Sfântul Francisc de Assisi

Dragi credincioşi,

Astăzi voi vorbi despre Sfântul Francisc de Assisi

care se sărbătoreşte în 4 octombrie.

Acest sfânt a influenţat viaţa spirituală a Evului Mediu şi a rămas în continuare un exemplu deosebit pentru întreaga Biserică.

Francisc s-a născut la Assisi, în anul 1182, într-o familie bogată. Tatăl său era comerciant înstărit, iar mama sa era născută în Franţa, lângă Marsilia. 

 Era o fire veselă şi dorea să ajungă un mare cavaler. Pe atunci erau războaie între provincii, cum am zice astăzi între oraşe, lupte fără rost. Într-un astfel de război, între Assisi şi Perugia, Francisc a căzut prizonier şi a stat în închisoare doi ani. Aici el a avut timp să mediteze la problemele de credinţă şi să se apropie de Dumnezeu; foarte probabil, a făcut un vot că, dacă va ieşi din închisoare, se va dărui lui Dumnezeu.

Eliberat din închisoare, Francisc a început să ajute săracii. Lua din prăvălia tatălui său stofe şi le dădea celor săraci.

Tatăl a început să se îngrijoreze de purtarea fiului său. În acest timp, Francisc s-a dus la biserica "Sfântul Damian" şi s-a împrietenit cu preotul de acolo care era sărac. Francisc a voit să-i dea bani, dar acesta nu a voit să primească. În această biserică, Francisc s-a rugat mult în faţa unui crucifix. Isus de pe cruce i-a vorbit lui Francisc: "Mergi şi repară biserica Mea!". Francisc s-a uitat la biserică, dar a văzut că nu era deteriorată. A început a merge la alte biserici pentru a le repara.

Tatăl său era foarte supărat că Francisc lua bani şi materiale din prăvălie. Într-o zi, s-a dus şi s-a plâns episcopului de purtarea fiului său. Episcopul l-a chemat pe Francisc de faţă cu tatăl său, pentru a se explica. Francisc a dat banii înapoi tatălui său, s-a dezbrăcat de haine, le-a aşezat la picioarele tatălui său, zicând: 

"De acum aşa mă voi ruga Tatăl nostru care eşti în ceruri...". 

Episcopul i-a dat o tunică cu care s-a îmbrăcat şi, din acel moment, Francisc nu mai avea pe nimeni, decât pe Isus singur. Francisc trăia din cerşit. A luat un sac, l-a găurit pentru a-şi scoate capul şi mâinile şi s-a încins cu o funie. Mergea prin biserici, făcea curăţenie, vorbea lumii despre iubirea lui Dumnezeu şi dormea la biserica Sfântul Damian. Unii oameni l-au crezut nebun, dar au fost şi persoane care l-au urmat. Ei trăiau din cerşit, dar aceasta nu însemna că nu lucrau. Dacă vedeau o femeie săracă, cu mulţi copii, o ajutau, la fel un sărac ce nu-şi putea face munca în gospodărie, iar seara mergeau la cerşit. Erau unii oameni care-şi băteau joc de ei, le aruncau oase, îi scuipau, dar ei suportau cu răbdare, pentru Isus Cristos.

Pentru Francisc, sărăcia a fost doamna şi sora lui. Toată viaţa a practicat sărăcia, îndemnând pe fraţii din jurul său să nu caute bunuri materiale, ci numai pe Isus. Într-o zi, mergând cu un frate călugăr, au găsit pe drum o pungă cu bani. Însoţitorul a luat punga, dar când a deschis-o a ieşit un şarpe. Francisc i-a spus: "Să ştii că pentru un călugăr averea este un şarpe veninos". Episcopul din Assisi l-a întrebat pe Francisc cum poate trăi fără bani. El i-a răspuns: "Dacă am avea bani, aceştia trebuie păziţi, trebuie să ne ocupăm de ei; de la bani vin toate necazurile din lume".

Francisc avea un suflet cosmic, adică iubea întreaga creaţie şi corpurile cereşti. La soare îi zicea "fratele soare", la lună - "sora lună", la moarte - "sora moarte", dar propriului trup îi spunea "fratele măgar". Papa Benedict XV îl numeşte pe Sfântul Francisc "cel mai apropiat suflet de Cristos, cel mai asemănător cu Mântuitorul nostru". Francisc nu a scris nimic, el spunea şi făcea, practicând o sărăcie totală. Când avea ispite de necurăţie, se biciuia până la sânge. Odată, în astfel de clipe, au venit diavolii şi au zis că-l vor bate ei. Francisc le spuse: "Eu voi suporta toate bătăile voastre, fiindcă nu mă bateţi pe mine, ci pe măgarul meu, care este cel mai mare duşman al meu".

S-a dus la Roma să ceară Papei Inocenţiu III aprobarea pentru un ordin călugăresc cu sărăcie totală, dar Papa era neîncrezător şi i-a spus să vină altă dată. Noaptea, într-o viziune, a văzut un sărac ce susţinea cu umărul biserica "Sfântul Ioan" din Lateran, care era gata să se prăbuşească. Când Francisc s-a dus din nou la Roma pentru aprobarea ordinului, Papa şi-a zis: "Cum să fac din aceşti zdrenţuroşi un ordin religios?". Dar, în clipa următoare, i s-a părut că recunoaşte pe săracul din viziunea sa, cel care susţinea cu umărul biserica. Papa a dat aprobarea pentru Ordinul Franciscan.

Francisc se considera un mare păcătos; din acest motiv, cu gândul că nu este vrednic, a refuzat să devină preot. A rămas toată viaţa diacon. Francisc a trăit pe timpul cruciadelor, adică luptele creştinilor împotriva musulmanilor care au ocupat Locurile Sfinte. Armatele creştine plecau din cele două porturi maritime, Veneţia şi Genova, dar până la destinaţie mulţi se îmbolnăveau, aşa că toate aceste lupte nu au dat rezultate, căci musulmanii au reocupat teritoriile destul de repede.

În acest timp, Francisc, plin de zel misionar, a voit să meargă şi el în Egipt, pentru a-l întâlni pe sultanul Melek-El-Kamel, a-i vorbi despre creştinism şi a-l converti. Sultanul l-a primit cu milă pe acest zdrenţăros, dar i-a spus că dacă ar accepta creştinismul, ar fi omorât imediat şi el şi călugărul. Sultanul i-a dat 20 de galbeni şi l-a trimis la armatele creştine, însoţit de o gardă de soldaţi egipteni. Francisc a ajutat şi la convertiri printre femei. Aşa a fost Clara Scifi, o tânără de viţă nobilă, care a întemeiat, împreună cu Francisc, un ordin de călugăriţe, numit al Clariselor.

Acestea au respectat la fel sărăcia.

Clara a fost mare sfântă, dar corpul ei se află neputrezit într-un sicriu de cristal în Biserica din Assisi.

Francisc era prieten şi cu păsările şi animalele. Se spune că un greier făcea mult zgomot când Francisc se ruga. Odată, a chemat greierul să stea pe degetul său şi i-a spus:

"Acum tu să taci până eu mă rog, după aceea poţi să cânţi din nou".

Este cunoscută întâmplarea cu lupul din Gubio, care făcea multă pagubă oamenilor, căci ataca turmele de oi. Francisc, auzind de necazul sătenilor, l-a chemat pe lup; acesta a venit liniştit, iar Francisc l-a certat cu blândeţe; apoi l-a chemat în oraş, unde a rămas până la moarte, căci locuitorii îi dădeau zilnic de mâncare şi lupul a devenit prietenul copiilor.

Cu doi ani înainte de moarte, Francisc a primit stigmatele Mântuitorului, apoi treptat şi-a pierdut şi vederea. A avut dureri foarte mari şi a suportat o operaţie care s-a făcut printr-o tăietură de la ochi la ureche. Fiind întrebat de fraţii săi călugări unde ar dori să fie înmormântat, el a spus că vrea să fie dus pe Colina Iadului, 

unde erau înmormântaţi cei osândiţi la moarte şi sinucigaşii.

Când Francisc a simţit că se apropie moartea, a rugat să i se recite imnul "Fratelui soare", la care a adăugat strofa finală închinată "surorii moartea". Această poezie, imn de preamărire lui Dumnezeu adus de toate creaturile, a deschis drumul limbii italiene în literatură.

Colina Iadului s-a transformat în Colina Paradisului, căci aici s-a ridicat marea bazilică a Sfântului Francisc, pe locul unde a fost înmormântat. Francisc a fost numit apostol serafic al iubirii, a practicat în mod eroic toate virtuţile, dar mai cu seamă iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, fiind frate cu toate creaturile. El a înţeles bine cuvintele Mântuitorului:

"Ce va folosi omului de va câştiga lumea întreagă, dar sufletul său îl va pierde, sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său!".

Amin! 

sursa :http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=ploscaru&id=72

Sfîntul Francisc d'Assisi nu şi-a propus să devină un sfînt, dar şi-a stabilit ca ideal în viaţă să respecte strict Învăţăturile lui Iisus.

El este un sfînt al sărăciei, al umilinţei, al iubirii.

Viaţa lui Francisc d'Assisi este plină de miracole, de parcă Dumnezeu coborîse pe pămînt. L-a ghidat clipă de clipă, iar la sfîrşit i-a dăruit cea mai înaltă bucurie la care poate visa un om.

În marea sa puritate, Francisc a ascultat întotdeauna de semnele pe care i le trimitea Dumnezeu în momentele de cumpănă, abandonîndu-se total Voinţei divine.

Odată, plimbîndu-se cufundat în sine şi dialogînd cu vocea interioară, nu auzi clopoţeii care desemnau leproşii. Conform legii, aceştia nu aveau voie să se apropie prea mult de un om sănătos. Supus vocii interioare, Francisc se auzi spunînd leprosului: Vrei să te descoperi? Rostise cu blîndă hotărîre dorinţa, ca un medic care-i cere pacientului să-i arate rana. Surprins, omul zise: Ştii că e oprit să vorbesc cu tine!

Cu o putere ce nu ştia de unde venea, Francisc a întins mîinile, simţind mirosul de boală, de stătut, de putreziciune şi nespălare. Încet, dezveli faţa necunoscutului. Ceea ce văzu depăşea cu mult închipuirea lui. Îşi înghiţi ţipătul de oroare în ultima clipă. Sînt frumos?, glumi dureros fiinţa nenorocită dinaintea lui. Într-un elan de milostivire, Francisc întinse braţele şi apropie obrazul frumos şi tînăr de faţa aceea cumplit de hidoasă şi o sărută. În momentul următor îl copleşi un miros de trandafiri şi o pace nesfîrşită îi urcă în mărul lui Adam. Sînt fratele tău, nu te teme, i-a spus necunoscutului. Atunci, ochii bolnavului luciră adînc într-o căldură insuportabilă.

Francisc se desprinse parcă de pămînt, plutind. Totul în jur se înlănţui într-un vîrtej luminos, care luă forma unei spirale ce urca spre cer, ca o jertfă primită de Înalt. Îşi învinsese sila, se învinsese pe sine.

Brusc, s-a trezit singur. Unde a dispărut omul, ca topit, ca o nălucă? Francisc începea să se obişnuiască să trăiască într-o lume a miracolelor, o lume în care Cerul cobora pe Pămînt pentru el, pentru a-l învăţa ce este iubirea pentru tot ce există.

Intelegea graiul animalelor si pasarilor

Marea lui umilinţă şi puritate l-au făcut să înţeleagă şi graiul animalelor, cărora le predica la fel ca şi oamenilor.

Odată, a fost surprins vorbind unei mulţimi imense de păsări, de toate soiurile. Păsărelelor, le spunea el ca unor copii, voi sînteţi îndatorate Domnului nostru Creator şi oriunde trebuie să îi aduceţi laudă, pentru că v-a dat libertatea de a zbura în orice loc. Şi voi nu trebuie să ştiţi să toarceţi sau să coaseţi. El vă dă totul de-a gata. De aceea, surioarele mele, păziţi-vă de păcatul nerecunoştinţei şi întotdeauna străduiţi-vă să-l iubiţi pe Dumnezeu. Păsărelele l-au ascultat în linişte, cu ochişorii ţintă la el, iar acum, la sfîrşit, şi-au plecat cu umilinţă capetele pînă la pămînt şi prin gesturi şi triluri dovediră că omul sfînt le-a bucurat peste măsură. Formară apoi din trupurile lor în zbor o cruce pe cer, dupa care s-au răspîndit spre toate cele patru puncte cardinale, aşa cum se vor răspîndi sărăcuţii, gîndea Francisc.

Dar nu doar blîndele păsărele ascultau vrăjite cuvîntul Sfîntului Francisc. Un lup care terorizase un ţinut întreg, omorînd chiar şi oameni, fu îmblînzit imediat cînd Francisc îi vorbi: Vino aici, frate lup. Eu ştiu că eşti flămînd şi de aceea ai devenit rău, dar nu e drept să-i faci atîtea necazuri omului creat dupa chipul şi asemănarea Stăpînului nostru, Creatorul. Lupul stătea smerit la picioarele omului sfînt. Promite-mi că nu vei mai ucide şi ne vom îngriji de tine, să nu duci lipsă de nimic... Lupul făcu semn că a înţeles şi s-a ţinut de cuvînt. A devenit răsfăţatul tuturor şi a murit de bătrîneţe. Oamenii au plîns după el ca după un prieten.

Fratele Foc
În timpul celei de-a patra cruciade, Francisc, pentru a împiedica vărsările de sînge, s-a dus să vorbească cu sultanul. S-a lăsat prins de inamic şi ajunse, bătut, în faţa sultanului.

Pentru a-i verifica puterea credinţei în Dumnezeul lui, Sultanul l-a pus să treacă printr-un foc mare de lemne.

Fără frică, Francisc se apropie, rugîndu-se în gînd: Frate focule, să nu-mi faci nici un rău, doar ştii că am fost întotdeauna fierbinte pentru Christos şi, deci, îţi aparţin! Lasă-mă să trec printre valurile tale!

Păşeşte apoi, fără să se ardă, face de trei ori în lungime drumul de la un capăt la altul.

Ingerul

Datorită purităţii sale sufleteşti şi a iubirii intense faţă de Dumnezeu, la un anumit moment, Sfântul a fost binecuvântat de un înger care a apărut alături de el ţinând în mână o vioară şi un arcuş. Îngerul i-a spus atunci Sfântului Francisc că va cânta pentru el la fel cum cântă îngerii în faţa Tronului de lumină pură al lui Dumnezeu.

Apoi îngerul a trecut arcuşul peste o coardă a viorii, generând astfel numai un singur sunet, de o puritate şi de o complexitate extraordinare. Acest sunet unic a fost însă atât de suav şi copleşitor, încât i-a umplut întregul suflet cu bucurie. Sfântul Francisc a relatat ulterior că dacă acea sublimă armonie ar fi fost şi mai intensă, el ar fi murit chiar atunci de atâta armonie şi fericire.

 

Stigmatele

De Ziua Sfintei Cruci se afla, ca de obicei, cufundat în rugăciunile de dimineaţă, meditînd asupra patimilor Mîntuitorului.

Ruga era atît de profundă, încît s-a identificat atunci perfect cu Iisus de pe cruce şi a simţit în fiinţa lui toate suferinţele Lui.

La ieşirea din meditaţie, avea semnul suferinţei lui Iisus în trupul lui. Stigmatele, cinci la număr, erau răni în care sîngele gîlgîia. Mirosea a flori.

Le ascunse cu grijă şi foarte puţini şi-au dat seama că existau. Abia la moartea lui, nu prea îndepărtată de acest eveniment, ele au fost cunoscute de cei mulţi. 

 http://angelinspir.ro/povestiri/francisc-din-assisi-1181/1182-1226.html

 

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu Binecuvantarea Sfintei Treimi si a Sfintei Fecioare Maria!