Ucenicii lui Ioan Botezătorul posteau des (Lc5,33),iar fariseii de două ori pe săptămână (Lc 18,12), marțea și joia, zile de post înlocuite de creștini cu miercuri (ziua vinderii lui Isus de către Iuda) și vineri (ziua pătimirii lui Isus Cristos).
Înainte de a prezenta în sinteză diverse semnificații și rosturi ale postului pentru creștini, săfacem două precizări. Prima precizare. În limba română s-a încetățenit folosire a două cuvinte: post și ajun. Post cu semnificația de renunțare (abstinență) la carne de animale și la ce produc animalele (lactate și ouă). Ajun cu înțelesul de a nu mânca decât o dată pe zi mâncare de post, adică de a reduce numărul meselor. Noi vom folosi doar cuvântul post în sens general (inclusiv de ajun), de abstinență generalizată de la exces alimentar cauzat de plăcerea de a mânca. A posti înseamnă a renunța la cantitate (reducerea numărului de mese), varietate (reducerea numărului de alimente de la o masă,excluse fiind carnea și lactatele) și calitate (alimente negătite, naturale). A doua precizare privește faptul că postul alimentar este doar simbol și model al postului general (abținere de la lucruri permise dar nu necesare), post care include abstinența de la orce fel de exces consumist: de la exces de carne vie (sexualitate), de băutură, de bani, de haine, de case, de autoturisme, de vorbe, de televizor sau internet, de dans și muzică, de parfumuri, de tutun și cafea, de scăldări, etc.
1. Postul leac contra lăcomiei.
Dintre cele opt gânduri ale răutății (patimi principale) sistematizate de sfântul Evagrie Ponticul (lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de argint, mânia, tristețea, acedia, slava deșartă și trufia), lăcomia (consumismul) este principala patimă rădăcină din care nasc, cresc și se înlănțuiesc celelalte
șapte patimi. Lăcomia pântecelui mișcă cele de sub pântece (desfrânarea), amândouă având nevoie de bani (arginți) pentru a fi satisfăcute. Iubirea de arginți generează mânie dacă arginții sunt furați sau pierduți; tristețe dacă lipsesc. Dacă ai prea mulți arginți ei produc trândăvia luxului (acedia), slava
deșartă în raport cu nevoiașii și trufia în raport cu providența divină (înlocuită cu ”providența” conturilor bancare).
Postul ca asceză în vederea eliberării de patimi și realizarea nepătimirii (ținta fazei practice a urcușului spiritual) taie, anulează rădăcina patimilor, lăcomia pântecelui (consumismul), care este împreună cu trufia (culmea patimilor), păcatul Sodomei și Gomorei (depravarea morală sugerată de
Geneză 19,4-8 este consecința consumismului), după cum explicitează profetul Iezechiel 19,49 LXX când amenință Ierusalimul: ”acesta (a fost) păcatul Sodomei, sora ta – trufia; în belșug de pâine și în preplin de vin s-au desfătat, ea și fiicele ei; ... și n-au întins o mână celui sărac și nevoiaș”. Postul ca
reducere a cantității și varietății alimentelor anulează lăcomia pântecelui, a stomacului (gastrimarghia), iar ca abstinență de la calitatea alimentelor (apreciată de gust, limbă) se opune lăcomiei limbii (laimarghia). Limba italiană unifică lăcomia stomacului cu lăcomia limbii folosind un singur cuvânt”lăcomia gâtlejului” (golosita; gola însemnând gât).
În sens pozitiv postul este economisitor în vederea binefacerii, a carității. Adevărata caritate presupune renunțarea, sacrificiu (Ioan 15,13: ”nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi”), nu dăruire lucrurilor de care nu avem nevoie. Dreptatea și nu caritatea ne-ar obliga să dăruim surplusul. Cu caritatea dăm aripi rugăciunii. Rugăciunea înălțată pe aripile binefacerii ajunge la Dumnezeu care face să ploaie harul său datorită căruia vom posti mai mult, economisind mai mult în vederea carității, etc. Așa se iese din cercul vicios al egoismului și se intră în cercul virtuos al
postului, carității și rugăciunii.
2. Postul eliberare de sub dictatura trupului.
Înainte de căderea strămoșească omul în structura sa trihotomică (trup, suflet și spirit) era coordonat și condus de spiritul omului luminat de Spiritul lui Dumnezeu. Din punct de vedere al compusului uman, una din semnificațiile căderii ar consta dintr-o lovitură de stat a Șarpelui cel vechi
(numit Diavolul și Satan: Apoc 12,9), care detronează spiritul de la cârma omului și instalează trupul care are cunoașterea numai senzorială (animalică), cunoaștere care distinge numai între plăcere considerată bine și durere considerată rău (acesta este ”pomul aflării a ce se poate ști despre bine și rău”: Gen 2,9 LXX).
Pruncul nou născut moștenește deplin condiția căderii în cunoaștere numai senzorială, manifestată prin plăcerea de a mânca după care doarme liniștit și durerea foamei din cauza căreia plânge. Datorită acestui fapt primul pas spre maturizare este controlul intrării și ieșirii tubului digestiv, prin alimentare la ore fixe și eliminare când stă pe oliță.
Până la 15 ani copilul trăiește în primul rând sub influxul celor 5 simțuri trupești. După 15 ani se dezvoltă și ultimele din cele 5 simțuri sufletești (senzația, imaginația, opinia, gândirea și inteligența) prin care spiritul omului supune, controlează și ordonează sensibilul eliberându-ne de sub dictatura trupului. Din acest punct de vedere postul în sensul de a nu mânca de ”dulce” ar însemna ”tăierea împrejur a dulceților trupești” (sensibile) și hărănire și cu ”dulcețile inteligibile” (gândite). Dar cum dulcețile trupești intră prin cele 5 simțuri trupești, trebuie postit cu ochii, urechile, mirosul, gustul, pipăitul. Postitul cu ochii renunțând la vederea frumuseților sensibile seducătoare (nuditate, televizor, oglinzi, coafură, machiaj). Postitul cu urechile renunțând la sunetele dulci (vorbe mieroase, muzică deplasată).
Postitul cu mirosul abținându-ne de la parfumuri scumpe, săpunuri mirositoare, geluri,tutun. Postitul cu gustul prin renunțarea la bucate gustoase dichisite de bucătărese pricepute. Postitul cu pipăitul renunțând la haine și așternuturi moi și molatice, la scăldări dese și la pipăitul cărnii vii.
Până la 15 ani copilul trăiește în primul rând sub influxul celor 5 simțuri trupești. După 15 ani se dezvoltă și ultimele din cele 5 simțuri sufletești (senzația, imaginația, opinia, gândirea și inteligența) prin care spiritul omului supune, controlează și ordonează sensibilul eliberându-ne de sub dictatura trupului. Din acest punct de vedere postul în sensul de a nu mânca de ”dulce” ar însemna ”tăierea împrejur a dulceților trupești” (sensibile) și hărănire și cu ”dulcețile inteligibile” (gândite). Dar cum dulcețile trupești intră prin cele 5 simțuri trupești, trebuie postit cu ochii, urechile, mirosul, gustul, pipăitul. Postitul cu ochii renunțând la vederea frumuseților sensibile seducătoare (nuditate, televizor, oglinzi, coafură, machiaj). Postitul cu urechile renunțând la sunetele dulci (vorbe mieroase, muzică deplasată).
Postitul cu mirosul abținându-ne de la parfumuri scumpe, săpunuri mirositoare, geluri,tutun. Postitul cu gustul prin renunțarea la bucate gustoase dichisite de bucătărese pricepute. Postitul cu pipăitul renunțând la haine și așternuturi moi și molatice, la scăldări dese și la pipăitul cărnii vii.
Astfel ne eliberăm de asemănarea cu Diavolul blestemat să meargă pe piept și pe pântece și să mănânce ”țărână” (Gen 3,14), adică să mănânce numai hrană materială, sensibilă. (Vezi Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, Ed. Bunavestire, Bacău 2001, pp. 110-112)
3. Postul embargou alimentar.
Una dintre metodele cele mai răspândite pentru a cuceri și supune este folosirea embargoului. În vechime cetățile se cucereau prin încercuire îndelungată pentru a suprima alimentarea cu hrană și apă (embargou alimentar). În zilele noastre statele care nu se supun noi ordini mondiale dictată de marile puteri sunt supuse unui embargou comercial național. În viitor persoanele care nu se vor supune Fiarei apocaliptice (putere economică și politică mondială satanistă) vor fi excluse de la comoditățile bunăstării capitaliste cu embargou comercial individual (Apoc 13,16-17: imposibilitatea de a vinde și cumpăra, adică de a face comerț, fără semnul Fiarei).
În această perspectivă embargoul alimentar al postului ar consta în tăierea provizorie a alimentării stomacului cu hrană pentru a (auto)cuceri trupul și a instala la putere spiritul omului (rațiunea și mintea). Pentru a supravețui în condițiile căderii, tăierea aprovizionării stomacului nu este totală ci parțială, adică este ”tăiere împrejur”, tăiere în primul rând a exceselor alimentare cauzate de plăcerea de a mânca.
4. Postul abstinență de la carne.
Înainte de cădere spiritul omului se hărănea din Spiritul lui Dumnezeu, sufletul se hărănea din spiritul omului, ia trupul trăia mai mult pe seama sufletului fiind autonom față de mediul înconjurător.
După cădere (”lovitura de stat” a Diavolului) raporturile dintre trup, suflet și spirit se schimbă. Spiritul omului separat de Dumnezeu supravețuiește pe seama sufletului creând ”valori spirituale” (cultură).
Sufletul se hărănește din trup rodind patimi. Trupul trăiește pe seama mediului înconjurător de care devine total dependent.
Inițial omul era vegetarian hărănindu-se cu semințele plantelor și fructele pomilor (Gen 1,29).
După potop Dumnezeu dă ”dezlegare” la carne (Gen 9,2: toate târâtoarele cu viață sunt pentru hrana omului). În mediu înconjurător carnea este izvorul principal de viață concentrată în sângele oricărui trup (Lev 17,10.14 LXX: ”viața (sufletul) oricărui trup este sângele lui”). Prin urmare în mediul
înconjurător izvorul principal de viață pentru supravețuirea omului (trupului) în condițiile căderii este carnea de animale cu sânge roșu și produsele animaliere, lactate și ouă.
Postul ca abstinență de la carne de animale înseamnă recuperarea regimului alimentar inițial prescris omului de Dumnezeu după ce a fost creat. De fapt ar fi ne logic pentru oamenii restaurați din stricăciunea căderii de către Cristos (creștini), adică pentru cei ce s-au cuplat la izvorul dumnezeiesc de viață trăind ”nu numai cu pâine ci cu orce vorbă (sau lucru) care iese din gura lui Dumnezeu” (Deut8,3; Mt 4,4) și chiar cu trupul și sângele lui Isus Cristos, să nu renunțe periodic la carne și să nu revină la alimentația vegetariană ”paradisiacă” de dinainte de potop.
5. Postul pregustare a odihnei sabatice.
Cea mai mare parte a activității umane este folosită pentru procurarea celor necesare întreținerii acestei vieți, în primul rând procurarea alimentelor. Hărănirea pune stomacul la muncă aproape continuă pentru a digera cele înghițite. Din această perspectivă postul ar însemna să acordăm o zi de
odihnă (repaus) stomacului. Așa cum odihna totală în care intrăm numai după ce vom adormi în Domnul o pregustăm cu odihna de tip sabatic a duminicilor și sărbătorilor, așa și odihna alimentară totală o pregustăm parțial cu postul alimentar.
Plecând de la motivațiile și semnificațiile sâmbetei în sfânta Scriptură vom deduce prin analogie și alte semnificații ale postului pentru creștini.
a). Postul semn al asemănării cu Dumnezeu.
Prima motivație a odihnei sabatice pentru evrei era faptul că poporul lui Dumnezeu trebuia să respecte un program de muncă asemănător cu programul de lucru a lui Dumnezeu: ”șase zile să lucrezi și să faci toate lucrurile tale, iar în ziua a șaptea, sabatul pentru Domnul Dumnezeul tău, să nu faci în ziua aceea vreo muncă,... căci în șase zile Domnul a făcut cerul și pământul și marea și toate câte sunt în ele, iar în ziua a șaptea s-a odihnit” (Ex 20,9-11 LXX). Prin analogie, postul ca odihnă în primul rând a stomacului ar fi un semn al asemănării parțiale cu Dumnezeu, cu lumea spirituală a îngerilor, care nu mănâncă niciodată.
b). Postul semn al libertății.
A doua motivație a respectării odihnei sabatice era comemorarea eliberării din robia egipteană unde au fost supuși la munci forțate fără nici o zi de odihnă: ”să-ți amintești că ai fost slugă în țara Egiptului și că Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână puternică și cu braț înalt; de aceea
Domnul Dumnezeul tău ți-a poruncit să păzești ziua sabatului și să o sfințești” (Deut 5,15 LXX).
Faptul că în țara promisă aveau o zi de odihnă săptămânală era nu numai un semn al eliberării din trecut (comemorare), ci și un semn al libertății din prezent. Prin analogie, odihna postului ar fi o continuă comemorare a faptului că am fost eliberați din robia căderii în asemănarea cu animalele
(semnificată de îmbrăcarea în veșminte de piele: Gen 3,21), din robia trupului care pretinde o slujire zilnică.
c). Postul antrenament în a spune ”nu”.
Principiul fundamental al Vechiului Testament (VT), codificat și în cele zece porunci (Ex 20,3-17) și odihna sabatică, este unul negativ: să nu faci nici un rău, conform formulei rabinice: ”ce ție nu-ți place altuia nu-i face” (restul VT este comentariul acestei formule). Evreii antrenându-se sâmbăta în a
nu face nici un rău (în a spune ”nu”), din scrupulozitate au ajuns ca să nu facă nici binele urgent sâmbăta. Această atitudine încearcă să o corecteze Isus Cristos când întreabă pe cărturarii și fariseii care-l acuzau că nu respectă sabatul: ”este îngăduit in ziua sabatului a face bine ori a face rău, a scăpa
un suflet sau a-l pierde?” (Lc 6,9), concluzând că binele, mai ales cel urgent, trebuie făcut fără zăbavă.
Isus Cristos după ce a postit 40 de zile și a flămânzit, când a fost ispitit (încercat) de Diavol în pustiu (Mt 4,1-11), nu a intrat în dialog direct cu Ispititorul cum a făcut Eva, a răspuns provocării indirect, lăsând Scriptura să vorbească în numele său. Ispita este provocarea de a accepta dialogul. A
intra în dialog înseamnă practic a cădea în ispită. (Vezi Noul Testament. Evanghelia după Matei, traducere și comentariu Cristian Bădiliță, București 2009, p. 158). Părinții spirituali inspirindu-se din atitudinea lui Isus din timpul ispitirii din pustiu, au subliniat că Diavolul se învinge foarte ușor și
simplu spunând ”nu” la toate propunerile, sugestiile și avansurile sale. De aceea postul este un bun antrenament în a spune ”nu” tuturor ispitirilor la care ne supune Vicleanul prin patimi, în primul rând prin patima maică a tuturor patimilor, iubirea trupească de sine (filautia).
d). Postul conștientizează neputința supravețuirii veșnice.
Faptul că evreii au ajuns să nu facă nici binele urgent sâmbăta, poate avea și o valoare simbolică pozitivă în sensul așteptării ascetice ca să vină acela care poate mântui și da viață veșnică, conștientizând faptul că oricât bine ar fi făcut tot nu s-ar fi putut automântui și supravețui veșnic.
Analog, postul poate fi un mod de a conștientiza faptul că oricât am mânca tot nu vom putea supravețui veșnic, mai devreme sau mai târziu trupul acesta va muri (nu va rămâne celulă pe celulă). Mântuirea și înveșnicirea omului nu se poate realiza prin iluzia consumismului. O va realiza deplin Domnul și Mântuitorul nostru Isus Cristos prin învierea cărnii și viața veșnică ce va urma. Lui să-i fie slavă în vecii vecilor. Amin.
Ieromonah Sabin-Sebastian Făgăraș
Comunitatea monastică Stavroanastasis
(Publicat în Oglindanet, 06.03.2011)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu