Pe calea Pacii

1.Scopul spre care tinde aici pe pamant deprinderea vietii interioare, e pacea sufletului.Pacea sufletului nu-i pacea mortilor, pacea din cimitir, ea nu-i neclinintire nici chiar odihna.

Ceea ce indeparteaza e agitatia si nelinistea.Acestea sunt sovaielile unei vointe care nu a stiut sa se fixeze inca in bine; este zbuciumul patimilor care cer in chip imperios satisfacerea.Si mai exclude inca, starea de lupta esentiala la care o vointa slaba nu ajunge decat prin eforturi violente in reprimarea poftelor trupesti.

2.Dar pacea interioara nicidecum nu-i incompatibila cu activitatea spirituala .Dimpotriva, ea o presupune.

Pacea, intr-adevar, este  starea unui suflet in totala posesiune de sine insusi; a unui suflet armonios in care o vointa puternica porunceste instinctelor cu linistea proprie acelora care au deprinderea autoritatii; a unui suflet in care egoismul subjugat nu mai influenteaza comportareadecat intr-un fel deghizat si prin surprindere;in sfarsit,a unui suflet care chiar daca mai cunoaste inca ispita, o respinge cu dispret batandu-si joc de ea.Ori, aceasta stare e rodul unei munci indelungate si de eforturi perseverente, ea rasplateste si incununeaza o virtute faurita prin munca si lupta.

3.Mai mult, echilibrul astfel realizat nu impiedica intru nimic mersul si progresul vietii.

In sufletul astfel impacat, aspiratiile spre ideal iau un avant necunoscut de sufletele vulgare.In adancul naturii sale se produce fara incetare un impuls spre mai bine, caruia i se supune fara graba si fara agitatie,dar punand in miscare toate resursele vointei si ale inimii sale.

Astfel incat, intensitatea vietii se imbina in el de minune cu un calm pe care nimic nu-l tulbura.

2

1.Pe masura ce sufletul progreseaza, pacea de care el se bucura ia un caracter de seninatate mai accentuat.

Simbolul seninatatii e muntele cel mai inalt, care poarta pe crestetul sau de zapada un reflex al eternitatii.

Seninatatea este starea sufletului care si-a statornicit salasul pe inaltimi.

2. Sufletul care a urcat primele trepte ale desavarsirii si care se apropie de piscuri si-a luat obisnuinta de a privi lucrurile de sus; el judeca atat lucrurile omenesti cat si propriul sau destin din punct de vedere al eternitatii.Certurile si ciorovaielile de jos, nu ajung pana la el decat sub forma unui murmur indepartat si doar cu o mila binevoitoare asista el la spectacolul zadarnicelor agitatii ale multimii.

Eliberat fiind, nu numai de tirania patimilor vulgare, ci si de ingustimile amorului propriu, sufletul care a atins aceste regiuni senine, devine indiferent chiar si in fata intamplarilor fericite sau nefericite care alcatuiesc tesatura existentei noastre.Fara indoiala loviturile vietii au intotdeauna un rasunet dureros in sensibilitatea sa; insa nici incercarile cele mai fgrele nu reusesc sa-i tulbure pacea.

Ce importanta are ceea ce este trecator pentru cel care a aflat ceea ce este statornic si definititv?

3.

1.S-ar putea crede ca sufletul astfel desprins de ceea ce gace farmecul si zbuciumul vietii lumesti simte  o impresie de gol si dezolare.

Si asa ar fi adevarat daca ar fi vorba de seninatatea trista a cugetatorului pagan, care dupa ce  a facut ocolul lucrurilor si s-a convins de desertaciunea lor, nu gaseste problemei vietii alta solutie decat resemnare semeata in fata iremediabilei mediocritati a conditiei umane.

2.Insa pacea despre care este vorba aici, e Pacea pe care Cristos a venit sa o aduca pe pamant: "Pacea mea o dau voua".

Ori, Isus in Evanghelia Sa,ne infatiseaza detasarea, nu ca un scop ci ca un mijloc;crestinul nuntrebuie sa renunte la ce este trecator, decat pentru a posedaceea ce este vesnic;nu trebuie sa se desparta de creaturi decat pentru a se alipi de Dumnezeu; nuntrebuie sa-si goleasca inima de iubirile pamantesti decat pentru a o umple cu iubirea divina.

Truda pe care o indeplineste asupra lui insusi tinteste deci ,nu  la o saracire si la o imbogatire.In loc sa-si goleasca sufletul, dimpotriva,si-l umple.

"Pacea Inimii este desavarsirea sufletului".

4.

In sfarsit, pacea lui Cristos nu e faurita fara bucurie.

Oamenii de lume nu pot sa inteleaga acest adevar; o viata fara placeri i-ar parea in chip inevitabil, monotona, mohorata si plina de plictiseala.Ei uita ca placerea nu e singurul farmec al vietii si ca mai presus de placere exista bucuria spirituala.

In timp ce placerea e legata de atatarea simturilor  si e legata de materie, bucuria prin narura sa e spirituala.

Bucuria este surasul sufletului.

2.Pacea lui Cristos, in chip cu totul firesc, infloreste in buburie. iar bucuria pe care o pricinuieste, lasa cu mult in urma satisfactia rece si cu totul negativa de care se bucura o constiinta de om cinstit.E ca o lumina blanda care ne lumineaza in interior, un sentiment de siguranta absoluta care ne largeste sufletul si ni-l linisteste, e o bucurie stapanita care ne inalta  intreaga noastra fiinta spirituala.

Bucuria interioara se deosebeste total  de placerea care nu ne atinge decat in treacat; ea ne patrunde in suflet pana in cele mai adanci profunzimi , asa incat nici un gust amar sa nu-i poata altera puritatea.

Astfel putem, in clipele in care gustam aceasta bucurie, sa ne insusim cuvantul sfidator pe care Sfantul Pavel il arunca lumii si placerilor ei;

"Toate le socotesc ca pe niste gunoaie".

Intr-adevar, toate celelalte nu valoreaza nimic in comparatie cu aceasta comoara.

sursa:"Meditatii pentru viata interioara" scrisa de E.Macker