Abia acum încep să cred și cu inima, nu numai cu mintea, că doar la Dumnezeu există vindecare și că nimeni altcineva nu poate vindeca rănile sau semnele rănilor pe care încă le port cu mine și care mă dor, care uneori dor atât de mult încât întreaga mea ființă o ia razna într-un zbucium de nedescris.
De fapt, eu sunt singurul meu dușman. Pentru că REFUZ BUCURIA. Cu cât m-am adâncit în tristețe pătimașă, cu atât m-am adâncit și în căderi. Cu cât m-am adâncit în căderi, cu atât m-am adâncit și în tristețe. Și acum mintea mea proastă și inima mea lașă îmi spun că nu mai merit NICIODATĂ să fiu fericită, că trebuie să fiu tristă, că nu mai am dreptul să mă bucur. Și cum am o perioadă mai liniștită, în care îmi văd de școală, de rugăciune, de citit, slujbe și toate merg bine... brusc, se declanșează o neliniște cumplită în mine și ajung să păcătuiesc în diverse moduri numai pentru a mă simți apoi ,,josnic”. Acum, când sunt lucidă, realizez: Doamne, câtă AMĂGIRE! EU SUNT CEA CARE MĂ RĂNESC!
Am observat că atunci când sunt bucuroasă sau cel puțin împăcată cu toată lumea și cu mine însămi, cu nădejde în suflet, pe toate le fac mai ușor. În zilele sau perioadele când mă biruie deprimarea, nu mai sunt bună de nimic. Abia mă pot mișca de colo-colo, abia mai pot scoate un cuvânt; nu-mi vine decât să stau în pat și să privesc cu ochii în gol ore-n șir. Sau să ascult muzică și să plâng. Corpul mi-l simt istovit, îl percep ca pe o povară.
”Bucurați-vă pururea!” - cea mai grea poruncă pentru mine...
E o dependență pătimașă aici și o mare lașitate. E mult mai simplu să renunți imediat, să te dai bătut și să te resemnezi sau să te victimizezi, e mult mai simplu să te consideri înfrânt și rănit chiar dinainte de a lupta. Nu mai vreau să fac asta...
Aș avea o întrebare: cum trebuie să mă raportez la discuțiile în contradictoriu care apar în mod inevitabil între prieteni? Nu mă refer la discuții legate de credință sau dogme, ci mai degrabă de preferințe în materie de ceva anume sau lucruri neutre, care țin de fiecare om în parte. Sunt unele persoane destul de posesive, cu o înclinație de a domina - și mi-e tare greu să le fac față. Tatăl meu m-a sfătuit să evit pur și simplu aceste discuții. Iar când au loc, să nu încerc niciodată să impun celuilalt părerea mea, dar să am pretenția să-mi fie respectată libertatea și individualitatea.
Și eu tind către a crede că fiecare din noi suntem diferiți și, când nu e vorba de credință, erezie ș.a.m.d., trebuie să ne acceptăm așa cum suntem și nimeni să nu încerce să impună celuilalt stilul său de viață sau ceea ce îi place lui. Să ne iubim, să ne acceptăm și să ne respectăm așa cum suntem.
Ar fi bine dacă în momentele acelea i-aș binecuvânta pe cei cu care vorbesc? Sau măcar să încerc, fiindcă de obicei mă tulbur mult, din păcate, și nu mai pot gândi nimic.
E momentul să accept o dată pentru totdeauna că Dumnezeu mă vrea bucuroasă? Dacă aș avea smerenie, nu aș mai tot încerca să mă ”autoflagelez” sufletește cu reproșuri, sentimente de vinovăție, ci aș alerga la pocăință. Bucuria pocăinței și a lacrimilor.
C L
*****
Draga mea Copilă
nu atât pentru că facem ce facem ca să fim nefericiți, că asta am învățat și ne este greu să renunțăm,
ci, mai ales, pentru că Îl refuzăm pe Cel ce Singur ne poate vindeca.
Dacă acum ești hotărâtă să asculți de El, rugăciunea te va învăța
în fiecare clipă să biruiești tristețea. De exemplu,
când vine acea stare sufletească, în loc să te scufunzi în ea, să alegi să te arăți Lui, să-L chemi pe nume: „Doamne Iisuse Hristoase!”,
să-I spui cât de neputincioasă ești în fața acelui mecanism vechi al minții tale rănite și să-L rogi să te scape atunci, pe loc.
Nu-i cere bucuria pentru că atunci sufletul tău are nevoie de tristețea pe care o folosește ca pe un drog și se va speria și răzvrăti, ci cere-I să vină în mintea ta,
în inima ta și să facă ce e de folos cu tine atunci, să te vindece.
Astfel El va lucra cu chiar tristețea aceea pe care o va transforma,
cum Singur știe, în bucurie, dar o bucurie cu totul altfel decât cea psihologică.
Ca să nu cazi în momentele grele de atracției către tristețe ai nevoie ca în momentele bune să te lipești de Numele Domnului ca El
să vină și când nu-L poți chema. De asemenea
este foarte important să fii mereu conștientă că mintea noastră, a tuturor oamenilor care nu au ajuns sfinți, este bolnavă,
că are în ea mecanisme care fac ce vor ele cu noi
și că avem nevoie de o vindecare pe care nu ne-o poate oferi lumea care ne-a rănit și îmbolnăvit, ci Dumnezeu pe Care lumea L-a părăsit.
Să fugi cu toată puterea de discuțiile contradictorii prin care, chiar dacă par nevinovate, vrăjmașul diavol ne provoacă mândria sau ne risipește atenția. Vorbirea în deșert e un păcat pentru că ne rănește sufletul și ne desparte de Bucuria cea sfântă. Să te rogi pentru cei ce nu au ales încă această cale
și să spui în gând cu rugăciune: „Doamne, binecuvântează-i pe ei
și luminează-ne pe noi toți ca să cunoaștem
și să facem voia Ta, ca să fim fericiți”.
Sau doar să ceri binecuvântare pentru ei.
Așa, încet, încet, mulți se vor schimba
odată cu tine iar alții te vor ocoli. Vor fi și dintre cei ce te vor necăji,
dar tu să primești asta cu bucurie pentru că va fi o suferință
„ca a Domnului”.
Știi, nu putem să înaintăm pe Calea Bucuriei fără suferință, dar va fi altfel de suferință decât cea care te chinuie acum.
Va fi plină de lumina sensului pe care îl are. Să învățăm să lepădăm orice suferință care nu are ca sens bucuria cea sfântă.
Maica Siluana