Închizând
intrările în inimă, punând acolo strajă mintea dezbrăcată de toată
închipuirea și cugetarea, dar înarmată cu rugăciunea și cu numele Iisus
Hristos, nevoitorul intră în luptă cu toată înrâurirea și cu tot gândul
ce vine din afară. În aceasta constă esența trezviei minții. Țelul îi
este lupta cu patimile. Într-un înțeles mai larg și mai cuprinzător
biruința asupra patimilor se dobândește prin paza poruncilor lui
Hristos; dar în cazul de față vorbesc despre chipul anume al trezviei
nevoinței, care începe după ce nevoitorul, trecând prin cunoscutele
etape ale dezvoltării duhovnicești, părăsește rugăciunea închipuirii cea
după primul chip, iar apoi și pe a doua, văzând prin cercare
nedesăvârșirea ei.
Paza minții
și a inimii de toate gândurile se însoțește de o lungă luptă, deosebit
de grea și de subțire. Omul, trăind în mijlocul unei nesfârșite mulțimi
de înrâuriri și impresii dintre cele mai felurite, ca urmare a
neîncetatelor lor schimbări nu ajunge să le înțeleagă nici firea, nici
puterea. Nevoitorul însă, luptătorul liniștirii minții, îndepărtându-se
de toate cele din afară, străduindu-se de-a lungul zilelor și nopților a
restrânge numărul impresiilor ce vin din afară până la minimul posibil,
îndepărtându-se, drept aceea, de la a cauta asupra lumii din afară din
curiozitate, de a auzi convorbiri străine, de a citi cărți a – se adună
asupra ființei sale lăuntrice cu toată puterea și acolo intră într-o
luptă corp la corp cu gândul. Numai astfel îi poate cunoaște firea și
puterea, uneori uriașă. Omul ce nu destul ia aminte la cele din lăuntru,
ușor cade pradă gândului și i se face rob. Plecandu-și voia către gând,
omul se aseamănă, ba chiar se identifică duhovnicește cu duhul a cărui
energie era cuprinsă în gând. Primind în suflet gândul pătimaș, care
foarte adesea este rezultatul înrâuririi diavolești, omul se face
unealtă lucrării diavolești.
Mintea ce
adânc se roagă simte uneori apropierea din afară a vreunui duh, dar dacă
rugăciunea atentă nu se întrerupe, acela se va îndepărta neprimit,
astfel încât omul nu va putea spune, după rugăciune, cine, pentru ce și
cu ce venise.
Uneori, în
vremea unei rugăciuni adânci se întâmplă ceva greu de lămurit. Pe lângă
minte trec uneori fenomene luminoase ce încearcă să atragă la sine
privirea minții; iar dacă mintea nu se întoarce către dânsele, atunci
ele grăiesc, cum ar fi, minții: «Eu îți aduc înțelepciune și înțelegere,
iar dacă tu nu mă primești numaidecât, poate niciodată de acum înainte
nu o să mă mai vezi». Însă mintea cercată nicicum nu se întoarce către
ele, iar ele se îndepărtează nu numai neprimite, ci și necunoscute. Nu
știe sigur mintea nici dacă acela fusese cumva un vrăjmaș sau un înger
bun; știe însă din cercare că, oprindu-se și cercând ceea ce gândul
strălucit adusese, își va pierde rugăciunea, iar apoi va trebui să o
caute din nou printr-o grea trudă. Experiență a arătat că în ceasul
rugăciunii nu trebuie să te pleci nici chiar asupra gândurilor ce par
bune, căci astfel mintea neapărat va întâlni și altele și, precum zicea
Starețul, «curată nu va ieși». Pierderea rugăciunii curate este o pagubă
pe care nimic nu o poate înlocui.
Luptând spre
a-și păstra libertatea, nevoitorul duce o luptă atât de încordată cu
gândul, încât cel ce nu a cercat-o din experiență nu-și poate da seama.
În această luptă lăuntrică cu gândul, în această împotrivire față către
față, în care sufletul începătorului nu arareori suferă în parte o
înfrângere, dar uneori mai și biruiește, nevoitorul are putința de a
observa caracterul gândului până la o uimitoare subțirime; astfel încât,
deși nu va săvârși în faptă păcatul ce-i fusese pus înainte, va
cunoaște totuși lucrarea (energia) fiecărei pătimi cu mult mai adânc și
mai amănunțit decât cel ce este stăpânit de ea. Acesta din urmă poate
observa asupra sa și asupra celorlalți ivirea energiei unei anume
patimi, însă spre a ajunge la o mai adâncă cunoaștere a ei neapărat va
trebui să atingă locul duhovnicesc unde petrece cel ce se roagă după al
treilea chip al rugăciunii și vede fiece patimă din însăși zămislirea
ei.
Cunoașterea
patimilor dobândită prin biruirea lor duce la străvederea din cercare.
Dar trebuie spus că străvederea ce vine ca urmare a experienței unei
îndelungate lupte cu patimile nu poate ajunge la desăvârșirea pe care o
are darul străvederii cel după osebita lucrare a harului. Cea dintâi,
după anumite mișcări, după față, după unele cuvinte, după felul
tăcerilor sau al convorbirilor, după atmosferă psihică pe care o
răspândește omul, află cele despre starea lui duhovnicească; cu toate
acestea cel mai sigur temei pentru a judeca cele despre om este
convorbirea cu el, deoarece din cuvântul său iese la iveală și măsura
adevăratei sale experiențe duhovnicești, și ceea ce nu este decât
urmărea învățăturii din afară. A doua însă, adică străvederea după har,
toate le cunoaște prin rugăciune și nu are nevoie de prezența omului.
“Cuviosul
Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă
Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009
sursa: https://siluanathonitul.wordpress.com/2012/08/10/mintea-si-inima-trebuie-pazite-de-toate-gandurile/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu