Te caut din toata inima...

21 iunie 2009

Umilinta ,orgoliul, vanitatea...




Azi mi-am dorit foarte mult sa scriu despre smerenie si umilinta...poate tocmai pentru ca le-am cautat prezenta in sufletul meu si,oricat de adanc am patruns in el,nu le-am gasit...RUSINE sa-mi fie...de aceea am hotarat sa va daruiesc meditatiile lui E. Macker cu privire la aceasta virtute...cum as putea indrazni sa vorbesc eu despre EA cand nu am simtit-o stralucind in mine???...


"Umilinta,spune E. Macker,este adeseori prezentata drept conditia si temelia celorlalte virtuti.Acest fel de a vedea totul abstract si logic nu corespunde cu realitatea.In chip practic,umilinta nu se afla la baza , ci in varful edificiului spiritual.Ea nu este o virtute de incepator ci o virtute de sfant.Intr-adevar, ar insemna sa te inseli cu totul asupra naturii umilintei daca o confunzi cu modestia.Nu esti umil pentru ca pastrezi in exterior si in limbaj aceasta masura,fara sa devii insuportabil celor din jur.Nu esti umil pentru ca eviti ambitia ,aroganta, laudarosenia.Aceste manifestari nerusinate sau ridicole ale iubirii de sine sunt ca niste accese de nebunie pe care simplul bun simt ne indeamna sa le indepartam.
Umilinta merge mult mai departe.Ea infrunta doua ramuri de capetenie ale iubirii de sine: orgoliul si vanitatea. Orgoliul este amorul propriu,care se complace in propria valoare,in timp ce vanitatea cauta sa se faca pretuita in ochii altora.
Celui orgolios ii ajunge propria stima.Vanitosul dimpotriva,are nevoie de stima anturajului sau.Orgoliul aspira sa domine cu usurinta,mandru si dispretuitor.
Vanitosul nu cugeta nicidecum sa subordoneze pe ceilalti,singura lui ambitie e sa atraga privirile.El e multumit numai sa fie remarcat si laudat. Orgoliul e rigid, taios, dintr-o bucata si nu suporta contradictia.Vanitatea,stie sa se faca supla si insinuanta cand e vorba sa-si procure lauda cu care se ameteste. Orgoliosul,orbit de pretinsa lui excelenta,nu are nici o clipa grija de impresia pe care o produce in jurul sau...Dimpotriva,ceea ce vanitatea cauta cu nesat,e tocmai efectul...Si daca la unii ea face parada cu o naiva si stangace amabilitate,la altii ea ramane clarvazatoare si stie sa evite cu dibacie orice incercare ce ar face-o ridicola.Orgoliosul se socoteste mai presus de opinia publica si o infrunta bucuros;acesta e pentru el un fel de a-si afirma superioritatea.Vanitosul se lumineaza cu placere si e sigur pe el cand se simte aprobat si aplaudat,isi pierde toata taria de indata ce nu mai e sustinut prin bunavointa acelora care-l inconjoara.Orgoliosul se complace intr-o superioritate pe care o crede reala.
Vanitosul,accepta prea bine sa i se atribuie calitati pe care stie ca nu le are.Pentru el esentialul nu-i sa fie bine vazut,sau savant ,sau bogat,ci numai sa para.Pe scurt, Orgoliosul este "o exaltare" a eu-lui,vanitatea o "dorinta arzatoare" de a se face cunoscut ,de a straluci.
Cea dintai e "o marire falsa";cealalta e mica,meschina si detestabila.Orgoliul e relativ rar, vanitatea e pe toate drumurile... Aceste defecte,chiar inconstiente impiedica sufletele sa inainteze spre desavarsire, mentinandu-le in mediocritate.Aici este raul. Umilinta vine sa darame din temelie piedestalul pe care s-a inaltat orgoliul si cu aceeasi lovitura sa smulga masca sub care se ascunde vanitatea.Pentru a ne face o idee precisa despre aceasta virtute,trebuie sa-icautam secretul la marii umili care au fost sfintii.Ceea ce izbeste si surprinde la ei,ingustele noastre vederi,e ca cu toate meritele lor deosebite,sfintii au practicat cel mai sincer dispret fata de sine insusi,nu numai ca s-au multumit sa fuga de marirea lumeasca,dar au mers pana la iubirea injosirii si a dispretului. 
Cum se explica o atitudine, categoric tot atat de extraordinara pe cat de ciudata? Prin credinta lor si numai prin credinta lor,sfintii au fost pur si simplu rationali in credinta lor.Actul umilintei este cololarul lor direct si nemijlocit al actului de credinta..
Ea le descoperea in Dumnezeu o marire de o categorie aparte,fara masura comuna cu valorile umane, o astfel de marire ca in fata acestei maiestati suverane toate celelalte nu sunt decat praf si desertaciune. In consecinta,daca nimic nu conteaza si intr-un anumit sens ,nimic nu exista in afara de Dumnezeu,ce valoare poate avea persoana umana si ce drept ar avea sa se pretuiasca si sa se complaca in pretinsele sale calitati? Si iata condamnarea orgoliului. Si daca in fata unei credinte luminate,realitatea care suntem noi,se risipeste si se sterge,asa zicand,pana la disparitie,nu e o nedreptate si o minciuna incercarea de a-si atrage stima altora? 
Si iata condamnarea vanitatii.
Umilinta sfintilor nu ar putea fi deci considerata drept exagerare decat din partea acelora care sunt incapabili sa le inteleaga ratiunea profunda si ascunsa.
Umilinta este adevarul. In lipsa de convingeri personale asupra acestui punct,sa credem in povetele sfintilor si sa stim recunoaste ca ,daca ei nu au gandit si nu au simtit cu noi,e pentru ca ochii lor s-au deschis la lumina in fata careia ai nostri raman inchisi.
Aceasta marturisire va fi din partea noastra un prim pas pe calea umilintei.Si vom face uzul ,incercand sa vedem limpede ,in noi insine si sa ne dam seama de locul pe care-l ocupa in viata noastra orgoliul, vanitatea,umilinta...
Vazandu-ne mizeria, se va naste in noi dorinta de a iesi din ea si de a munci ,dupa pilda sfintilor,sa devenim noi insine "smeriti cu inima"."..








Isuse bland si smerit cu inima,fa inima noastra asemenea cu Inima Ta...

4 comentarii:

Mariana spunea...

Orgoliul şi vanitatea, smerenia, două trăsături de caracter în pemanentă luptă care sfâşie inima doritoare de a avea chipul sfinţeniei lui Hristos. De multe ori zic şi eu ca Sf. Pavel: ,,când mă vei izbăvi de acest trup de lut?" , un trup care îşi cere ,,drepturile " acestei lumi şi nu ale Cerului. Mă lupt mereu cu eu-l...Câteodată pare învins, dar uneori mă surprinde şi mă ruşinez...
O zi binecuvântată, Mary!

mmary spunea...

Ca de obicei,se pare ca ducem aceleasi lupte interioare cu noi insine, Mariana...Sa dea Dumnezeu sa putem dobandi Harul smereniei,sa ne putem bucura de bogatiile ei,caci doar ele vor aduce sufletelor noastre liniste,doar prin ele Dumnezeu va putea percepe adevarata iubire a inimilor si va putea tine corabia sufletelor noastre departe de marea cea furtunoasa a mandriei...

Anonim spunea...

orgoliul este o imperfectiune in inimile omenirii! din orgoliu a inceput multe razboaie, si au fost milioane de masacre... multe suflete au fost ranite ...si milioane de rautati a cauzat orgoliu etc.....orgloliu nu a stiut sa ierte....doar umilinta il va dobor pe orgoliu....itunci cand vei inlocui orgoliu cu umilinta!

Anonim spunea...

Orgoliul
Opusul smereniei este, după cum am mai spus orgoliul, mândria deşartă, datorită căruia Lucifer cel mai frumos şi mai dotat înger din Ierarhia de Lumină a Tatălui Ceresc nu a mai putut conştientiza faptul că Domnul Dumnezeu este Singurul Creator al acestor Lumi şi elementele Creaţiei Sale numai Lui trebuie să i se închine.
Orgoliul este cauza multor suferinţe, el stă la originea marilor tulburări sociale, a războaielor, a rivalităţilor dintre popoare, a intrigilor, urii şi intoleranţelor. El a dat şi dă naştere la uriaşe ambiţii pentru putere, înăspreşte inima şi ucide dragostea.

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...