de Razvan Mariusj
Cât de greu pare a fi să ne tratăm cu adevărat de una dintre cele mai perfide şi grave afecţiuni, numită împietrirea inimii. Sub masca pietăţii, a corectitudinii, a unui soi de activism religios, ne găsim argumentele, sau mai curând pretextele, pentru a face din adevărul nostru, sau adevărul la care ne raportăm, lancea care să străpungă sufletului aproapelui.
Am fost învăţat că împietrirea inimii cunoaşte trei etape până a se instaura, prima fiind atracţia, apoi urmează obişnuinţa, pentru ca în cele din urmă să se instaureze dependenţa. Una din formele pe care împietrirea le poate căpăta o reprezintă şi moralismul rigid. Dependenţi de bigotism moralist, uitând faptul că în faţa noastră se află un om, chip şi asemănare al aceluiaşi Dumnezeu în care şi noi credem, ne lăsăm purtaţi spre o judecată relativă şi dăunătoare. Aproapele nostru pare a se transforma treptat în ţinta noastră, spre care ne exersăm adesea tirul, folosind drept muniţie propriile noastre inimi transformate în pietre. Oare Domnul pe care îl primim în sufletele şi trupurile noastre să fie de acord să locuiască într-o celulă rece a sufletului, să-i dorească să locuiască în piatră, fără să ne transforme în cămine primitoare? Şi oare de ce suntem atât de dispuşi să acceptăm iertarea femeii adultere, a tâlharului convertit, a paraliticului, a vameşului, descrise în evanghelii, fără a avea o relaţie personală cu vreunul dintre aceştia, dar în schimb faţă de aproapele nostru vizibil – aproape până într-acolo încât îi putem simţi respiraţia -, nu suntem dispuşi să folosim aceeaşi unitate de măsură, preferând discursuri moralizatoare, decupând persoana pentru a se potrivi îngustimii concepţiilor noastre?
Să merite mai mult respect aproapele imaginar decât o persoana atât de vie, încât ne deranjează cu prezenţa lui reală, trezind în noi o formă caricaturală de dreptate? Ascunşi în spatele perceptelor lipsite de iubire, a moralismului şi intoleranţei, judecăm şi împărţim micul nostru univers în răi şi buni pornind de la iluzia că suntem posesorii adevărului absolut, doar pentru că lipim etichete şi emitem sentinţe. De-am fi măcar asemenea femeii desfrânate căreia multe i s-au iertat pentru că mult a iubit!
Acum călători pe drumul Adventului, în aşteptarea Mântuitorului, Regele care a ales grajdul şi mai târziu Crucea pentru a ne salva, să ne rugăm şi pentru cel de lângă noi, aproapele nostru real, pacătos şi incomod, cu speranţa ca inimile noastre să redevină măcar iesle, dacă nu pot fi deocamdată un cămin primitor.
Dumnezeu sa va binecuvanteze cu inimi fierbinti!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu