Vocea Domnului iubit
1. Darul evlaviei trebuie cerut lui Dumnezeu fără încetare, cu dor nestins; această rugă trebuie să fie făcută cu încredere şi răbdare; darul, o dată primit, trebuie păstrat în inimă cu recunoştinţă şi smerenie; răsădit de Domnul în suflet, darul trebuie lucrat cu sîrguinţă; cît timp sufletul stă în aşteptare, clipa şi calea alese de Dumnezeu pentru împărtăşirea lui se cuvin lăsate în grija şi paza Domnului. Ori de cîte ori nu te simţi înflăcărat de rîvnă lăuntrică aşa cum s-ar cuveni, ceea ce, în primul rînd, trebuie să faci e să te umileşti, fără totuşi a te lăsa abătut din cale-afară ori întristat peste măsură. Căci se întîmplă ca Dumnezeu să dea şi dintr-o dată ceea ce a amînat vreme îndelungată; El dăruieşte cîteodată la sfîrşit ceea ce la început a întîrziat să dăruie.
2. Dacă harul s-ar da totdeauna fără preget, după dorinţa şi placul fiecăruia, omului şubred aceasta nu i-ar folosi cu adevărat. Tocmai de aceea este bine ca omul să aştepte harul evlaviei cu nădejde, pace, răbdare şi umilinţă în suflet. Dacă harul întîrzie să coboare sau, pe nesimţite, ţi se ia, gîndeşte-te că vina-i a ta, şi lucrul se datorează păcatelor tale. Deseori cîte un lucru mărunt împiedică şi stînjeneşte harul în suflet - dacă putem numi fleac ori lucru mărunt un lucru a cărui însemnătate e tocmai că stinghereşte zestrea unui bun atît de mare. Tocmai înlăturînd asemenea piedici - mici sau mari ca însemnătate - mai mult, biruindu-le cu desăvîrşire, vei căpăta ceea ce ceri prin rugăciune.
3. E de ajuns să te încredinţezi lui Dumnezeu din toată inima, încetînd de a mai dori una sau alta, după cum ţi-ar veni cheful sau pofta; ajunge să te reculegi temeinic întru tine, ca, neîntîrziat, să simţi împăcarea şi pacea punînd stăpînire pe sufletul tău; nimic, într-adevăr, nu-i mai bun, nimic nu-i tihneşte mai bine sufletului decît împăcarea cu voinţa lui Dumnezeu. Iată de ce omul care, cu inimă curată, îşi înalţă gîndul şi dorinţele spre Dumnezeu singur, cel ce se leapădă de orice iubire neorînduită, nemaisuferind să-l atingă nici o neplăcere venită de la făpturi, acela va fi cel mai bine pregătit să primească şi harul ceresc, cel mai vrednic, cu adevărat, de darul lui Dumnezeu. Domnul îşi revarsă binecuvîntarea în vasul sufletelor care sînt golite de toate. Şi cu cît cineva îşi desface mai deplin inima de legătura celor mai mici amănunte pămînteşti, cu cît îşi răstigneşte poftele dispreţuindu-le mai bine, cu atît harul va odrăsli mai lesne, cu atît se va revărsa mai îmbelşugat, cu atît mai sus va înălţa acea inimă.
4. Atunci lumina va fi îmbelşugată şi totul va deveni limpede; inima se va uimi şi va tresălta, cuprinsă de fiorul păcii; căci mîna Domnului va fi asupra ei ca o pavăză şi în mîna Domnului se va afla totul, pentru totdeauna. Aceasta va fi binecuvîntarea celui ce-l caută pe Dumnezeu din toată inima, a celui care nu zadarnic şi-a primit sufletul (Ps 23, 4). O dată cu sfînta Euharistie, omul acela primeşte şi marele har al unirii cu Dumnezeu: el nu caută mîngîierile evlaviei pentru sine, căci, mai presus de orice evlavie şi mîngîiere, el pune slava şi preamărirea lui Dumnezeu.
SĂ-I DEZVĂLUIM LUI CRISTOS
TOATE NEVOILE NOASTRE,
ORI DE CÎTE ORI ÎI CEREM HARUL
Glasul ucenicului
1. O, Domnul meu preadulce şi preaiubit, cu toată cuviinţa inimii mele doresc acum să te primesc: Tu ştii preabine cît de şubred şi de slab sînt, de cît de multe duc lipsă; cîte rele şi păcate mă ţin la pămînt; cît de des sînt apăsat de jugul poverilor, cît de mult sînt supus ispitei, frămîntărilor şi prihănirilor. Alerg la tine ca la tămăduirea mea, vin la tine şi îţi cad în genunchi rugîndu-te să-mi dai alinare şi uşurare. Îţi vorbesc ţie, care le ştii pe toate, ţie, căruia nimic din ceea ce se ascunde în sufletul meu nu-ţi este necunoscut, ţie, singurul în măsură să mă mîngîi şi să mă ajuţi cu adevărat. Tu ştii care e zestrea de care duc cel mai mult lipsă, tu ştii cît sînt de sărac şi lipsit de virtute.
2. Mă înfăţişez înaintea ta, golaş şi sărman, cerşindu-ţi harurile, cerînd în genunchi mila ta. Hrăneşte foamea cerşetorului care se roagă de tine, aprinde inima lui împietrită cu focul iubirii tale, luminează privirea lui cu străfulgerarea feţei tale. Fă ca toate cele pămînteşti să mi se pară, la gust, amare; fă să văd în toate poverile şi amărăciunile vieţii încercări ale răbdării mele; fă din toate făpturile lumii, mai cu seamă din cele lipsite de însemnătate, lucruri pentru mine vrednice de dispreţ şi de uitare. Înalţă-mi inima spre tine, la ceruri, nu mă lăsa să rătăcesc prin ţărînă. Fii singura îndulcire a inimii mele pentru totdeauna, hrana şi băutura mea, iubirea şi bucuria mea, lamura a tot binele şi a toată bunătatea.
3. O, înflăcărează-mă cu totul, aprinde inima mea în focul mistuitor al iubirii: fă să fiu una cu tine în spirit, prin harul unirii lăuntrice, prin contopirea în văpăile dragostei! Nu mă lăsa să plec de la tine înfometat şi mai departe secătuit la suflet: fii milostiv, precum te-ai arătat de-atîtea ori într-un chip atît de minunat faţă de sfinţii tăi. Ce minunat ar fi să mă aprind de iubire în aşa fel încît să mă topesc cu totul întru tine, foc pururi arzător, cu neputinţă de stins vreodată, iubire ce cureţi inimile şi luminezi cugetele!
sursa: "Imitatiunea lui Cristos" de Thomas de Kempis
(editura Arhiepiscopiei romano-catolice Bucuresti ,2003)
Dumnezeu sa va binecuvanteze cu toate Harurile Spiritului Sfant!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu