Un sfânt născut în secolul al 19-lea, trecut la veșnicie în secolul al 20-lea, și făcător de minuni al secolului 21. Chirurg genial, mărturisitor al credinței în închisori și în lagăre, vindecând cu darul său, în timpul vieții și după moarte, boli în fața cărora știința omenească rămâne neputincioasă.
Sfântul Luca al Crimeii
Sfântul Luca s-a născut pe 27 aprilie, anul 1877, în orașul Kerci, sub numele de Valentin. El a observat de la cea mai fragedă vârstă sinceritatea rugăciunilor părintești, lucru care, a influențat fără îndoială, formarea concepției despre lume. Mai târziu, avea să-și amintească: “Tatăl meu era catolic, foarte evlavios, întotdeauna mergea la biserică și se ruga acasă… Mama se ruga acasă cu multă râvnă… Dacă se poate vorbi de o religiozitate ereditară în cazul meu, probabil că am moștenit-o mai ales de la tata, care era foarte evlavios. Tata era de o curăție sufletească uimitoare, nu vedea nimic rău în nimeni, avea încredere în toată lumea…”
Viitorul Sfânt a crescut într-o atmosferă de iubire și ascultare. Încă din copilărie se distingea prin caracterul liniștit și ferm. A început să manifeste de timpuriu înclinații artistice; absolvind în același timp gimnaziul și școala de artă, a început să se pregătească pentru examenele de admitere la Academia de Artă.
O, Doamne! Într-adevăr sunt puțini lucrătorii tăi?
După absolvirea gimnaziului, la vârsta de 18 ani, lui Valentin i–a fost dăruit Noul Testament. “Concepția corectă despre învățătura lui Hristos am extras-o din citirea asiduă a întregului Nou Testament. Foarte multe locuri din această Sfântă Carte a produs asupra mea cea mai profundă impresie, și le-am subliniat cu creion roșu. Nici unul n-a putut să se compare însă ca forță cu acel loc din Evanghelie unde Iisus, arătându-le ucenicilor câmpurile cu grâu copt, le-a spus: Secerișul este mult, iar secerătorii sunt puțini. Așadar, rugați-L pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Său. (Matei 9, 35). Literalmente, mi-a tresărit inima, și am strigat tăcut: “O, Doamne! Într-adevăr sunt puțini lucrătorii tăi?” Mai târziu, după mulți ani, când Domnul m-a chemat să lucrez în ogorul Lui, am fost convins că prin acest text evanghelic, Dumnezeu m-a chemat pentru prima dată să Îi slujesc.”
Pregătindu-se să devină doctor, Victor-Iasenețkii se ocupa intens cu desenul, dar spre deosebire de colegii săi, alegea nu peisaje din împrejurimile Kievului și nu scene de gen. Pe Valentin îl atrăgea latura spirituală a vieții: “Atunci s-a manifestat religiozitatea mea pentru prima dată. În fiecare zi – uneori și de două ori pe zi – mergeam la Lavra Peșterilor, deseori mă duceam în bisericile din Kiev și, întorcându-mă de acolo, schițam ce văzuzem în Lavră și în biserici. Atunci s-a format orientarea artistică pe care aș fi urmat-o dacă nu m-aș fi lăsat de pictură.”
După părerea lui Valentin, folositoare pentru oamenii aflați în suferință era medicina, deoarece satul rusesc avea deosebită nevoie tocmai de asistență medicală. În anul 1897 a intrat la facultatea de medicină, unde primea numai note maxime, și se evidenția clar între studenți prin excelentele preparate anatomice pe care le pregătea: ”Din artist am devenit artist în anatomie și chirurgie… colegii meu au hotărât într-un glas că voi fi profesor de anatomie, și au avut dreptate, deși protestam împotriva previziunilor lor.”
În anii IV și V l-au pasionat bolile de ochi. Se distingea de ceilalți studenți prin înaltele cerințe morale față de sine însuși și față de ceilalți, prin sensibilitatea față de suferința și durerea celorlalți, prin protestul fățiș împotriva violenței și nedreptății. După ce a susținut cu brio examenele de absolvire și a primit diploma de distincție, Valentin i-a mâhnit cumplit pe colegi declarându-le că în viață, calea lui este cea de medic de țară. “Cum să fiți medic de țară? Sunteți savant ca vocație!”, au strigat colegii. M-am supărat că nu mă înțelegeau deloc, fiindcă eu studiasem medicina doar ca să fiu toată viața medic de țară, să-i ajut pe cei sărmani”, scria în amintirile sale ierarhul Luca.
Începutul activității sale ca medic
N-a ajuns încă imediat medic de țară. În anul 1904 a fost trimis ca voluntar în spitalul Crucea Roșie de lângă Cita, unde a fost numit șef al barăcii chirurgicale într-un lazaret de 200 de paturi. Încă din primele luni de activitate profesională, s-au manifestat caracterul lui ferm, voluntar, și înaltul lui profesionalism. Despre vremurile acelea, arhiereul își amintea astfel: “Fără să am pregătire specială de chirurg, am început imediat să fac operații majore, de mare răspundere, pe oase, pe articulații, pe craniu. Rezultatele muncii mele au fost pe de-a-ntregul bune…”
Multe vieți a scăpat în calitate de chirurg militar. În semn de recunoștință pentru salvarea sa, unul din ofițerii răniți l-a invitat pe Valentin împreună cu Ana, tânăra lui soție, să locuiască și să lucreze în gubernia lui de baștină, Simbirsk, și propunerea a fost acceptată. În momentul venirii lui, pe lângă ambulatoriu, exista un staționar cu 35 de paturi. Munca de medic într-un orășel provincial semăna mult cu munca chirurgului militar: ziua de muncă dura 14-16 ore, plină tot timpul de gemetele și suferința oamenilor istoviți de boală. Singura diferență era aceea că singurul medic era nevoit să fie și ginecolog, și pediatru, și internist, și chirurg.
“Am început să lucrez ca medic în orășelul ”Ardatov din gubernia Simbirsk. Acolo a trebuit să conduc spitalul orășenesc. În condiții dificile, mizerabile, am început imediat să fac operații din toate domeniile chirurgiei și oftalmologiei”.
De mare ajutor i-a fost soția, Ana Vasilevna. În toți anii plini de greutăți petrecuți în spitalele mici de provincie, ea nu numai că a susținut gospodăria, ci l-a și ajutat profesional pe soțul său.
Talentatul medic nu a rămas prea multă vreme în Ardatov (10 luni), neputându-se împăca cu faptul că era nevoit să lucreze cu personal necalificat. “În spitalul din Ardatov m-am lovit imediat de marile dificultăți și pericole pe care le prezintă utilizarea anesteziei generale atunci când chirurgul nu beneficiază de asistență competentă, și încă de acolo mi-a venit ideea necesității de a o înlocui pe o scară cât mai largă cu anestezia locală.” Mai apoi, el a dezvoltat și perfecționat semnificativ una dintre metodele anesteziei locale.
Operații pe bandă
În noiembrie 1905, Valentin Felixovici s-a mutat în satul Liubajul de Sus din județul Fatej, gubernia Kursk, unde a condus un mic spital de zece paturi. “Într-un mic spital sătesc, de zece paturi, am început să operez intens, și în scurtă vreme, am dobândit o asemenea reputație, încât veneau la mine bolnavi din toate părțile, și din alte județe”, își amintea ierarhul. Pe atunci era foarte răspândit trahomul, care răpea vederea a mii de oameni. Valentin le reda acestora posibilitatea de a vedea. “Un tânăr sărac, orb din fragedă copilărie, și-a recăpătat vederea după o operație. După două luni, a adunat o mulțime de orbi din împrejurimi, și aceștia au venit la mine în șir lung, ținându-se unul de bastonul altui, și așteptând vindecare.”
“Gloria exagerată mi-a făcut insuportabilă poziția pe care o dețineam în Liubaj. Eram nevoit să primesc o mulțime de bolnavi în ambulatoriu și să operez la spital de la ora nouă dimineața până seara, să fac vizite medicale pe un teritoriu destul de întins, și noaptea să examinez la microscop țesuturile excizate, să fac desene ale preparatelor microscopice pentru articolele mele, așa că în scurtă vreme, până și forțele mele tinere au început să fie insuficiente pentru volumul enorm de muncă.”
În perioada în care a lucrat în regiunea Kursk (1905-1908), chirurgul a efectuat peste 1.500 de operații dificile, a sintetizat experiența acumulată din cazurile tratate, și a publicat primele sale articole științifice.
Sfântul Luca (stânga) în sala de operații
În anul 1909, Valentin a plecat în satul Romanovka, județul Balașov, gubernia saratov, unde a luat în primire un spital cu 25 de paturi. Era singurul chirurg din spital. Din fonduri proprii, a cumpărat un microscop. După operații, pregătea și cerceta preparatele de țesturi. În spitalele raionale s-a început această activitate abia în perioada postbelică. Valentin făcea aceasta în anul 1909.
În anul 1909, Valentin devin medic-șef al spitalului orășenesc din Pereiaslavl-Zalesski, unde cu 30 de paturi, fără electricitate și apă curentă, reușește în decurs de un an să execute peste o mie de operații. Acest volum de muncă este acum executat într-un an de o echipă alcătuită din 7-8 chirurgi. Din anul 1913, începe să conducă spitalul pentru răniți, executând cele mai complexe intervenții chirurgicale. În anii Primului Război Mondial, Valentin a operat nu doar bolnavii civili, ci și militari, inclusiv prizonieri răniți.
În munca științifică și în cea practică de chirurg, a fost ajutat de uimitorul său simț tactil și de talentul său de artist plastic. Martorii oculari relatează că, atunci când opera, mișcările lui erau neobișnuit de precise, armonioase și pline de virtuozitate. “Tata avea un simț tactil extrem de fin. Odată, stând de vorbă cu noi, copiii, pe această temă, a hotărât să ne facă o demonstrație: a făcut un teanc din zece foi de hârtie fină albă, afirmând că poate tăia cu bisturiul (ascuțit – aceasta era singura condiție obligatorie!) dintr-o singură mișcare numărul exact de foi pe care îl dorim noi. Experiența a fost reușită. Am fost uimiți!”, avea să povestească mai târziu, fiul lui, Mihail.
Ocupându-se de cercetarea și implementarea în practică a anesteziei regionale, Valentin s-a gândit totodată să expună experiența sa practică într-o carte, pe care s-o intituleze Eseuri de chirurgie septică. “Am alcătuit planul acestei cărți, și am scris pentru ea o prefață. Atunci, spre uimirea mea, mi-a venit o idee obsesivă foarte ciudată: când cartea aceasta va fi încheiată, pe ea va sta numele unui episcop. Nici nu visam pe atunci că voi fi cleric, și cu atât mai mult nu-mi închipuiam că voi fi episcop, dar căile nepătrunse de către noi ale vieții noastre sunt pe deplin știute de Atotștiutorul Dumnezeu, încă de când suntem în pântecele maicilor noastre. După câțiva ani, acea idee obsesivă a devenit deplină realitate.”
Moartea soției sale, Anna Vasilievna
În Asia Centrală, cu climatul ei uscat și fierbinte, familia lui Valentin a fost nevoită să se mute din cauza bolii Anei Vasilievna. În Pereiaslavl-Zalesski, ea s-a îmbolnăvit de tuberculoză pulmonară, și în Tașkent starea ei s-a îmbunătățit întrucâtva. Era tragicul an 1917, când războiul civil era în toi. Spitalul orășenesc din Tașkent era dotat cu o mie de paturi, unde fusese numit medic-șef Valentin. Semăna cu spitalele de țară unde lucrase: aceeași sărăcie în toate privințele, aceleași paturi proaste de fier, aceleași saloane și coridoare pline ochi cu bolnavi. Răniții erau aduși la spital, iar Valentin era adeseori chemat și noaptea să opereze. Și cu toate acestea, nimeni nu l-a văzut vreodată iritat sau nemulțumit. Uneori, răniții veneau unul după altul, și Valentin opera toată noaptea. Potrivit mărturiilor personalului medical, în sălile de operație el nu ridica niciodată vocea, ci vorbea întotdeauna liniștit. Pentru toți era o plăcere să lucreze cu un asemenea chirurg.
În anul 1919, în Tașkent a fost reprimată cu cruzime revolta Regimentului Turkmen împotriva noului regim, și a început răfuiala cu contra-revoluționarii. În urma unui denunț, Valentin s-a trezit printre aceștia, și a petrecut sub arest o zi și o noapte. Pentru mulți, arestul se încheia prin execuție. Valentin a fost pus în libertate, dar soția lui a suferit o gravă traumă psihică, ce s-a reflectat în mod negativ asupra sănătății ei. Boala a progresat, în scurt timp, Anna Vasilievna a murit, lăsând orfani patru copii, dintre care cel mai mare avea 12 ani, iar cel mai mic, 6.
Rugându-se pentru soția lui răposată, Valentin a primit o descoperire de Sus cu privire la aranjarea viitorului copiilor săi. “Domnul Dumnezeu știa ce cale grea, spinoasă mă așteaptă, și îndată după moartea mamei copiilor mei, S-a îngrijit de ei, ușurându-mi situația grea. Nu știu de ce, dar din cuvintele psalmului ce m-au cutremurat, am văzut fără urmă de îndoială că Dumnezeu mi-o arată pe Sofia Sergheevna Velețkaia, sora care mă asista la operații și despre care nu știam decât că rămăsese văduvă de curând și nu acea copii, toată relația noastră rezumându-se la discuții profesionale privitoare la operații. Și totuși, am fost convins că prin cuvintele “face să locuiască cea stearpă în casă ca o mamă ce se bucură de fii” (Ps. 112, 9), Dumnezeu mă îndrumă să trec asupra ei grijile pentru copiii mei și educarea lor.”
Sofia Sergheevna a trăit multă vreme în familia lui
Valentin, rămânând până la moarte în familia mezinului. Dar, după cum
spunea însuși ierarhul Luca, “a fost doar o a doua mamă pentru copii,
fiindcă Dumnezeu Cel Preaînalt știe că relația dintre noi a fost pe
deplin curată.” Pe mormântul Annei Vasilievna a fost pusă o
cruce, pe care Valentin a scris cu mâna sa: “Curată cu inima, flămândă
și însetată de dreptate…”În toamna anului 1920, s-a deschis Universitatea din Tașkent, unul din inițiatorii acestei acțiuni fiind Valentin. Acesta a condus catedra de anatomie topografică și chirurgie operatorie.
“Doctore, trebuie să deveniți preot!”
“Nu după multă vreme, am aflat că în tașkent există o frăție ortodoxă, și m-am dus la una din ședințele ei. Cu privire la una din problemele discutate, am ținut un discurs destul de lung, care a produs o mare impresie. Această impresie s-a transformat în bucurie atunci când cei prezenți au aflat că sunt medicul-șef al spitalului orășenesc.”
Sfântul Ierarh Luca
Nici nu mă gândisem vreodată la preoție, însă am primit cuvintele Preasfințitului Inochentie ca pe o chemare dumnezeiască venită prin gură de arhiereu, și fără să stau pe gânduri vreo clipă, am răspuns: Bine, stăpâne! O să fiu preot, dacă aceasta este pe placul lui Dumnezeu!… În duminica următoare, într-o sutană împrumutată, am fost dus înaintea arhiereului de doi diaconi, și am fost hirotesit de către ei întru citeț, cântăreț, ipodiacon, iar în timpul Sfintei Liturghii, am fost hirotonit întru diacon… La o săptămână după hirotonia întru diacon, de praznicul Întâmpinării Domnului din anul 1921, am fost hirotonit întru preot.“
În paralel cu slujirea preoțească, părintele Valentin continua să opereze și să predea medicina la Universitate. “Am fost nevoit să îmbin slujirea preoțească cu cursurile ținute în facultatea de medicină, pe care veneau să le audieze, în număr mare, și studenți din alți ani. Țineam cursurile în rasă, cu crucea pe piept. Pe atunci încă era posibil, ceea ce acum este imposibil. Am rămas și chirurg principal al spitalului orășenesc din Tașkent, motiv pentru care slujeam la catedrală numai duminicile.”
Hirotonia lui a produs o senzație uriașă în Tașkent, și Valentin vorbea astfel despre motivele care-l determinaseră să înceapă a sluji Bisericii: “La vederea carnavalurilor profanatoare și a batjocurilor aduse Domnului nostru Iisus Hristos, inima mea striga răsunător: Nu pot să tac!, și simțeam că datoria mea este să-L apăr prin propovăduire pe Mântuitorul nostru jignit, și să laud nemăsurata Lui milostivire față de neamul omenesc.”
Pronia dumnezeiască l-a pus pe părintele Valentin să apere creștinismul în acele vremuri grele și pline de tulburare. O propovăduire, fără cuvinte, a fost și faptul că el ținea întotdeauna cursurile universitare în rasă și cu crucea pe piept.
11 ani de închisoare și exil
Viața bisericească din Tașkent mergea tot mai rău, și asta din pricină că “înnoitorii”, cu sprijinul organelor securității de stat, puneau stăpânire pe biserici, schimbând slujbele și întreaga rânduială a vieții bisericești. Părintele Valentin își chema fără frica turma să nu cadă în cel mai mar dintre păcate – cel al schimei și al ereziei. După ce ierarhul locului a plecat din oraș, poporul l-a ales într-un glas pe părintele Valentin să-i fie urmaș, și pe data de 31 mai, 1923, Valentin, primind tunderea în monahism cu numele apostolesc de Luca, a devenit episcop.
Reacția autorităților la apariția în Turkestan a unui chiriarh care era chirurg, profesor și savant de renume, nu s-a lăsat așteptată. Imediat au început să fie publicate în presa oficială articole defăimătoare împotriva episcopului, ce conțineau apelul clar către autorități de a-l pune sub urmărire penală.
În vremea petrecută în închisoare, Preasfințitul Luca a încheiat ultimul capitol al cărții Eseuri de chirurgie septică, la care lucra de peste 20 de ani. Așa s-a împlinit în chip uimitor, prevestirea tainică, cu privire la faptul că atunci când cartea aceasta fi încheiată, pe ea va sta numele unui episcop.
Aresturile și exilurile
După
o anchetă îndelungată, episcopul Luca a fost pedepsit cu exilul în
orașul Eniseisk, din regiunea Krasnoiarsk, unde a fost trimis la
începutul iernii anului 1923. Aici, ierarhul a lucrat în spitalul
orășenesc, unde executa în mod strălucit operații de chirurgie generală, ginecologice, oftalmologice, și de alte specialități; dădea, de asemenea, consultații acasă. “Venirea
mea în Eniseisk a produs o foarte mare senzație, care a ajuns la apogeu
când le-am făcut extracție de cataractă congenitală unor băieței orbi –
trei frați – și le-am redat vederea.”Popularitatea crescândă a episcopului exilat a făcut însă șederea lui acolo insuportabilă pentru autoritățile locale. Pe lângă aceasta, datorită propovăduirii active a ierarhului, populația ortodoxă din Eniseisk a încetat să mai meargă la bisericile înnoitorilor, trecând sub îndrumarea Episcopului Luca. De aceea, bolșevicii l-au trimis pe exilat într-un loc și mai îndepărtat: în Turuhansk.
“În Turuhansk, când am coborât din barjă, mulțimea de popor care mă aștepta a îngenuncheat dintr-o dată, cerând binecuvântare. Am fost imediat cazat la locuința medicului spitalului.” Lucrând la spital, la fel ca înainte, îi binecuvânta pe bolnavi. Duminicile și sărbătorile, slujea la biserica ce se afla la mai puțin de un kilometru de spital. Odată cu venirea arhiereului în Turuhansk, viața duhovnicească de acolo s-a înviorat simțitor. Episcopul Luca a adus la pocăință toată turma din Turuhansk, unind-o cu Biserica Ortodoxă legiuită, condusă de Patriarhul Mărturisitor Tihon. Toate acestea au slujit drept motiv pentru a-l exila și mai departe pe ierarh.
Pe gerul iernii deosebit de aspre dintre 1924 și 1925, episcopul Luca a fost trimis în pustietățile de miazănoapte ale Siberiei, la sute de kilometri de nord de Cercul Polar. După cât se vede, călăii contau pe moartea sigură a exilatului. Condițiile în care s-a trezit episcopul erau foarte grele: locuia într-o izbă prost încălzită, pe un ger crunt, cu bucăți de gheață în loc de ferestre, și cu zăpadă ce nu se topea niciodată pe podea. Însă și aici s-a dovedit a fi un păstor adevărat al turmei lui Hristos. Citind Evanghelia împreună cu puținii locuitori, le boteza copiii, însă nici acolo n-a rămas, fiind adus înapoi la Turuhansk, unde a petrecut încă 8 luni. Termenul exilului a expirat în ianuarie 1926, și ierarhul s-a întors în Krasnkiarsk, cu sania, pe Eniseiul înghețat.
Din 1927 până în 1930, episcopul a trăit în Tașkent ca persoană particulară, fiindcă era lipsit și de catedra episcopală și de cea universitară. “Ocupându-mă doar cu primirea bolnavilor la domiciliul propriu, bineînțeles că nu încetam să mă rog în biserică la toate slujbele, stând în altar cu mitropolitul Arsenie.”
Nu numai că-i trata, ci îi și ajuta material pe pacienții strâmtorați. Odată, a dat adăpost unor copii, frate și soră, al căror tată murise și a căror mamă zăcea în spital. În scurtă vreme, fetița a început să-l ajute la consultații. Sfântul Luca o trimitea mereu în oraș să caute săraci bolnavi.
În anul 1930 a fost arestat din nou, fiind învinuit de această dată că a eliberat o “falsă adeverință”, potrivit căreia, profesorul Mihailovski, care se afla în stare de boală psihică gravă, s-a sinucis. Rezultatul anchetei securității a fost: “Să fie trimis în regiunea de Nord pentru termen de trei ani.” Exilul s-a încheiat în noiembrie 1933. Întorcându-se în Tașkent, nu a putut găsi de lucru.
În toamna anului 1934 a apărut prima ediție a cărții Eseuri de chirurgie septică, ce a devenit manual pentru câteva generații de chirurgi. În paginile acestei cărți, ierarhul nu predă doar aspectul tehnic al punerii diagnosticului și metodelor operatorii de tratament, ci și lecții de omenie autentică și milostivire creștină față de bolnav:
“Trecând la operație, trebuie să avem în vedere nu numai cavitatea abdominală și interesul pe care îl poate prezenta ea, ci întreg omul bolnav, pe care medicii, din păcate, îl numesc atât de des
Sfântul Luca spunea că scopul vieţii este să faci bine oamenilor. „Pentru un chirurg nu trebuie să existe „cazuri medicale”, ci numai omul viu care suferă”.În prefața la ultima ediție a acestei cărți, se spune că “prin meritele sale științifice, clinice și literare, cartea ierarhului Luca reprezintă un fenomen unic, fără analogie în literatura medicală mondială.”
În anul 1937, Ierarhul a fost învinuit de spionaj în favoarea puterii străine. Pentru a fi condamnat, era nevoie să i se smulgă recunoașterea propriei vinovății, pe care securiștii au încercat să i-o stoarcă torturându-l și batjocorindu-l luni de zile. “A fost inventat așa-numitul interogatoriu pe bandă rulantă, prin care am trecut și eu de două ori. Această cumplită bandă rulantă se desfășura neîncetat, zi și noapte. Cekiștii anchetau cu schimbul, iar cel anchetat nu era lăsat deloc să doarmă.
Am început din nou, în semn de protest, greva foamei, pe care am ținut-o multe zile. În pofida acestui fapt, mă obligau să stau la colț, dar în scurtă vreme ajungeam să cad pe jos de epuizare. Am început să am halucinații vizuale și tactile intense, care veneau una după alta. Mi se cerea tot timpul să mă recunosc vinovat de spionaj, la care eu doar îi rugam să arate pentru care stat am spionat. Bineînțeles, la asta n-aveau ce să răspundă. Interogatoriul a ținut 13 zile și 13 nopți, și nu o dată am fost târât sub robinet, din care îmi turnau în cap apă rece.”
Din mila lui Dumnezeu, episcopul Luca, care pe atunci avea 60 de ani, și a cărui sănătate era deja șubrezită de exiluri, a rezistat și acestor chinuri. Ancheta, la fel ca înaintea celor două exiluri, a intrat într-o fundătură, fiindcă ierarhul nu recunoștea acuzațiile mincinoase.
Cu toate acestea, a fost condamnat și exilat pentru 5 ani în regiunea Krasnoiarsk. Episcopul Luca a fost dus în satul Murta Mare, unde, în spitalul raional, a susținut o intensă activitate chirurgicală, iar din Tașkent i se trimiteau numeroase istorice de boală de la pacienți cu afecțiuni septice pentru o nouă ediție a Eseurilor de chirurgie septică. Această carte, împreună cu monografia Rezecțiile tardive în plăgile împușcate ale articulațiilor mari a fost de mare ajutor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Prin focul celui de-a doilea război mondial
Când a început războiul cu Germania hitleristă, Sfântul Luca i-a trimis din exil o telegramă lui Kalinin: “Eu, episcopul Luca, îmi execut sentința de exil în localitatea Mura Mare din regiunea Krasnoiarsk. Fiind specialist în chirurgie septică, pot să acord asistență ostașilor în condiții de front sau în spatele frontului, acolo unde voi fi trimis. Rog ca exilul meu să fie întrerupt și să fiu trimis într-un spital. După încheierea războiului, sunt gata să mă întorc în exil.” A fost astfel numit fără întârziere chirurg principal al spitalului pentru evacuații 15-15 din Krasnoiarsk. Timp de 2 ani, el i-a tratat cu toată dăruirea pe ofițeri și pe soldați.
“Ofițerii și soldații răniți mă iubeau foarte mult. Când vizitam saloanele dimineața, răniții mă salutau cu bucurie. Unii dintre ei, fuseseră operați fără succes de alți chirurgi ca urmare a rănilor suferite la articulațiile mari, și pe care eu îi vindecasem.” Venit în inspecție, profesorul Priorov spunea că în nici unul dintre spitalele pentru evacuați nu văzuse rezultate atât de strălucite ale tratării răniților ca la episcopul Luca.
Sfântul
a început să se bucure de tot mai multă recunoaștere în cercurile
lumești. ”Sunt tratat cu mult respect. Când intru în adunări mari de
funcționari sau comandanți, toți se ridică în picioare.”Într-o scrisoare către fiul lui, spunea: “Cu adevărat și în mod profund m-am lepădat de lume și de gloria medicală, care, bineînțeles, ar fi putut să fie foarte mare, așa încât pentru mine nici un lucru lumesc nu mai are acum vreun preț. Toată bucuria mea, toată viața mea constau în slujirea lui Dumnezeu, căci adâncă este credința mea. Totuși, nu am de gând să părăsesc nici lumea medicală, nici pe cea științifică.”
Episcop al Tambovului
Exlilul din Krasnoiarsk s-a încheiat la sfârșitul anului 1943. Sfântul a fost numit îndată arhiepiscop al eparhiei Tambovului, unde de-a lungul a doi ani, a lucrat în calitate de chirurg în spitale, și a slujit în biserică. A primit fără să se plângă “moștenirea” ateilor, a început să renoveze biserica, să adune clerici, să țină slujbe, continuând totodată și munca de medic, care s-a dovedit și mai multă decât în Krasnoiarsk. În grija sa se aflau acum 150 de spitale, fiecare având între 500 și 1000 de paturi. De asemenea, dădea consultații în secțiile chirurgicale ale spitalului mare orășenesc.
Era gata, la fel ca înainte, să lucreze ziua și noaptea, cu toate că se apropia de 70 de ani. El îi scria fiului său: “Aducem biserica la frumusețea cuvenită. Munca din spital merge excelent… Le țin medicilor cursuri despre artrita purulentă. Aproape că nu am zile libere. Sâmbetele dau consultații câte două ore la policlinică. Acasă nu dau consultații, fiindcă nu mai am deloc putere și pentru asta – însă bolnavii, mai ales cei de la țară, care vin de departe, nu înțeleg asta, și mă numesc “arhiereu nemilos”. Asta mă apasă foarte mult. În cazuri excepționale, sunt nevoit să dau consultații și acasă.”
“Gloria mea este un triumf pentru Biserică…”
La sfârșitul anul 1945, ierarhul Luca și secretarul său au fost invitați la Comitetul executiv regional, ca să li se înmâneze medaliile pentru “Eforturi Eroice în Marele Război Pentru Apărarea Patriei 1941-1945”. După înmânarea medaliilor, președintele a spus că deși munca sa de consultat al spitalului de evacuați s-a încheiat, el speră că profesorul va continua să împărtășească marea sa experiență profesională medicilor orașului. Arhiepiscopul i-a răspuns următoarele:
Sf. Ierarh Luca
Pentru lucrările sale, ierarhul Luca a primit premiul Stalin clasa I, și o recompensă bănească, pe care a donat-o orfanilor și văduvelor ostașilor căzuți în război. El socotea că eforturile sale științifice vor atrage la Ortodoxie mulți intelectuali. Așa s-a și întâmplat. Pentru mari merite față de Biserica Rusă, Luca, Arhiepiscopul Tambovului a primit de la Patriarhul Alexie I, în februarie anul 1945, dreptul de a purta cruce cu briliante pe camilafcă. Aceasta era cea mai înaltă distincție arhierească.
Duh, suflet și trup
În anii aceea, ierarhul scrie lucrarea teologică Duh, suflet, trup, pe care o considera principala lucrare a vieții sale (cartea a apărut abia în anul 1992). Este o lucrare apologetică, adresată intelectualilor de orientare materialistă. De aceea, relațiile dintre duh, suflet și trup sunt examinate din punctul de vedere al științei – al fizicii și al medicinei.
Sfântul fundamentează filozofic raționamentele sale, iar concluziile lui sunt zidite pe temelia Sfintei Scripturi. Spre deosebire de modul în care omul credincios percepe lumea, pornind de la credință la cunoștințe, ierarhul Luca străbate împreună cu cititorul calea de la cunoaștere la credință. Pentru el, care era savant și teolog de talie, între credință și rațiune, știință și religie nu exista discordanță. El percepea lumea zidită de Dumnezeu ca pe un întreg.
În cele din urmă, episcopul Crimeii
“În mai, 1946 am fost numit arhiepiscop al Simferopolului și Crimeii. Studenții au venit să mă întâmpine la gară cu flori, dar nu am reușit să ne întâlnim, căci am venit cu avionul.”
În Simferopol, spre deosebire de celelalte orașe, Sfântul n-a fost lăsat să se ocupe cu tratarea bolnavilor și cu activitatea știinșifică, deși a continuat să acorde consultații gratuite la el acasă. De câteva ori, a ținut cursuri și a citit comunicări pe teme de chirurgie septică în diferite locuri ale Crimeii, însă creșterea popularității lui îngrijora organele de partid. Profesorii de orientare atee au cerut ca ierarhul să fie îmbrăcat în haine civile atunci când își citește comunicările. Aflând aceasta, Sfântul a zis: “Ce au cu rasa mea? Nu e totuna cum sunt îmbrăcat și ce port pe mine? Doar nu le țin medicilor cursuri de științe teologice, ci numai de probleme chirurgicale.”
În urma situației create, a hotărât să abandoneze activitatea medicală, și să-și dedice toate forțele conducerii eparhiei, care după război era într-o deplină decădere. În pofida vârstei înaintate și a sănătății șubrezite de îndelungate exiluri și întemnițări (mai ales a pierderii parțiale a vederii), arhiepiscopul mergea adesea la parohii pentru a face cunoștință cu comunitățile și cu starea bisericilor de acolo. Multe din acestea ar fi încetat demult să existe dacă el nu le-ar fi sprijinit material, și nu ar fi transferat preoți în biserici pustii.
Sfântul se străduia să ridice nivelul duhovnicesc al clericilor, dispunând să se slujească zilnic chiar și în bisericile de țară. El scria eparhului: “Dacă poporul credincios va ști că biserica este deschisă în fiecare dimineață, că până și atunci când Dumnezeiasca Liturghie nu poate fi săvârșită zilnic se citesc în ea Ceasurile și se slujește Obednița, puterea lui Dumnezeu va întări cucernicia, va atrage tot mai mulți oameni, care văd că preotul se roagă pentru ei zi de zi.”
Sfântul Luca a rostit cea mai mare parte a predicilor sale în anii în care a condus eparhia Crimeii. Începând din primăvara anului 1943, când în Krasnoiarsk s-a deschis o biserică, și până la sfârșitul vieții, arhiepiscopul Luca a propovăduit neobosit: scria predici, le rostea, le corecta, le răspândea prin orașele țării. “Socot că îndatorirea mea arhierească de căpetenie este să propovăduiesc despre Hristos peste tot”, spunea el. Pentru acele vremuri, predicile sale erau foarte îndrăznețe. El le spunea pe șleau, fără teamă, ideile privitoare la problemele de actualitate. Predicile Sfântului Ierarh Luca alcătuiesc 12 volume.
Orbirea trupească și fericitul sfârșit
În
anul 1958, Sfântul Luca a orbit cu desăvârșire. Cu toate acestea, a
continuat, până la sfârșitul vieții sale slujirea arhierească,
propovăduind păstoriților, și slujind cu atâta exactitate, încât nimeni nu și-ar fi putut da seama că este orb.
Slujea
Sfânta Liturghie dumnezeieşte, încât toţi se mirau de aceasta. El însă
le spunea că “cel ce şi-a închinat viaţa Domnului nu poate fi niciodată
orb, fiindcă Dumnezeu îi dă lumină la fel cu cea de pe Tabor.”Într-una din predicile sale, Sfântul Luca spunea: Voi întrebaţi: “Doamne, Doamne, oare uşor este să fii prigonit? Oare uşor este să mergi prin uşa cea strâmtă şi pe calea cea pietroasă? Oare chiar este uşor jugul lui Hristos ?”
Iar eu vă spun: “Da, da! Uşor, din cale-afară de uşor. Dar de ce uşor? De ce este uşor să mergi în urma Lui pe calea cea spinoasă? Fiindcă nu vei fi singur, istovit de puteri, ci te va însoţi însuşi Hristos; fiindcă
harul Lui cel nemăsurat îţi va întări puterile când te vei chinui sub
jugul Lui, sub sarcina Lui, fiindcă El Însuşi te va sprijini, te va
ajuta să porţi această sarcină, această cruce.Pe data de 11 iunie, 1961, de praznicul tuturor Sfinților care au strălucit pe pământul Rusiei, arhiepiscopul Luca s-a mutat din această viață. Tot orașul a venit să-și ia rămas bun de la marele arhiereu: oamenii au năpădit acoperișurile, balcoanele, se cocoțaseră chiar și în copaci.
O uriașă procesiune l-a condus pe păstorul său timp de câteva ceasuri, străbătând tot orașul. A fost înmormântat în micul cimitir de lângă biserica cu hramul Tuturor Sfinților din Simferopol, unde mai apoi aveau să vină zi de zi închinători și bolnavi, în căutarea tămăduirii, fiecare primind cele căutate.
Biserica Rusă a cinstit pomenirea Ierarhului Luca alcătuind aceste frumoase cuvinte pentru necrologul care a apărut în Revista Patriarhiei Moscovei din anul 1961 (nr. 8).
„Până la sfârşitul zilelor sale şi-a păstrat sufletul viu, gata să ajute, fermecător, plin cu gingaşă dragoste de oameni. Şi iată, a venit vremea plecării lui. A plecat de la noi ca să se poată înfăţişa Domnului şi să dea răspuns pentru sine şi pentru numeroasa lui turmă. Trăind pe pământ lupta cea bună s-a luptat, călătoria a săvârşit, credinţa a păzit (II Tim. 4, 7), iar acum, îndrăznim să credem, Domnul i-a gătit în cer cununa dreptăţii… ca unuia ce a iubit arătarea Lui (II Tim. 4, 8)”.Și după moartea sa, arhipăstorul a continuat să-i vindece pe oameni prin Duhul Sfânt: cu privire la aceasta au fost adunate numeroase mărturii orale și scrise.
Moaștele Sfântului Ierarh Luca al Crimeii s-au odihnit în pământ aproape 35 de ani. Pe data de 22 noiembrie 1995, Sfântul a fost proslăvit de Biserica Ortodoxă în ceata sfinților cu cinstire locală ai Crimeii. În martie 1996, moaștele sale au fost mutate în catedrala Sfintei Treimi din Simferopol.
În anul 2000, la Sinodul Arhieresc Jubiliar, ierarhul Luca a fost proslăvit în ceata Noilor Mucenici și Mărturisitori ruși, pentru a fi cinstit în toată Biserica. Pomenirea lui se face pe 11 iunie, pe 25 ianuarie (împreună cu a tuturor Noilor Mucenici și Mărturisitori), și pe 15 octombrie (împreună cu a tuturor Sfinților Crimeii).
Grecii credincioși, în semn de recunoștință pentru vindecările săvârșite cu rugăciunile Sfântului Luca, au jertfit 300 de kilograme de argint pentru racla care adăpostește moaștele lui.
Nevoința Sfântului Luca – nevoința păstrării și apărării credinței în vremuri tulburi și grele – este deosebit de actuală acum, și mulți dintre noi vor rosti cu nădejde și cu dragoste: “Părinte Ierarhe Luca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!” Amin
(Sfântul Luca al Crimeii, Viața, Canonul, Acatistul)
sursa:http://lataifas.ro/religii-si-credinte/70047/sfantul-luca-al-crimeei-11-iunie-viata-unui-sfant-chirurg-genial-neobosit-in-a-i-ajuta-pe-cei-bolnavi/#
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu