Omul şi Pontiful care a fost Papa Ioan Paul al II-lea

de Catholica Ro la 28 aprilie 2011

Karol Wojtyla a fost un mare intelectual, un Papă tânăr şi curajos, obişnuit cu dificultăţile îndurate sub un regim totalitar şi care nu căuta să fie “corect din punct de vedere politic”, deşi a fost întotdeauna om al dialogului. A fost şi un Papă care a făcut din acceptarea bolii o cateheză vie, un om care trăia mortificarea voluntară în maniera carmelitană, care s-a luptat împotriva războiului şi împotriva avortului. În partea a doua a acestui interviu acordat Agenţiei Zenit, şi apărut în traducere pe InfoSapientia.ro, Mons. Slawomir Oder, postulatorul cauzei de beatificare a Papei Ioan Paul al II-lea, nu se dă înapoi de la nici o întrebare despre Pontiful polonez, nici măcar de la cele referitoare la problema abuzurilor sexuale din partea clerului, sau la cazul Maciel.

- Din cauza condiţiei sale mistice, era puţin singur faţă de alţii, pentru că era un comunicator…

- Întâlnirea cu Domnul este întotdeauna un drum solitar. Este clar că suntem susţinuţi de Biserică, de fraţii în credinţă, însă apoi fiecare dintre noi trebuie să parcurgă acea cărare singur. Raportul său era personal şi individual, foarte profund. Persoanele care l-au asistat spun adesea că aveau percepţia clară că se află în faţa unui moment, ca să spunem aşa, de răpire mistică, în care el se afla într-un dialog atât de profund cu Domnul încât singurul lucru pe care îl puteai face era să te dai înapoi şi să îl laşi să trăiască acel moment.

- În acest dialog era ceva care să ne poată face să ne gândim la o cruce pentru Papa Ioan Paul al II-lea? Vorbea mult despre suferinţă şi despre solidaritate. Existau lucruri care îl tulburau din acest punct de vedere?

- Un om cu o sensibilitate mare ca a lui nu putea să rămână indiferent în faţa suferinţelor lumii. Şi noi am constatat aceasta; era foarte vigilent, atent la orice lucru se întâmpla în lume. Nu se temea să îşi ridice glasul şi să spună chiar şi lucrurile care nu corespundeau modului obişnuit de a vorbi. Este suficient să citez apelul său din inimă pentru pace în ajunul conflictului din Golf, când spunea: “Eu aparţin generaţiei care cunoaşte războiul”. Au fost cuvinte foarte puternice. Cu siguranţă un gând care nu se conforma cu a fi “corect din punct de vedere politic”… Lucrul pe care l-a avut mereu în inimă ca un mare gând era acel genocid silenţios care are loc cu avortul. Întrebarea cu privire la bogăţia vieţii umane încă de la zămislire, aceasta da, a fost cu siguranţă o cruce şi o durere constantă în viaţa lui…

- Figura Papei Ioan Paul al II-lea într-un fel a “scăpat” autorităţilor poloneze, întregului aparat? Oare nu l-au înţeles? Pentru că dacă ar fi înţeles cine era l-ar fi scos din joc, nu?

- Se temeau de el. De fapt, au existat urme în documentaţia Serviciilor secrete care vorbesc despre periculozitatea lui Karol Wojtyla. Era periculos pentru că era un intelectual sublim, un om al dialogului, din punct de vedere moral era inatacabil. Tocmai pentru aceasta era periculos. Pentru că era un om dintr-o bucată: o bucată de om al lui Dumnezeu, un om deschis, absolut pregătit la nivel intelectual, superior, şi se temeau de el, da. Însă cred că Domnul, ca întotdeauna, este mai mare decât ei. Cel rău îşi făcea calculele sale şi Dumnezeu îşi făcea calculele sale. Karol Wojtyla nu a scăpat de atenţia comuniştilor. Desigur, probabil se temeau mai mult de Cardinalul Wyszynski, pentru că era un om diferit, chiar şi în modul în care se punea în faţa autorităţilor. Şi totuşi Providenţa a dus înainte istoria lui Wojtyla în acest mod.

Îmi amintesc, când a fost ales, de şovăirea jurnaliştilor, care nu ştiau cum să transmită această ştire, vitală însă pentru Polonia. Era una dintre multele informaţii pe care le-au dat în timpul telejurnalului. Dar trebuiau să o dea. Îmi amintesc şi de prima călătorie pe care a făcut-o. Era un lucru tulburător: nu ştiau cum să îl invite, cine trebuia să invite. Era invitat de Biserică, dar era şi oaspetele guvernului. Au găsit un artificiu diplomatic pentru a-l face să meargă, pentru că oricum, ca polonez, se putea întoarce. A dorit să se întoarcă şi s-a întors, aducând într-adevăr plămada revoluţiei spiritului. În acea primă călătorie se vedea că mass-media poloneze erau instrumentalizate. Dacă se privesc reportajele transmisiunilor, se vede numai primul plan al Papei sau vreun bătrân, fără nici o urmă a milioanelor de persoane care îl înconjurau pe Pontif. Nici un chip tânăr, nici o familie.

- Atunci când Papa Ioan Paul al II-lea a urcat în scaunul pontifical, în Biserică existau o serie de probleme care păreau aproape fără ieşire: pe de o parte teologia eliberării, pe de altă parte schisma lefebvristă. Şi până la sfârşitul pontificatului au fost realizaţi foarte mulţi paşi pentru a uni Biserica şi a rezolva aceste probleme…

- Da, cu siguranţă a fost un Papă care în mod providenţial a adus în ministerul său petrin energie, a fost un Papă tânăr. A fost şi un Papă obişnuit să se confrunte cu ostilitatea: Biserica din Polonia în faţa comunismului. Un Papă cu mare pregătire intelectuală şi culturală, ştiinţifică, un Pontif cu mare sensibilitate chiar estetică, atent la atâtea valori. A ştiut să redea prospeţime Bisericii, făcând mereu referinţă la prospeţimea pe care a dat-o Conciliul Vatican II. Este Papa care a actualizat, care a dus înainte gândirea Conciliului. Şi în acest sens a făcut foarte mulţi paşi, a întreprins atâtea activităţi care au putut să întărească puţin barca Bisericii.

- De la începutul până la sfârşitul pontificatului se vede că a existat un enorm pas înainte în acest sens.

- Cu siguranţă o reînnoire a credinţei, a entuziasmului evanghelic.

- “Sunt Papă pentru că sunt Episcop de Roma”. Cum a trăit acest aspect?

- Se simţea mult Episcop de Roma şi repeta des aceasta: “Sunt Papă pentru că sunt Episcop de Roma”. Şi aceasta înseamnă o alegere a lui ca orientare a pontificatului. A menţinut mereu un interes deosebit faţă de Dieceza sa. Semn al acestui interes sunt frecventele vizite pastorale.

- Există două momente în care l-am văzut pe Sfântul Părinte mâniindu-se: la o intervenţie în apărarea familiei şi împotriva mafiei din Sicilia. În ambele cazuri pentru că era în joc viaţa?

- Cu siguranţă, pentru viaţă, dar şi pentru că era în joc adevărul despre om. A fost un Papă care a orientat pontificatul său în cheie foarte umanistă, în sensul evanghelic. Prima lui Enciclică, Redemptor hominis, dă o perspectivă justă asupra modului de a înţelege întocmai centralitatea omului, care are însă în centrul existenţei sale pe Cristos însuşi; aşadar un umanism creştin. Această preocupare a sa pentru viaţa umană în orice dimensiune a ei pornea de la conceptul creştin pe care îl avea despre viaţă, pentru care Mântuitorul şi-a dat propria Sa viaţă.

- Există o sfinţenie şi o paternitate. El a vorbit despre această paternitate. M-am întrebat mereu dacă într-o zi va avea loc beatificarea tatălui lui Wojtyla, pentru că a fost o figură paternă extraordinară care într-adevăr l-a marcat pe fiul său.

- În mod absolut da. Privind această familie, se vede în ce mod a lucrat Domnul. Papa Ioan Paul al II-lea spunea mereu că a fost primul său maestru de spiritualitate, prima călăuză în viaţa spirituală, primul seminar pe care l-a frecventat. Cu siguranţă avea imaginea acestui tată, a acestui militar, soldat, care îngenunchea şi se ruga noaptea în faţa icoanei Preasfintei Fecioare Maria. Sunt lucruri care rămân în inima unui copil. Un om care l-a însoţit pe copilul său de mână în pelerinaj la Czestochowa. L-a iniţiat la rugăciune. Dar a fost şi figura fratelui, pe nume Edmund, şi el o persoană deosebită, care s-a dedicat în totalitate carităţii, plătind apoi personal.

- El este cel care a dorit beatificarea părinţilor Terezei de Lisieux. Avea în familia sa acest simţ că soţii pot să fie beatificaţi…

- Îmi este greu să spun aceasta, dar cu siguranţă avea un exemplu extraordinar în viaţă. În orice caz, a dat semne clare că este cu adevărat convins de adevărul reafirmat de Conciliul Vatican II, adică de chemarea universală la sfinţenie a tuturor creştinilor, şi cu beatificările şi canonizările sale, care îmbracă întregul ţesut al Bisericii, a dat un semn tangibil că sfinţenia este posibilă pentru toţi.

- Cum a trăit spre sfârşitul pontificatului? Pentru că la început nu se ştiau multe despre problema preoţilor pedofili, despre abuzuri… Dacă pentru un creştin este foarte grav, cine ştie cum trebuie să fie pentru un Papă…

- Este suficient să ne gândim la reacţia sa când a ieşit la suprafaţă problema, convocarea Episcopilor americani aici la Roma pentru a trata problema. Când afla direct despre aceste situaţii dureroase era implicat şi hotărât să dea un răspuns adecvat. El a promulgat noile reguli care priveau acest tip de delicte, ca instrument juridic pentru a rezolva aceste situaţii.

- Pentru un Papă trebuie să fie teribil. Era ceva care se întâmpla în propria “casă”. Nu era comunismul, duşmanul extern…

- Chiar dumneavoastră aţi dat răspunsul. Oricum, trebuie să amintim că anumite situaţii, cu gravitatea şi extinderea lor, au fost cunoscute numai cu timpul. Anumite situaţii nici măcar nu le cunoştea, sau cel puţin nu în toată profunzimea şi gravitatea lor. În faţa situaţiilor de o anumită gravitate, care îl vedeau implicat personal pentru necesitatea de a lua decizii şi măsuri, acţiona într-adevăr ca unul care crede: ca preot postea, se ruga şi se mortifica. Acestea sunt instrumentele pe care le avem în faţa situaţiilor care nu depind de noi, dar la care putem răspunde numai mărind binele care se opune realităţii răului.

- Odată ajuns în vârstă au devenit vizibile sacrificiile din viaţa lui, în timp ce sunt mai puţin cunoscute acelea de când era mai tânăr. Ne puteţi spune ceva mai mult despre posturile şi sacrificiile despre care vorbiţi?

- Suferinţa cauzată de boală a fost un aspect care la sfârşitul zilelor sale a devenit aproape o icoană a pontificatului său, dar nu era unica dimensiune a mortificaţiei în viaţa lui. Încă de tânăr a fost iniţiat la spiritualitatea carmelitană. Era fascinat de Carmel, astfel încât atunci când era încă tânăr se gândea că are o vocaţie carmelitană. Rămăsese fascinat de Sfântul Ioan al Crucii, de Sfânta Tereza, de Sfânta Tereza cea Mică, şi atunci şi practicile de pocăinţă personale erau prezente în viaţa lui. Acesta era un aspect pe care nimeni nu îl cunoştea, pe care l-am aflat numai în contextul procesului, şi îmi amintesc că a tulburat pe mulţi atunci când a ieşit la iveală. Şi totuşi da. A fost un semn al credinţei sale profunde, al vieţii sale spirituale.

- În privinţa suferinţei, am aflat recent că deja ca Episcop de Cracovia le scrisese bolnavilor o scrisoare pentru a le încredinţa lor, mijlocirii lor, episcopatul său. Este cu adevărat o cheie a rodniciei acestui pontificat. Papa cel bolnav care nu numai că participă la cruce, dar se şi sprijină pe această comuniune în Biserică.

- În mod absolut da, dar acesta este şi sensul creştin al suferinţei. Nu numai că a încredinţat bolnavilor slujirea sa ca Episcop de Cracovia. În timpul lucrărilor Conciliului Vatican II, cerea bolnavilor sprijinul tocmai pentru buna reuşită a Conciliului. Îi făcea participanţi la acest eveniment extraordinar. Cred că Scrisoarea Salvifici doloris oferă o perspectivă despre viziunea Papei Ioan Paul al II-lea despre sensul creştin al suferinţei, când vorbeşte despre participarea personală la suferinţele lui Cristos, dar şi atunci când vorbeşte despre Evanghelia samariteanului milostiv, care este scrisă practic în jurul acestei realităţi a suferinţei.

- Şi a dorit, întocmai, Fundaţia “Samariteanul milostiv” pentru bolnavii de SIDA…

- Trebuie amintit că, în ceea ce priveşte lumea suferinţei, el a înfiinţat Consiliul Pontifical pentru Pastoraţia Serviciilor de Sănătate.

- A existat o altă problemă dureroasă… s-a aflat întregul caz al pr. Maciel, de la Legionarii lui Cristos. El a aflat. Practic s-a aflat la sfârşitul pontificatului său…

- Am făcut toate investigaţiile care, desigur, aveau ca scop aprofundarea acestui caz foarte dureros pentru Biserică, un caz care efectiv a explodat, practic, după moartea Papei Ioan Paul al II-lea. Însă trebuie amintit că investigaţiile au început în timpul pontificatului său. Şi oricum, din aceste investigaţii pe care le-am desfăşurat pe baza documentaţiei se poate exclude orice implicare personală a Sfântului Părinte în această situaţie, în sensul că, efectiv, cunoaşterea de către el a cazului în momentul morţii sale nu mergea practic dincolo de ceea ce se cunoştea în mod comun.

- A fost puţin un “scandal”, în sensul că într-o lume în care tuturor le este frică să îmbătrânească, să nu fie eficienţi, a dus până la sfârşit boala sa, fără a o ascunde. Şi să vezi apoi miile de persoane care s-au aşezat la rând pe Via della Conciliazione pentru a-l vedea… Care a fost aspectul care v-a uimit cel mai mult la Papa Ioan Paul al II-lea?

- Incapacitatea lui de a vorbi, atunci când a rămas mut, când nu mai putea să spună nimic, ci pur şi simplu persevera, rămânea, exprima apropierea sa, iubirea sa, acel “iată-mă” al său în faţa Domnului, fără a ascunde acest aspect. Acolo probabil, cu adevărat, ne-a oferit exerciţiile spirituale cele mai mari, fără a spune nimic, pur şi simplu ca martor. A fost un mod foarte senin de a duce înainte această realitate care face parte din experienţa umană. Putem să o considerăm o perspectivă a vieţii creştine; şi suferinţa şi moartea fac parte din viaţă, desigur, ca o trecere. Cu această mărturie, cu acest “a nu se ruşina” al său, a redat speranţa şi mai ales demnitatea atâtor persoane care sunt adesea marginalizate închise şi ascunse, aproape ca o ruşine pentru că sunt purtători de boli, de bătrâneţe. Trăim într-o civilizaţie care doreşte, într-un fel, să exorcizeze moartea, ca în Statele Unite, unde există o întreagă industrie pentru a înfrumuseţa moartea, care aproape că nu apare ca moarte. El a mers înainte în pofida semnelor suferinţei, ale morţii care se apropia, făcând să se înţeleagă că este o perioadă a vieţii.

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu toata splendoarea Iubirii si Milostivirii Sale!