fac uituc: uit de Dumnezeu, uit de vesnicie, uit cat de schimbatoare si amagitoare este lumea, ma las atras de ea si te trag, suflete, dupa mine. Uit pacatele mele. Uit caderea mea, uit starea mea cea jalnica: intru intunecarea si amagirea mea de sine, incep sa caut in mine si in tine vrednicii, incep sa caut, sa cer recunoasterea acestor vrednicii din partea lumii mincinoase, care e gata sa le recunoasca pentru un minut, ca dupa aceea sa-si bata joc cu mai multa rautate. Vrednicii nu-s in noi: vrednicia omului a fost cu totul spurcata de cadere, si omul va gandi cu dreptate despre sine daca, asa cum sfatuieste oarece mare nevoitor, se va socoti pe sine o uraciune.

Cum sa nu fie uraciune fiinta neputincioasa, preanimicnica, ce a fost chemata din nefiinta la fiinta de Atotputernicul Ziditor al tuturor celor vazute si nevazute si s-a intrarmat impotriva Ziditorului sau ? Cum sa nu fie uraciune fiinta ce n-are nimic care sa fie al sau, ce a primit de la Dumnezeu totul, si s-a rasculat impotriva Lui ? Cum sa nu fie uraciune fiinta ce nu s-a rusinat de rai, ce si-a ingaduit in mijlocul fericirii raiului sa asculte cu placere cumplita clevetire si hula impotriva lui Dumnezeu, ce a vadit neintarziata incuviintare la clevetire si hula prin calcarea cu fapta a poruncii lui Dumnezeu ? Cum sa nu fie uraciune mintea - salas si nascatoare neincetata de cugete spurcate si rele, cugete vrajmase in chip statornic lui Dumnezeu ? Cum sa nu fie uraciune sufletul in care colcaie mereu patimi hade si nebunesti ca niste serpi otravitori, vasilisci si scorpii intr-o groapa adanca ? Cum sa nu fie uraciune trupul zamislit in faradelegi, nascut intru pacate, unealta a pacatului in vremea scurtei vieti pamantesti, izvor de putoare ucigatoare dupa sfarsitul acestei vieti ? - Noi, suflete, alcatuim o singura fiinta duhovniceasca: eu cuget, tu simti; dar noi nu doar ca suntem vatamate de pacat, ci si despartite de el ca si cum am fi doua fiinte aparte, ale caror lucrari se bat mai intotdeauna cap in cap. Suntem dezunite, invrajbite intre noi, suntem despartite de Dumnezeu ! Prin pacatul care viaza in noi suntem invrajbite cu insusi Atotsfantul si Atotdesavarsitul Dumnezeu!

 

Sufletul. - Intristator este raspunsul tau, insa indreptatit. Ma mangaie intrucatva faptul ca impartasim starea noastra jalnica si putem imparti necazul, ne putem ajuta unul pe celalalt. Da-mi sfat, deci: cum sa iesim din neoranduiala noastra cea de obste ? Eu am bagat de seama ca simtamintele mele se potrivesc intotdeauna cu gandurile tale. Inima nu se poate lupta cu gandul multa vreme: ea i se supune totdeauna, iar de vreodata i se si impotriveste, o face numai pentru scurt timp. Mintea mea ! Fii calauza spre mantuirea noastra cea de obste.

 

Mintea. - Incuviintez spusa ta, ca inima nu se impotriveste multa vreme gandului; dar, ea, dupa ce-a aratat supunere vreme de un minut, se rascoala din nou impotriva gandului celui mai curat, celui mai placut lui Dumnezeu, si o face cu atata putere si incrancenare ca mai intotdeauna ma doboara si ma trage in urma ei. Dupa ce m-a doborat, ea incepe sa nasca in mine cele mai necuviincioase ganduri, care dau in vileag patimile ascunse. Ce sa zic si despre gandurile mele ? Din pricina neoranduielii si vatamarii capatate de mine din pricina pacatului, gandurile mele sunt cu totul nestatornice.

Dimineata, de pilda, s-au nascut in mine anumite ganduri despre vietuirea noastra duhovniceasca, despre mult ostenitoarea nevointa nevazuta, despre imprejurarile in care ne aflam pe pamant, despre soarta noastra in vesnicie; aceste ganduri au parut intemeiate. Deodata, pe la pranz sau mai devreme, ele au pierit de la sine in urma nu stiu carei intalniri neasteptate, au fost inlocuite de catre altele, care, la randul lor, au fost recunoscute ca vrednice de luare-aminte. Spre seara se ivesc noi ganduri, si acestea cu indreptatirile lor. Noaptea sunt tulburata de alte ganduri, care de-a lungul zilei au fost ascunse undeva, parca pandindu-ma, ca in vreme linistii noptii sa mi se infatiseze pe neasteptate, sa ma tulbure cu descrierea plina de vraja si ucigatoare a pacatului, in zadar, invatata de Cuvantul lui Dumnezeu, socot ca drepte doar acele ganduri la care tu, suflete, raspunzi printr-o stare de adanca liniste, smerenie, dragoste de aproapele; in zadar sunt incredintata ca toate gandurile, nu doar cele ce iti pricinuiesc framantare si neoranduiala, ci si cele insotite de o tulburare, de o invartosare a ta cat de mica, sunt straine de adevar, cu totul mincinoase, amagitoare, pierzatoare, cu orice masca de adevar n-ar fi acoperite. Zadarnica este aceasta cunostinta!

Zadarnic este acest semn nemincinos ce desparte cu hotarare in lumea duhurilor binele de rau! Ca urmare a unei boli nepatrunse, care viaza in mine, patrunse numai prin cercarea duhovniceasca, nu pot sa ma rup de gandurile ucigase nascute in mine de pacat. Nu pot nici sa le inabus, nici sa le smulg atunci cand ele incep sa colcaie in mine ca niste viermi; nu pot nici sa le alung, nici sa le izgonesc de la mine atunci navalesc asupra mea dinafara ca niste talhari, ca niste fiare cumplite, insetate de sange. Ele ma tin in robie, in grea robie, ma chinuie, ma muncesc, in fiecare ceas sunt gata sa ma sfasie, sa ma doboare cu moarte vesnica. Chinul pricinuit de ele ti-1 impartasesc fara voie tie, suflete - il impartasesc insusi trupului nostru, care e suferind si neputincios fiindca este ranit cu rani nenumarate, patruns si de sagetile si de sabiile pacatului. Otravit cu otrava mortii vesnice tu, suflete, suferi tristete de neindurat - cauti mangaiere, n-o afli nicaieri. Degeaba socoti sa afli in mine aceasta mangaiere: ucisa sunt cu tine impreuna; impreuna cu tine sunt ingropata in mormantul stramt si intunecos al nevederii si necunostintei de Dumnezeu. Faptul ca ne purtam de parca Dumnezeul Cel Viu nici n-ar fi, de parca ar fi mort, da marturie vrednica de crezamant despre propria noastra omorare.

 

Sufletul. - Calauza mea ! Ochiul meu ! Cea mai inalta putere a mea duhovniceasca ! Tu ma aduci la deznadejde. Daca tu, lumina mea fiind, te socoti intuneric, ce sa astept de la celelalte puteri ale mele, care imi sunt de obste cu dobitoacele necuvantatoare ? Ce sa astept de la vointa mea, sau de la puterea doririi, de la ravna sau de la mania cea fireasca - de la acestea, care nu pot lucra altfel decat o fac in dobitoace decat atunci cand sunt aflate sub indrumarea ta ? Mi-ai zis ca in ciuda intregii tale neputinte, a intregii tale intunecari, a intregii tale omorari, Cuvantul lui Dumnezeu inca lucreaza asupra ta si ti-a dat, cel putin, semn pentru a deosebi binele de rau, ceea ce e un lucru foarte greu. Si eu m-am facut partas acestei cunostinte! Si eu, cand incep sa simt neoranduiala si tulburare, simt totodata ca starea mea este gresita, simt fata de aceasta stare si neincredere si ura, ma straduiesc sa lepad de la mine starea ce-mi este nefireasca si dusmanoasa. Dimpotriva, cand tu adastezi, fie si pentru scurta vreme, ca in bratele parintesti, in ganduri culese din Cuvantul lui Dumnezeu, ce mangaiere simt! Ce slavoslovie catre Dumnezeu incepe sa se inalte din adancul meu, din adancul vistieriilor inimii! Ce evlavie ma cuprinde in fata maretiei lui Dumnezeu, care mi se descopera atunci! Cat de nimicnic fir de praf imi par mie insumi in mijlocul uriasei si mult feluritei zidiri a lumii! Ce tihna harica, adusa parca de suflarea vantului din rai, incepe sa adie in mine si sa ma racoreasca pe mine, cel istovit de arsita si neplouare ! Ce lacrima dulce si tamaduitoare, zamislindu-se in inima, urca in cap si curge pe obrazul aprins din ochiul smerit si bland, care priveste pe toti si toate cu atata pace, cu atata dragoste ! Atunci simt eu tamaduirea firii mele ! Atunci e desfiintata lupta launtrica !

Atunci se unesc puterile mele sfasiate si destramate de pacat! Dupa ce m-am facut una cu tine si cu celelalte puteri ale mele, dupa ce am tras in aceasta unire insusi trupul, simt mila Ziditorului catre faptura Sa cazuta, cunosc in chip lucrator insemnatatea si puterea Rascumparatorului, Care ma vindeca prin porunca Sa cea atotputernica si de viata facatoare. Eu il marturisesc! Eu vad lucrarea inchinatului Atotsfant Duh, care de la Tatal purcede si e trimis de Fiul! Eu vad lucrarea lui Dumnezeu-Duhul, Celui adus de Dumnezeu-Cuvantul, Ce arata Dumnezeirea Sa prin puterea Sa ziditoare, prin mijlocirea careia vasul sfaramat se arata de parca niciodata nu ar fost supus sfaramarii, in intregimea si frumusetea sa dintru inceput. Mintea mea ! intoarce-te catre Cuvantul lui Dumnezeu, din care am luat deja nenumarate teunatati, dar le-am pierdut prin nepasarea noastra, prin raceala noastra fata de darurile lui Dumnezeu. Darurile fara de pret, duhovnicesti, le-am dat pe o nalucire amagitoare de daruri sub a caror infatisare pacatul si lumea mi-au dat otrava lor. Mintea mea ! Intoarce-te catre Cuvantul lui Dumnezeu ! Cauta acolo mangaiere pentru mine: in clipele de fata durerea mea e de neindurat, si ma tem sa nu cad in pierzarea cea de pe urma: in deznadejde.

Mintea. - Cuvantul lui Dumnezeu, suflete, dezleaga nedumerirea noastra prin raspunsul cel mai multumitor cu putinta; insa multi dintre oameni, dupa ce au auzit Cuvantul Duhului si l-au rastalmacit siesi cu intelegerea lor trupeasca, au zis despre de viata facatorul Cuvant al lui Dumnezeu: Greu este Cuvantul acesta, si cine poate sa-l asculte ? (In. VI, 60). Asculta, suflete, ce a zis Domnul: Cel ce si-a aflat sufletul sau il va pierde pe el, iar cel ce si-a pierdut sufletul sau pentru Mine il va afla pe el (Mt. X, 39). Cel ce-si iubeste sufletul sau il va pierde pe el, iar cel isi uraste sufletul sau in lumea aceasta il va pazi pe el in viata cea vesnica (In. XII, 25).

 

Sufletul. - Gata sunt sa mor, de porunceste Dumnezeu; dar cum sa mor eu, cel fara de moarte ? Nu stiu vreo arma care sa fie in stare a ma lipsi de viata.

 

Mintea. - Sa nu crezi, suflete, ca porunca lui Hristos legiuieste sa mori doar tu, ca eu as fi scutita. Nu! Paharul mortii dator sunt sa-l impart cu tine si sa-l beau eu cea dintai, ca vinovata de capetenie a caderii, lepadarii, nenorocirii, mortii noastre vremelnice si vesnice care ne sunt de obste. Moartea si pieirea pe care le cere Dumnezeu de la noi nu stau in nimicirea fiintei noastre, ci in nimicirea iubirii de sine, ce s-a facut parca viata noastra. Iubirea de sine e dragostea schimonosita a omului cazut fata de sine insusi.

Iubirea de sine divinizeaza ratiunea sa cazuta, cu nume mincinos - se straduie in toate si totdeauna sa-si multumeasca voia sa cazuta, cu indreptare mincinoasa. Iubirea de sine se vadeste fata de aproapele fie prin ura, fie prin dorinta de a placea oamenilor, adica patimilor omenesti; iar fata de lucruri, pe care ea le intrebuinteaza intotdeauna in chip rau, prin impatimire.

Precum Sfanta Dragoste este legatura desavarsirii (Col. III, 14) si e alcatuita din plinatatea tuturor virtutilor, asa si iubirea de sine este acea patima pacatoasa ce e alcatuita din plinatatea tuturor celorlalte felurite patimi pacatoase. Pentru nimicirea in noi a iubirii de sine sunt datoare sa lepad toate cugetarile mele, chiar de as fi foarte bogata in cugetarile date de invatatura lumii si dupa stihiile acestei lumi (Col. II, 8). Sunt datoare sa ma cufund in saracia duhului si, dezbracata prin aceasta saracie, spalata prin plans, netezita, inmuiata prin blandete, curatie si milostenie, sa primesc intelegerea pe care va binevoi s-o insemneze asupra mea dreapta Rascumparatorului meu. Aceasta dreapta este Evanghelia. Iar tu, suflete, dator esti sa te lepezi de voia ta, oricat de greu ar fi acest lucru pentru inima, chiar daca simtamintele si inclinarile inimii tale ti s-ar parea cele mai drepte si cele mai alese, in locul voii tale esti dator sa implinesti voia lui Hristos, Dumnezeului si Mantuitorului nostru, oricat de neplacut si de aspru ar fi acest lucru pentru inima iubitoare de sine. Iata moartea pe care o cere Dumnezeu de la noi, ca prin moartea cea de bttna voie sa nimicim moartea care viaza in noi in chip silnic si sa primim in dar invierea si viata ce izvorasc din Domnul lisus.

 

Sufletul. - M-am hotarat la lepadarea de sine: din singure cuvintele pe care le-ai rostit despre lepadarea de sine, si am inceput deja sa simt mangaiere si nadejde. Sa parasim viata ce naste deznadejdea si sa primim viata ce e zalogul mantuirii. Du-ma, mintea mea, in urma poruncilor lui Dumnezeu, iar tu insati ramai neabatuta intru Acel Cuvant Care a vestit despre Sine: Cel ce ramane intru Mine si Eu intru el, acela face roada multa: ca fara Mine nu puteti face nimic (In. XV, 5). Amin.

 

Sfantul Ignatie Briancianinov