O icoana din România, a Sfantului Efrem cel Nou, izvorăște Mir!

Victimă a unui accident, față în față cu Isus

În 2011, Natalie Saracco, regizoare franceză, a suferit un accident, în timp ce conducea în Normandia. Mașina ei, lovită de un camion, a fost proiectată cu viteza de 130 km/oră în parapetul central. Natalie a trăit o experiență de moarte iminentă, regăsindu-se în fața lui Hristos „care plângea și suferea martiriul”. Interviul de mai jos a fost realizat de site-ul Aleteia.fr

Cum ați ajuns în fața lui Isus?

Eram ghemuită în mașină și simțeam cum energia, viața, căldura mă părăsesc, începând de la picioare, ca un recipient spart. Totuși, eram deplin conștientă în acest timp, încastrată în mașina din care pompierii încercau să ne extragă, pe mine și pe prietena mea. Unul din ei mă tot chema pe nume, pentru că vedea că mă duc. Deodată, m-am regăsit într-un loc în care toate convențiile noastre umane au dispărut:  fără timp, fără spațiu, fără niciun decor. Totul era alb, iar Isus era în fața mea, cu chip de om. Fiind credincioasă, nu am fost surpinsă să-l întâlnesc. Nu numai că mă așteptam, dar și speram aceasta! Dar acolo unde eram fixată, m-am întâlnit față în față cu Domnul plângând, suferind martiriul.

Cum a transformat viața dvs. această întâlnire?

Mai mult decât cu Hristos, m-am întâlnit cu Inima Lui. În acea perioadă, nu cunoșteam nimic despre Preasfânta Inimă a lui Isus, cu excepția bazilicii de pe Montmartre. Și, datorită acestui accident, m-am întâlnit față în față cu această Inimă însângerată: Isus care plânge și suferă martiriul. Acest lucru m-a șocat total.

După ce puteați vedea că suferă?

Isus plângea cu lacrimi fierbinți și tremura din cauza unei suferințe îngrozitoare. Îmi arăta Inima sa, care era ca și ieșită din pieptul său. Era atât de mare, atât de corporală… Inima lui roșie era înconjurată de o cunună de spini și vărsa ca niște lacrimi de sânge. Alte lacrimi îi desfigurau chipul. Unii mă întreabă uneori ce culoare au ochii lui. Glumiți, oameni buni? Nu știu nimic despre asta! Eram copleșită, absorbită de suferința lui. Era insuportabil pentru mine să-l văd pe Hristos și să simt fizic durerea lui… Voia în mod vizibil să o împărtășesc cu El.

Cum ați reacționat în fața acestui spectacol dureros?

L-am întrebat: „Dar de ce plângi, Domnul meu?” Răspunsul Lui, care se adresează întregii omeniri, m-a lăsat fără cuvinte: „Plâng pentru că mi-am dat viața pentru voi, pentru voi toți, copiii mei iubiți, pentru că nu știu ce să mai fac pentru voi și pentru că în schimb nu primesc decât răceală, dispreț și indiferență”. Vă puteți da seama? În acea perioadă nu știam de Paray-le-Monial, iar când am povestit unor preoți acest dialog, la ceva timp după aceea, am descoperit că era mesajul pe care Hristos îl dăduse deja Sfintei Margareta-Maria Alacoque. Când am cumpărat cartea care relatează acestea, am izbucnit în plâns. Erau unele pasaje în care Domnul îi încredințase cuvânt cu cuvânt ceea ce îmi spusese mie!

Ce altceva v-a mai spus?

„Plâng pentru că mi-am dat viața pentru voi și vă iubesc până la nebunie. Nu știu ce să mai fac pentru voi, iar în schimb nu am decât răceală, dispreț și indiferență. Plâng pentru că Inima mea se consumă cu o Iubire nebunească pentru voi toți, oricine ați fi”. Și, în timp ce vorbea, m-a făcut să simt fizic iubirea Lui pentru mine, pentru noi toți… Depășește orice înțelegere! Ce putere și ce bucurie! Nu ne vom plictisi în Paradis, credeți-mă! Vom fi cufundați în Iubirea lui, El va fi în noi, și noi, în El, va fi extazul fără de sfârșit.

În cartea dvs. descrieți faptul că trăiți un dialog permanent cu Hristos după accidentul dvs…. Puteți sta de vorbă cu El în mod direct, ca și cu orice altă persoană?

Absolut! Această întâlnire cu Inima lui Isus nu a fost un sfârșit, ci un nou început. Savurez și mă delectez de drumul pe care mă face să-l trăiesc în brațele lui, într-o întâlnire din ce în ce mai personală, pot spune, o întâlnire de iubire cu El.

Această bucurie și pace care radiază pe chipul dvs vin deci direct de la El?

Mă rog două ore pe zi, cu siguranță asta lasă ceva urme! Chiar dacă nu sunt propriu-zis o convertită, pentru că înainte de acest accident credeam deja, întâlnirea mea cu Hristos a fost cu adevărat o renaștere a credinței mele. Interlocutorii mei sunt suprinși de modul în care vorbesc despre Domnul, ca și cum ar fi iubitul meu! Relația cu acest Dumnezeu-Iubire ține într-adevăr de ceea ce este personal, dar cum îl port în mine, această relație lasă să transpară ceva ce mă depășește. Asta nu face din mine o sfântă, Dumnezeu singur este Sfânt și Fecioara Maria este Neprihănita Zămislire; noi suntem cu toții păcătoși, iar pentru mine, convertirea ține până la finalul vieții…De altfel, nu ar trebui să ne numin „ființe umane”, ci „ucenici umani”! Suntem aici ca să ne construim umanitatea.

Înainte de acest accident, cum era viața dvs de credință?

Am fost crescută de o mamă foarte credincioasă, care a fost întotdeauna un exemplu de caritate și iubire. Ea și-a dat seama despre ce e vorba! Tatăl meu era medic la Levallois, iar mama îi aducea pe cei fără adăpost să doarmă peste noapte în sala de așteptare a cabinetului și le ducea mâncare. A avut inteligența de a ne vorbi despre Dumnezeu, fără ca să ne impună ceva vreodată. A fost foarte inteligent din partea ei. Iar când aveam 14 ani, deși nu sunt o persoană matinală, îmi luam bicicleta – iar mai târziu, motoreta - și, înainte să mă duc la școală, mă duceam din Levallois până la bazilica Sacré-Cœur de pe Montmartre pentru a participa la Sfânta Liturghie de la ora 7, împreună cu călugărițele. Aceste surori mi-au devenit de fapt prietene: m-au văzut crescând și au cunoscut toată evoluția mea artistică.

Ce a schimbat această întâlnire cu Domnul?

Această întâlnire cu Inima lui Isus a schimbat totul, pentru că m-a făcut să trec de la o idee intelectuală despre Dumnezeu, de la o tradiție, la o adevărată întâlnire a inimii, și asta schimbă totul! Am început să-l iubesc cu toată ființa mea, cu spiritul meu, cu inima mea, cu carnea mea, cu fiecare por, cu fiecare fir de păr…cu tot ceea ce sunt! Îl iubesc din interior, cu sângele meu: asta înseamnă femeia îndrăgostită!

Acest mesaj se adresează doar catolicilor din secolul XXI?

Acest mesaj al lui Hristos este pentru acum! Evident, este pentru orice perioadă, dar astăzi se realizează în întregime actualitatea sa. Umanitatea noastră o ia razna, se distruge din cauză că are nevoie să fie iubită. Noi nici nu mai știm măcar că soluția la suferința noastră este Iubirea lui Dumnezeu. Viețile noastre nu mai au sens, pentru că l-am redus la tăcere pe Dumnezeu în societățile noastre. Și, între timp, Isus suferă martiriul, pentru că Inima Lui e consumată de o Iubire nebunească pentru noi toți. La el, nu există selecție! Chiar și ultima canalie, cel mai rău dintre pedofili, este un copil iubit al Domnului, pe care El vrea să îl salveze. Fiecare suflet care se pierde este o picătură de sânge care se scurge din Inima lui Hristos. Este insuportabil pentru El, care ne iubește pe toți atât de mult!

Iar lumea nu conștientizează…

Cu cât avansez în întâlnirea mea personală cu Inima Lui Preasfântă, cu atât am impresia că asist la o întâlnire de dragoste ratată cu Domnul, care și-a dat viața Lui pe Cruce pentru noi și continuă să se dea nouă în Euharistie. Avem, pe de o parte, un Dumnezeu care ne iubește până la nebunie, și pe de cealaltă parte, noi – care murim pentru că nu ne știm iubiți: este ca o întâlnire de dragoste ratată dintre Dumnezeu și oameni.

Traducere și adaptare: Oana Viviana Dimcev

Sursa:it.aleteia.org

 http://www.e-communio.ro/stire4685-victima-a-unui-accident-fata-in-fata-cu-isus

Aprobarea unui miracol euharistic privind o ostie care a sângerat în 2013

19.04.2016, Legnica (Catholica) - O ostie sângerândă care „are caracteristicile unui miracol euharistic” a fost aprobată pentru venerare în Polonia. Anunțul a fost făcut de Episcopul Zbigniew Kiernikowski de Legnica, în ziua de 17 aprilie 2016. În ziua de Crăciun din 2013, în parohia Sf. Jacek din Legnica, o ostie consacrată a căzut pe jos, a spus Episcopul. A fost ridicată și pusă într-un recipient cu apă. Curând după aceasta au apărut pete roșii pe ostie. Episcopul de atunci de Legnica, Stefan Cichy, a înființat o comisie pentru a verifica ostia.
În februarie 2014, un mic fragment roșu din ostie a fost așezat pe un corporal și comisia a cerut să fie supus unor teste riguroase de către mai multe importante institute de cercetare. Declarația medicală finală a Departamentului de Medicină Legală precizează: „În analiza histopatologică, s-a descoperit că fragmentele conțin părți de mușchi striat transversal. Este foarte asemănător cu mușchiul inimii”. Testele au determinat de asemenea că țesutul este de origine umană, și că poartă semnele care apar frecvent în cazul unei agonii.
Afirmând că ostia „are caracteristicile unui miracol euharistic”, Episcopul Kiernikowski a explicat că în ianuarie 2016 a prezentat problema Congregației Vaticanului pentru Doctrina Credinței. În luna aprilie, în conformitate cu recomandările Sfântului Scaun, i-a cerut preotului paroh Andrzej Ziombrze să pregătească un loc adecvat pentru expunerea ostiei, pentru ca credincioșii să o poată venera.
Episcopul a mai cerut „să le fie oferite informații vizitatorilor și să se facă o instruire adecvată, care să îi ajute pe credincioși să aibă o atitudine corectă față de cultul euharistic. De asemenea, cer să se constituie un registru pentru a înregistra toate binecuvântările primite și alte evenimente miraculoase. Sper că aceasta va servi la aprofundarea cultului Euharistiei și va avea un impact profund asupra vieților oamenilor care iau contact cu relicva. Noi vedem semnul misterios ca pe un act extraordinar de dragoste și bunătate a lui Dumnezeu, care vine la oameni, în smerenie totală.”

Uimitoarea şi miraculoasa icoană a Sfintei Fecioare Maria, din Guadalupe

Minunatul DAR! Multumim neprihanita MAMA !

Minuni Euharistice

Extrem de interesant , foarte bine documentat, recomandat tuturor,in special celor sceptici !

"Un documentar interesant despre stiinta si credinta, dedicat educarii in credinta (- min.42:27), catorva minuni atestate stiintific (42:28-49:40) si, in chip special, prezentei reale a lui Cristos in Euharistie (50:05-1:18:51)."

Cu siguranta nu veti regreta daca-l veti urmari pana la final!
" Haideti sa luam lucrurile in serios.
Te-ai nascut si trebuie sa dai sens vietii tale.

Daca vei trai , traieste pentru ceva... "




Dumnezeu sa va binecuvanteze cu nesfarsitele comori ale Milostivirii Sale!

Miracol Euharistic in 15 noiembrie 2013

CHIPUL DOMNULUI ISUS CRISTOS A APĂRUT PE SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE ÎN BISERICA VILAKKANOOR ÎN KANNUR DIST, KERALA, INDIA, LA DATA DE 15 NOIEMBRIE 2013, ÎN TIMPUL SFINTEI LITURGHII DE LA ORA 6.45

Extraordinara marturie a Pr.Michael Lightner la Medjugorje in 2013

 

Cu toata inima mea, va invit sa urmariti aceasta extrem de frumoasa marturie data de Pr. Michael Lightner in luna august ,2013, la Festivalul Tinerilor de la Medjugorje.

 

 

Cu blandul Isus sa va binecuvanteze Fecioara de Sus!

Extraordinara marturie a Gloriei Polo !!!

Cu mult drag va recomand sa ascultati aceasta extraordinara marturie.
Nu veti regreta, ascultati pana la sfarsit , veti intelege multe lucruri care probabil vor declansa schimbari majore in viata voastra.

 Dumnezeu sa va binecuvanteze cu infinita Sa Iubire!

Exista viata dupa moarte? Jurnalul unui neurochirurg : "Dovada ca Raiul exista"

Nu e om care sa nu-si fi pus macar o data in viata intrebarea “Exista viata dupa moarte?”. Parerile sunt impartite: unii cred ca da, altii cred ca nu, unii sunt convinsi ca da, altii sunt convinsi ca nu. 

Iata opinia unui neurochirurg celebru, dr. Eben Alexander, autorul cartii “Poof of Heaven” (Dovada ca Raiul exista), scrisa dupa ce a stat in coma si a experimentat lucruri pe care nu credea vreodata sa le faca: o calatorie de dupa moarte.

Si nu numai atat, am vazut-o si eu. Am fost plasat intr-o lume in care noi suntem mai mult decat corpurile si creierele noastre, in care moartea nu este sfarsitul constiintei, ci mai degraba o calatorie cat se poate de pozitiva. Nu sunt prima persoana care descopera ceva evident: constiinta noastra exista si dincolo de existenta trupului. 

Insa sunt prima persoana (cel putin din cate stiu eu), care a avut o astfel de experienta in timp ce cortextul meu era complet nefunctional. Colegii mei m-au urmarit secunda cu secunda. Toate studiile de pana acum relavau faptul ca oamenii traiesc aceasta experienta doar cand cortextul le functionteaza cat de putin. Experienta mea, insa, a avut loc in timp ce cortextul meu nu functiona deloc. Iar asta este o evidenta relevata de tomografiile computerizate facute de colegii mei.

Mi-au trebuit luni sa inteleg ce s-a intamplat cu mine. Nu numai ca imi imaginam ca medical este imposibil sa fi fost constient in timpul comei, insa nu-mi explicam nici ce s-a intamplat in acel timp…

…La inceputul aventurii mele, eram inconjurat de nori, mari, pufosi, albi si roz, care se suprapuneau contrastant pe un cer albastru-inchis. Deasupra lor, mult, mult mai sus – se vedeau stoluri de vietati transparente care traversau cerul, lasand dare in urma lor. Sa fi fost pasari? Sa fi fost ingeri? Aceste cuvinte mi s-au intiparit in minte si mi le-am reamintit cand am inceput sa scriu despre experienta mea. Insa nu erau nici pasari, nici ingeri. Erau niste vietati foarte diferite de lumea mea reala de pe aceasta planeta. Era ceva mult mai avansat. Niste forme de existenta mult superioare.

… Dintr-o data am auzit un zgomot puternic, ca un imn glorios care venea de mai sus. Ma gandeam daca zgomotul era produs de acele vietati. Apoi, cand mi-am revenit, ma gandeam daca nu cumva zgomotul era produs de bucuria acelor vietati care alergau de colo colo. Zgomotul era foarte palpabil, aproape material, asemanator cu picaturile de ploaie pe care le simti pe piele, dar care nu te uda. Simturile vazului si auzului nu erau separate ca pe Pamant. Puteam sa aud frumusetea acelor corpuri argintii care fluturau deasupra mea si puteam sa vad cantecul lor vesel si zglobiu.

In aceasta lume nu puteai sa te uiti sau sa auzi ceva fara sa devii o parte din acel lucru si totusi, in mod misterios, nu atingeai acel lucru. Din perspectiva mea prezenta, cred ca ar trebui sa intelegem ca nu te poti uita la lume separat. Totul era distinct, si totusi, orice avea legatura cu celelalte lucruri.

Povestea mea devine si mai ciudata. Nu eram singur in calatorie, eram cu o femeie. O femeie tanara cu obraji puternici si ochi mari si albastri. Fata ei frumoasa era marginita de un par auriu. Cand am vazut-o prima data, mergeam alaturi pe o suprafata cu un model complicat, pe care apoi l-am recunoscut ca fiind aripile unui fluture. De fapt, erau miloane de fluturi in jurul nostru care se duceau in inima padurii si care apoi reveneau si ne inconjurau. 

Era ca un rau de viata si culoare in jurul nostru. Femeia era imbracata simplu, insa in niste culori pline de viata: albastru, indigo, portocaliu, piersaciu. Se uita la mine cu acea privire pe care daca o vezi 5 secunde iti dai seama ca viata ta merita traita de-aici incolo, indiferent de ce s-a intamplat inainte. Nu era o privire romantica. Era o privire extrem de prietenoasa, diferita de cele pe care le vedem noi pe pamant. Fara sa-mi rosteasca ceva, a vorbit cu mine. Mesajul venea la mine ca un vant. Si atunci mi-am dat seama ca este reala. La fel de reala ca viata mea pe pamant. Nu era o fantasma trecatoare.

Mesajul ei a fost compus din trei parti:

“Esti foarte iubit si apreciat, pentru totdeauna!”
“Nu ai de ce te teme!”
“Nu ai cum sa faci ceva gresit!”
Mesajul a venit spre mine ca o senzatie de usurare. Era ca si cum cineva imi inmana acum regulile jocului pe care il jucasem deja toata viata mea fara sa-l inteleg vreodata.
“Iti voi arata multe lucruri aici, dar te vei intoarce”, mi-a spus femeia, fara sa foloseasca aceste cuvinte.
I-am raspuns: “Ma voi intoarce aici?”
Un vant cald a inceput sa bata, ca o briza divina. Si-apoi totul s-a schimbat si am ajuns intr-o lume cu o vibratie mai mare. Desi aveam functiile limbajului (asa cum il stim noi pe pamant), am inceput sa vorbesc “fara cuvinte” cu acest vant.
“Ce este locul acesta?”
“Cine sunt eu?”
“Unde sunt?”
De fiecare data cand puneam aceste intrebari, urma raspunsul o explozie de culoare, lumina, dragoste si frumusete, ca un val care se spargea de mine. Gandurile intrau in mine direct. Dar nu erau ca pe pamant, vagi, imateriale sau abastracte. Erau solide, mai fierbinti ca focul si mai ude ca apa si pe masura ce le primeam eram capabil, instantaneu si fara efort, sa inteleg concepte pe care le-as fi inteles in ani de zile pe Pamant.
 
Pe masura ce inaintam m-am trezit intr-un gol imens, intunecat complet, de masuri nedefinite, si totusi confortabil. Si dintr-o data a aparut o lumina pe care am simtit-o langa mine. Acea lumina era interpretul meu care imi traducea aceasta prezenta vasta din jurul meu. Era ca si cum ma nasteam intr-o lume noua, iar universul parea un pantece urias, iar acea lumina, conectata cu mine cumva (parca era identica cu acea femeie pe aripile fluturilor), ma ghida prin el.

 

Mai tarziu, cand m-am trezit, am gasit un citat din poetul crestin din secolul al XVII-lea, Henry Vaughan. Parea ca descrie exact locul magic in care m-am aflat care era, potrivit descrierii, Divinitatea insasi. “Dumnezeu exista intr-un intuneric orbitor”. Exact asa a fost in cazul meu: un intuneric desavarsit dar totusi plin de lumina.
Stiu ca suna complet extraordinar si, sincer, greu de crezut. Daca cineva mi-ar fi spus aceste lucruri – chiar si doctor sa fii fost – as fi fost sigur ca a luat-o putin razna. Insa am trait asta, si nu e deloc nebunie. Este ceva extrem de real, chiar mai real decat orice eveniment din viata mea pamanteana, inclusiv nunta mea si nasterea celor doi copii.
Ce am trait eu are nevoie de explicatii.
 
Fizica moderna ne spune ca universul este unitar, nu este divizat. Dincolo de suprafata unui obiect sau eveniment, totul in univers este legat de orice alt obiect sau eveniment. Totusi, noi traim intr-o lume a separarii si a diferentierilor. Inainte de aceasta experienta aceste idei mi se pareau abstracte. Acum sunt realitati. Nu numai ca universul este definit de unitate, ci si de dragoste. Universul pe care eu l-am experimentat fiind in coma a fost socant si, totusi placut. Acelasi univers de care Einsten si Iisus vorbeau, insa fiecare in felul sau.
 
Mi-am petrecut ani din viata mea, ca neurochirurg, studiind la cele mai prestigioase institutii medicale din tara. Stiu ca multi elevi de-ai mei – ca si mine de altfel inainte de coma – sustin teoria conform careia creierul (in special cortexul) genereaza constiinta si ca traim in univers datorita emotiilor, si mai putin datorita iubirii neconditionate pe care Dumnezeu si universul o au pentru noi. Insa experienta traita mi-a dat peste cap credintele. Si sunt pregatit sa-mi petrec restul vietii investigand adevarata natura a constiintei umane si sa demonstrez ca suntem mult mai mult decat creierul nostru.
 
Nu cred ca va fi o misiune usoara. Putina lume vrea sa accepte ceea ce spun eu. Singurul loc in care lumea mi-a acceptat povestea a fost biserica. Prima data cand am intrat intr-o biserica dupa ce mi-am revenit, am vazut totul cu alti ochi. Culorile care razbateau prin vitralii imi aminteau de acea lume, de dincolo. Suntele joase de la orga imi aduceau aminte de gandurile si emotiile din lumea de dincolo. Iar imaginea lui Iisus rupand painea pentru discipolii lui mi-a evocat din nou mesajul ca Dumnezeu ne accepta si ne iubeste neconditionat, mult mai puternic decat orice parinte care isi iubeste copiii.
Sunt inca doctor, sunt inca om de stiinta, insa cred cu tarie ca sunt o alta persoana.

sursa: http://sfatulparintilor.ro/familie-parinti/inspirational-motivational-emotional/exista-viata-dupa-moarte-jurnalul-unui-neurochirurg-video/#ixzz2czsQSdWK

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu infinita Sa iubire!

Dumnezeu miraculos vindeca si astazi!

Pentru cei care medicina traditionala nu le mai poate oferi mare lucru, au o sansa cu totul exceptionala. Va rugam mult sa trimiteti aceasta invitatie la toti cei pe care-i aveti in baza de date, ca sa ajunga informatia la cat mai multa lume. Nu poti sa stii niciodata cine are nevoie de un miracol !
20 aprilie 2013, Cluj, Casa Universitarilor.
"Doamne Dumnezeul meu, eu am stigat catre Tine si Tu m-ai vindecat" Ps. 30,2

 

Dumnezeu sa va binecuvanteze si sa va vinedece trupurile si sufletele!

O intamplare adevarata:A luat masa impreuna cu un inger!!!

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu infinita Sa iubire!

"Trebuie sa continui sa canti" -sau "Miracolul iubirii lui Dumnezeu"

Ca orice mama buna, atunci cand Karen a aflat ca asteapta un copil, a facut tot ce a putut pentru a-l pregati pe fiul sau de trei ani, Michael, pentru o noua etapa a vietii sale.

Stiau ca va fi fetita.Zi si noapte, Michael ii  canta surioarei sale in pantecele mamei.Se im-pritenea cu surioara sa inca dinainte de a o cunoaste.

Sarcina lui Karen a decurs normal.Cand a venit vremea sa nasca , contractiile au fost la inceput la fiecare cinci minute, dupa care la fiecare 3 minute iar apoi la fiecare minut.Dar a avut loc o complicatie neasteptata si travaliul lui Karen s-a prelungit.

In final , dupa multe ore de lupta , surioara lui Michael a venit pe lume, insa in conditii foarte grele.Au dus-o imediat cu o ambulanta la Terapie Intensiva, sectia nou-nascuti a spitalullui Sf. Mary, in Knoxville, Tennessee.

Zilele treceau , iar fetita se simtea din ce in ce mai rau.In cele din urma, pediatrii au trebui sa le spuna parintilor teribilele cuvinte:

"Sunt foate putine sperante, pregatiti-va pentru ce e mai rau".

Karen si sotul sau au contactat cimitirul local in scopul de a gasi un loc pentru fetita lor.Aranjasera o camera noua pentru ea, iar acum ii organizau funeraliile.Totusi Michael a insistat in continuare ca doreste sa ii cante surioarei sale, insa i-au explicat ca nu permiteau accesul copiilor in sectia aceea.Dintr-o data , Karen s-a decis.Il va duce pe Michael sa isi vada surioara chiar daca nu ii vor permite.Daca nu isi va vedea surioara in acel moment, poate ca nu o va mai vedea niciodata.

I-a pus un halat imens si l-a dus la Terapie Intensiva.Michael parea un enorm cos cu haine murdare.Dar sefa infirmierelor si-a dat seama ca era un copil si s-a infuriat.

"Scoateti acest copil de aici, acum! "

Caracterul lui Karen a iesit la iveala si uitand de bunele sale maniere de doamna care o caracterizau, a privit-o cu ochi de otel pe infirmiera si i-a zis cu fermitate printre buzele stranse:

"El nu pleaca de aici pana nu ii canta surioarei lui!"

L-a luat pe Michael in brate si l-a dus la patul acesteia.

O privea pe micuta in timp ce pierdea batalia cu viata.Dupa un moment, a inceput sa cante cu o voce de iesea din inima sa de copil de numai 3 ani.Michael i-a cantat astfel:

"Esti lumina soarelui meu, unica mea lumina,ma faci fericit cand cerul este gri..." ( cunoscuta melodie in engleza" You're my sunshine").

Instantaneu, copilul parea sa raspunda stimulului  vocii lui Michael, iar pulsul sau a inceput sa revina la normal.

"Continua sa canti, Michael!"ii cerea cu disperare mama sa cu lacrimi in ochi.Iar copilul continua:

"Tu nu vei sti niciodata, iubita mea, cat te iubesc, te rog , nu-mi lua lumina soarelui..."

In timp ce Michael canta, copilasul s-a miscat, iar respiratia sa a devenit atat de suava precum cea a unei pisicute atunci cand este mangaiata.

"Canta in continuare ,scumpul meu " ii spunea mama, si el continua ca atunci cand surioara era in pantecele mamei sale.

"Noaptea trecuta , draga mea , cand dormeam, am visat ca te imbratisam" continua copilul.

Surioara lui Michael a inceput sa se relaxeze si sa doarma.Era un somn reparator ce o inzdravenea cu fiecare secunda. "Continua sa canti , Michael"... De aceasta data se auzi vocea infirmierei care , cu lacrimi in ochi, nu inceta sa ii ceara sa continue.

"Tu esti lumina soarelui meu , unica mea raza de soare, te rog nu-mi lua lumina soarelui..."

A doua zi... fetita se afla intr-o stare perfecta pentru a pleca acasa.Revista " Woman's Day" a numit aceasta intamplare "Miracolul cantecului de frate".

Doctorii au numit-o simplu: miracol.

Karen a numit-o "Miracolul iubirii lui Dumnezeu".

Ai incredere ca Dumnezeu stie ca esti exact acolo unde trebuie sa fii.Niciodata sa nu uiti infinitele posibilitati care  izvorasc din Credinta.

sursa : Humberto A. Agudelo C. - "Vitamine zilnice pentru suflet" , volumul 7 

********

PS: cautand pe Google am gasit confirmarea acestei intamplari si fotografia fetitei  care in 2008 avea 16 ani( o puteti vedea in fotografia de mai sus)  pe acest site:

http://www.truthorfiction.com/rumors/b/brotherssong.htm#.UPy7oTcstuk

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu acele Haruri de care aveti mai mare nevoie!

O fetita de 5 ani , maestra in credinta

La Colegiul "Nuestra Senora del Pilar", din Chapinero , in bogota , in timpul unui curs al Escuela de Padres de Familia avand ca subiect Credinta, in al doilea semestru din 2001, unul dintre participanti a luat cuvantul si a spus:

- " Azi dau marturie personala despre un lucru pe care nici eu insumi nu l-as fi crezut vreodata". La auzul acestor cuvinte , toti au facut liniste ; il cunoasteau foarte bine pe cel care vorbea pentru ca nu era foarte implicat in problemele religioase.

In mine s-a intamplat un lucru extraordinar.

Aveam cancer in ultima faza si  desi sunt medic, nu-mi venea sa cred, in ciuda durerii de cap continue.

Am fost la multe clinici, unde mi-au facut radiografii , si toate indicau acelasi rezultat.

Desi nu voiam sa recunosc, existau probele: cancer in ultima faza in propriul meu craniu!

In sala de conferinte era o liniste absoluta.

-"Intr-o noapte am inceput sa plang cu sotia mea, deoarece trebuia sa infrunt acea fatala realitate.Ea nu stia ce sa spuna, doar ma imbratisa. Dar dupa usa se afla fiica mea de numai 5 ani, eleva la Colegio del Pilar, care ne gazduieste azi.

In liniste, ea a venit si ne-a imbratisat pe amandoi si prin prudenta sa a  aratat intelegere.

A intrebat: Tati, ce ti-a spus doctorul? "Nimic grav" , am raspuns , preocupat sa imi ascund lacrimile.

-Dar tu esti medic.Analizele si durerea ta de cap zilnica...ce-ti spun? Avea un ton patetic si demn de oamenii in varsta.

-Da , sunt un pic bolnav...

Fetita m-a imbratisat cu multa blandete pana  m-a facut sa plang in bratele ei. Mi-a spus suav:

-Linisteste-te, tati, in timp ce imi mangaia zona parietala a capului, unde aveam acele dureri atroce.

In acea noaptea, m-am lasat ghidat de ea. m-a luat de mana, m-a dus in pat , s-a asezat pe margine, m-a sprijinit ca o persoana adulta, mi-a zis:

- Dumnezeu nu ma dezamageste!

M-a facut sa pun capul pe picioarele ei, si-a asezat mainile pe partea capului care ma durea, si cu o incredere si o credinta nemaintalnite, a spus: 

- Mami , hai sa ne rugam pentru sanatatea taticului meu.Eu stiu o rugaciune.

Si cu mainile puse pe capul meu, si-a inchis ochii si a afirmat din nou, cu o enfaza nemaipomenita:

-Dumnezeu nu ma dezamageste! - si a  adaugat - mamico, sa ne rugam!

Inchizandu-si ochisorii, s-a rugat lent rugaciunea de la Virgen Pilar, pe care a invatat-o la Colegiu , cu o  devotiune atat de profunda incat eu insumi eram induiosat.

Fara sa stiu cum, simteam ceva ciudat in creierul meu.Intr-adevar, imi reveneam in poala  micului meu inger care se ruga cu atata incredere.A terminat rugaciunea catre Fecioara si a adaugat cereri:

- Tu , Dumnezeul meu, nu ma poti dezamagi.Taticul meu trebuie sa ramana sanatos.Tu nu ma dezamagesti! Nu-mi poti lua taticul, tu nu ma dezamagesti! Mami si cu mine nu putem ramane singure...

Sentimentul meu se transforma intr-un respect imens pentru o persoana care imi dadea atatea dovezi de maturitate si de incredere in acela pe care eu il dadeam la o parte...Micul meu ingeras imi dadea lectii profunde de Credinta...

Adevarul este ca au inceput sa-mi treaca durerile puternice de cap si , la insistentele sotiei mele, am fost la ultima clinica unde imi facusera radiografiile.au facut una si nu a mai iesit nimic, alta, si nimic.Au chemat persoana care imi facuse ultimele radiografii si era aceeasi care se afla acolo la raze X.

Au optat pentru un nou set de radiografii si nu au gasit nimic! NU puteam sa cred ca acel cancer  in ultima faza plecase din creierul meu asa, ca si cand...

M-am dus si la celelalte clinici unde mi-am facut mai multe radiografii deoarece , ca medic, nu vroiam sa accept ca ma aflam in acel stadiu.

Si ce surpriza mare! La nici una dintre clinici nu au aparut urme ale acelui rau teribil!

Intelegeti, dragi capi de familie, de ce m-am intors la dumnezeu si ca micuta mea de numai 5 ani a fost maestra mea in ce priveste Credinta?"

Cand si-a terminat marturisirea , toti plangeam ... , in liniste.

Sora Aracely Barajas, Rector

Sora Aracely Barajas, care face parte din las Hermanas de la Caridad  din Santa Fe, a murit neasteptat intr-un accident de masina , dupa ce a dictat articolul de mai sus.Ea fusese martora la cele intamplate.Amintirea sa este nepieritoare pentru colegio nuestra Senora del pilar din Chapinero, bogota, unde era rector si director la Escuela de Padres.Odihneasca-se in pace!

sursa: "Vitamine pentru suflet" Humberto A. Agudelo C."

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu acele haruri de care aveti mai mare nevoie!

Inca mai vorbeste Dumnezeu cu noi?

Un tanar a fost la un studiu biblic  in casa unui prieten casatorit.

Cei doi soti au impartit studiul in : a-l auzi pe Dumnezeu si a asculta Cuvantului Domnului.

Tanarul voia sa stie daca "Dumnezeu inca mai vorbeste cu oamenii".

Dupa reuniune, a iesit sa bea o cafea cu prietenii care erau acolo ca sa discute un pic despre mesajul din acea noapte.In moduri diferite ei vorbeau despre cum Dumnezeu le-a calauzit vietiile in feluri atat de variate.

Era aproximativ ora 10 seara cand tanarul s-a despartit de prietenii lui si se indrepta spre casa.Stand in masina sa, a inceput sa ceara:

"O, Doamne! Daca inca mai vorbesti cu oamenii, vorbeste cu mine! Eu te voi asculta. Voi face totul ca sa te slujesc!"

In timp ce mergea pe bulevardul principal al orasului , a avut un gand fosrte ciudat, ca si cand o voce ii vorbea in cap:

"Opreste-te si cumpara un litru de lapte!".

El a miscat capul si a spus cu voce tare:

"Doamne, esti tu, Doamne?"

Nu i-a raspuns nimeni si si-a continuat drumul spre casa.Din nou , insa, acelasi gand:

"Cumpara un litru de lapte!"

Tanarul s-a gandit la Samuel si cum acesta nu a recunoscut  vocea Domnului..

"Foarte bine , Doamne! - a spus tanarul cu voce tare - .

Te voi asculta si voi cumpara lapte!Asta nu pare a fi o problema de ascultare dificila".

Ar fi putut sa foloseasca si el laptele.Asa ca s-a oprit , a cumparat si si-a reluat drumul spre casa.

Cand trecea pe bulevardul al saptelea , iar i-a venit un gand: "Ia-o pe strada aceea". E o nebunie, s-a gandit , si a trecut mai  departe.Din nou a simtit ca ar fi trebuit sa o ia pe acolo.La urmatorul sens giratoriu a intors si a luat-o pe bulevardul al saptelea.Glumind pe jumatate, a spus cu voce tare:

"Foarte bine, Doamne, o voi face! "

A avansat cativa metri cand , deodata, a simtit ca trebuie sa opreasca.A incetinit si a privit imprejur.Era o zona comerciala si rezidentiala.Nu era nici cel mai bun, nici cel mai prost cartier.

Magazinele erau inchise si majoritatea caselor erau intunecate, ca si cand oamenii ar fi mers deja la culcare, mai putin una din apropiere.

Din nou a simtit ceva:

"Du-te si le da laptele persoanelor din acea casa, de pe cealalta parte a strazii! ".

Tanarul privi casa.A vrut sa deschida portiera, dar s-a asezat din nou.

"Doamne , asta e o nebunie! Cum sa ma duc in acel loc sinistru, in mijlocul noptii?"

Iar a simtit impulsul de a se duce  pentru a le da laptele.In final, a deschis portiera.

Foarte bine, Doamne!Daca esti tu, Dumnezeu , ma voi duce si le voi da laptele acelor persoane.Daca Domnul vrea ca eu sa par prost, foarte bine.Eu vreau sa fiu ascultator.Cred ca asta va conta la ceva; totusi, daca ei nu raspund imediat, voi pleca in acel moment.

A traversat strada si a sunat la sonerie.A auzit un zgomot ce venea dinauntru, semanand cu plansetul unui animal.Vocea unui barbat s-a auzit puternica:

"Cine e acolo? Ce vreti?".

Usa s-a deschis inainte ca tanarul sa poata fugi.In picioare era un barbat imbracat cu blugi si tricou.Mirosea ciudat si nu parea incantat sa vada un necunoscut la usa casei sale,

"Ce se intampla?", l-a intrebat pe tanar.

Acesta nu a zis nimic, doar i-a dat sticla de lapte.Apoi a spus: " Am cumparat asta pentru dumneavoastra".

Barbatul a luat sticla de lapte si a fugit inauntru in timp ce spunea ceva cu voce tare.Apoi o femeie a trecut prin sufragerie ducand laptele in directia bucatariei.Barbatul o urma, tinand in brate o fiinta care plangea.Pe chipul barbatului curgeau lacrimi.Barbatul , printre lacrimi, a inceput sa vorbeasca:

- Noi ne-am rugat! Am avut multe facturi  de platit luna asta si ni s-au terminat banii.Nu mai aveam lapte pentru bebelusul nostru.Abia ce am terminat sa ma rog, i-am cerut lui Dumnezeu sa imi arate o cale  de a face rost de lapte.

Sotia sa a adaugat din bucatarie:

"M-am rugat sa imi trimita un inger cu un pic  de ... Dumneata esti un inger?"

Tanarul si-a luat serviata , a scos toti banii pe care ii avea si i-a pus in mainile barbatului.S-a intors si s-a dus la masina sa, in timp ce pe obraji ii curgeau lacrimi.A constatat ca Dumnezeu inca mai raspunde cererilor drepte si adevarate.

sursa : "Vitamine pentru suflet" Humberto A. Agudelo C.

 

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu acele Haruri care va vor face sa auziti si sa urmati Glasul Sau!

Sfantul Ioan Damaschin

Sfântul Ioan din Damasc, supranumit Damaschinul, face parte dintr-o familie arabă creştină şi este fiul unui înalt funcţionar al califului din Damasc.

 În copilărie a fost tovarăş de jocuri cu principele Yazid, care mai târziu l-a ridicat la aceeaşi demnitate pe care o avusese tatăl său, încredinţându-i un post echivalent cu ministrul de Finanţe; prin funcţia ce o avea, Ioan era şi reprezentantul civil al comunităţii creştine pe lângă autorităţile arabe.

În acest timp, împăratul Leon al III-lea Isauricul al Constantinopolului dă decretul din anul 726, prin care interzice cultul icoanelor, considerat o formă de idolatrie. Împotriva acestei atitudini s-au ridicat majoritatea episcopilor din Răsărit, cărora li s-a alăturat şi a Ioan din Damasc, prin „trei discursuri în favoarea sfintelor icoane”; această scriere a dat o mare lovitură adversarilor cinstirii icoanelor şi a provocat mânia împăratului. Pentru a se răzbuna, Leon al III-lea a dispus să se întocmească o scrisoare ca venind din partea lui Ioan şi propunând să colaboreze cu împăratul pentru cucerirea oraşului Damasc. Scrisoarea a fost trimisă califului din Damasc, care, fără a mai cerceta, a dat ordin să i se taie mâna dreaptă lui Ioan. Cuprins de durere şi mâhnire, el vine acasă şi, în faţa icoanei Maicii Domnului, se roagă aproape o noapte întreagă; către dimineaţă a adormit şi în vis a văzut-o pe Maica Preacurată cum i-a aşezat mâna la loc. Trezindu-se din somn, şi-a dat seama că nu a fost numai un vis şi, fără întârziere, a alergat la calif şi i-a arătat mâna refăcută în chip miraculos. Califul şi-a dat seama de nevinovăţia secretarului său şi a voit să-l repună în drepturi, dar Ioan a cerut să fie dezlegat de orice obligaţie şi, împreună cu fratele său, Cosma, s-a dus la Ierusalim şi a intrat în Mănăstirea „Sfântul Sava”. Avea atunci cincizeci şi patru de ani.

În mănăstire a aprofundat studiul teologiei, a fost sfinţit preot şi a desfăşurat o imensă activitate literară, cuprinzând poezie, liturgică, elocvenţă, filosofie, apologetică, muzică. El este considerat ultimul sfânt părinte al Orientului şi este aşezat pe aceeaşi treaptă cu Sfântul Isidor de Sevilla (v. 4 aprilie), pentru operele monumentale pe care le-a scris, între care un loc deosebit îl are lucrarea „Izvoare ale cunoaşterii”. A murit la 4 decembrie 749, în vârstă de 73 de ani. Peste trei ani, un conciliu al iconoclaştilor, ţinut la Calcedon din porunca împăratului Constantin Copronimul, afirma cu satisfacţie: „Treimea i-a nimicit pe toţi trei”, înţelegând că au murit cei trei mari apărători ai cinstirii icoanelor: Sfântul Gherman al Ierusalimului, Sfântul Ioan Damaschinul şi Sfântul Gheorghe Cipriotul. Dar în anul 787, al VII-lea Conciliu Ecumenic, al II-lea de la Niceea, a declarat: „Treimea i-a glorificat pe toţi trei” – şi astfel, au fost recunoscute meritele Sfântului Ioan Damaschinul şi ale celorlalţi. El este numit Chrisoroas = „Fluviul de aur al oratoriei” şi în iconografia orientală este adesea amintită vindecarea miraculoasă a mâinii tăiate. O mare parte a operelor Sfântului Ioan Damaschinul sunt dedicate preamăririi Preacuratei Fecioare Maria.

 

sursa: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3519/Sf-Ioan-Damaschin-pr-inv.aspx

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu Darul Credintei Adevarate!

Sfantul Padre Pio si cateva dintre minunile sale

  Aceste texte sunt preluate de pe acest site: 

http://www.padrepio.catholicwebservices.com/RUMENO/Mirac.htm

Nu este tocmai uşor să defineşti ce este o „minune”. Poate fi considerată o manifestare a supranaturalului sau, şi mai clar, un fenomen prin intermediul căruia legile naturii se supun unei forţe superioare – anume voinţa lui Dumnezeu. De-a lungul vieţii sale Padre Pio din Pietralcina a fost instrumentul mai multor minuni. Atenţie însă – minunea are mereu o natură dumnezeiască. Padre Pio cerea totdeauna ca beneficiarii minunilor să-i mulţumească Domnului pentru harurile primite.

Pentru a vorbi despre o primă minune din viaţa lui Padre Pio trebuie să mergem la anul 1908. Aflându-se în conventul Montefusco, Padre Pio se gândi să culeagă un săculeţ de castane pe care să le trimită Dariei, la Pietralcina, o mătuşă care ţinea foarte mult la dânsul. După ce a primit castanele şi le-a mâncat, a păstrat săculeţul ca amintire. După un timp, într-o seară, aprinzând lampa sa pe bază de ulei, mătuşa merse să scotocească în dulăpiorul în care soţul său păstra praf de puşcă. O scânteie dădu foc conţinutului şi dulăpiorul explodă lovind sărmana femeie în plină figură. Urlând de durere, mătuşa Daria luă de pe fotoliu săculeţul în care fuseseră castanele fratelui Pio şi îl duse pe faţă în încercarea de a-şi ogoi durerile arsurilor. Durerea dispăru într-o clipită, iar pe chipul femeii nu rămase nici o urmă de arsură.

În timpul războiului se dădea pâine la cartelă. Numărul persoanelor care vizitau Conventul Santa Maria delle Grazie pentru a cere pomană era din ce în ce mai mare. Într-o zi, când fraţii sau dus în sala de mese, în coşulţ se mai afla doar jumătate de kilogram de pâine. După rugăciune, comunitatea s-a aşezat la masă ca să mănânce supa.  Padre Pio se oprise în Biserică. După puţin timp apăru cu mai multe bucăţi de pâine proaspătă. Superiorul l-a întrebat: „De unde ai luat-o?” – „O  femeie mi le-a dat la poartă” – a răspuns. Nimeni nu a scos un cuvânt. Cu toţii ştiau că doar el poate întâlni anumiţi pelerini.

Într-o dimineaţă sacristanul a uitat să pună particule la consacrat. În pixidă rămăseseră foarte puţine. La sfârşitul spovezilor Padre Pio distribui împărtăşania credincioşilor care erau destul de . După ce i-a împărtăşit pe toţi în pixidă au mai rămas destule ostii.

O fiică spirituală a lui Padre Pio citea o scrisoare a fratelui la marginea drumului. Scăpând foia din mână, vântul o duse departe în vale. La o anumită depărtare se opri sub o piatră, când în cele din urmă tânăra putu să o recupereze. A doua zi Padre Pio îi zise: „Data viitoare să fiţi mai atentă la vânt. Dacă nu-mi puneam călcâiul peste ea, scrisoare mea s-ar fi tot dus la vale”.

Doamna Cleonice – fiică spirituală a părintelui povestea: - „În timpul ultimului război nepotul meu a devenit prizonier. Mai mult de un an nu am avut nici o ştire de la el. Îl credeam mort cu toţii. Părinţii săi era înnebuniţi de durere. Într-o zi, la picioarele lui Padre Pio aşezat în scaunul de spovadă, se aruncă mama acestuia întrebând dacă fiul său trăieşte. Eu nu mă ridic dacă nu-mi spuneţi. Padre Pio se emoţionă şi plin de lacrimile care îi curgeau pe obraji zise: „Ridică-te şi mergi liniştită”. Câteva zile după, nemaiputând inima mea să suporte plânsul sfâşietor al părinţilor, mă hotărâi să-i cer lui Padre Pio o minune, şi cu multă credinţă i-am zis: „Padre îi trimit această scrisoare nepotului meu Ionică, cu numele său, fără să ştiu unde să o trimit. Dumneavoastră şi Îngerul dumneavoastră Păzitor să o ducă acolo unde el se află. Padre Pio nu răspunse. Am scris scrisoare şi am pus-o pe măsuţă. A do zi dimineaţa cu mare surprindere, uimire şi aproape frică, văzu-i că scrisoare nu mai era. Mă duse-i emoţionată să-i mulţumesc lui Padre care mi-a spus – „Mulţumeşte-i Sfintei Fecioare”. După circa 15 zile în familie se plângea de bucurie, îi mulţumeam lui Dumnezeu şi lui Padre Pio: cel pe care îl bănuiam mort ne trimise răspuns la scrisoare.

Doamnă Luiza avea un fiu care era ofiţer de marină pe nava Majestatea Sa Britanica. Ea se ruga în toate zilele pentru convertirea şi salvarea fiului său. Într-o zi a ajuns la San Giovanni Rotondo un pelerin englez. Avea cu sine o grămadă de reviste. Luiza vrea să le citească. Găseşte ştirea cufundării navei pe care era îmbarcat fiul său. În timp ce plângea, Capucinul o consolă: „Cine v-a spus că fiul dumneavoastră este mort?” şi i-a dat adresa precisă, cu numele hotelului, unde tânărul ofiţer, scăpat de naufragiu de pe nava sa scufundată în atlantic, era cazat în aşteptarea îmbarcării. Luiza scrise imediat şi după câteva zile primise răspunsul fiului.

O doamnă de la San Giovanni Rotondo „unul dintre acele suflete”, spunea Padre Pio, care fac să roşească confesorii, în care nu se găseşte materie pentru a da dezlegarea”, cu alte cuvinte, un suflet demn de paradis avusese această experienţă. Spre sfârşitul Postului Mare, Paulina, acesta este numele doamnei, se îmbolnăvise grav. Medicii au spus că nu mai este nici o speranţă. Soţul, împreună cu cei cinci copii s-au îndreptat spre convent, invocându-l pe Padre Pio. Cei doi copii mai mici s-au prins de alba Fratelui plângând cu sughiţuri. Padre Pio e impresionat, încearcă să-i consoleze, le promite că se va ruga şi nimic mai mult. Câteva zile după începutul Săptămânii Sfinte, Padre Pio posti în mod diferit. Acelora care implorau mijlocirea sa pentru vindecare Paulinei, Padre Pio le zicea cu voce fermă: „Va învia în ziua de Paşti!” În Vinerea Mare, Paulina şi-a pierdut cunoştinţa,  în dimineaţa zilei de sâmbătă intră în comă. După câteva ore de agonie, nu mai mişca de loc. Era moartă! Câteva rude au luat haina de mireasă pentru a o îmbrăca, conform tradiţiei locului, alţii, disperaţi, au alergat la convent. Padre Pio repeta: „Va învia!” Şi a mers la altar să celebreze Sfânta Liturghie. În timp ce intona imnul „Gloria”, în timp ce clopotele sunau vestind învierea lui Cristos, vocea lui Padre Pio se întrerupse din cauza unui sughiţ, în timp ce ochii săi se umplură de lacrimi. În acel timp, Paulina „reînvia”. Fără nici un ajutor coborî din pat şi cu vocea ridicată recita Crezul de trei ori. Apoi se ridică în picioare şi surâse. E vindecată... sau mai bine zis, este vie. Padre Pio spusese: „Va învia”, nu a spus: „Se va vindeca”. După câtva timp a fost întrebată ce s-a întâmplat în timp ce fusese moartă. Paulin, roşind, cu pudoare, a răspuns: „Urcam, urcam, mulţumită... Când să intru într-o lumină mare, m-am întors înapoi, m-am întors jos. Nu voi mai ajunge acolo altădată.

O doamnă povestea: În 1953 s-a născut prima mea fetiţă, care la un an şi jumătate fusese salvată de Padre Pio. În dimineaţa zilei de 6 ianuarie 1955, în timp ce eram în biserică pentru Sfânta Liturghie, împreună cu soţul meu, fetiţa, care rămăsese acasă cu bunicii şi cu un unchi, a căzut într-o oală cu apă fierbinte. S-a ales cu o arsură de gradul trei la abdomen şi în regiunea superioară. Imediat i-am cerut lui Padre Pio să mă ajute, să-mi salveze fetiţa. Medicul a venit după o oră şi jumătate şi m-a sfătuit s-o duc la spital pentru că se temea să nu moară. Pentru moment nu-i dăduse nici un medicament. Ieşind medicul, am început să-l invoc pe Padre Pio. În timp ce mă pregăteam să merg la spital, era aproape de miezul zilei, fetiţa care rămăsese între timp singură în cămăruţa ei, m-a strigat: „Mamă, nu mă mai doare!”; Cine a făcut asta?” am întrebat curioasă. Iar ea mi-a răspuns: A venit padre Pio şi şi-a întins mâna deasupra mea.” Pe trupul fetiţei, care din punctul de vedere al medicului era fiert, nu mai era nici o urmă de arsură.

Localnicii din San Giovanni Rotondo îşi amintesc cu plăcere acest eveniment. Era primăvară. Migdalii înfloriţi promiteau o recoltă bună, dar în mod inexplicabil au năpădit omizile. Milioane de omizi flămânde înaintau cu grămada mâncând floare după floare. Nu au cruţat nici măcar scoarţa. După două zile, după ce au încercat în mod inutil să oprească flagelul, proprietarii, din care, pentru mulţi, migdalii erau singura sursă de venit, au apelat la Padre Pio. Acesta, de la fereastra conventului, care se deschidea spre plantaţie, a privit migdalii aproape terminaţi de omizi şi i-a binecuvântat. Îmbrăcat cu stolă şi cotă, a început să se roage. Terminând rugăciunea, a luat aspersorul cu apă binecuvântată şi a făcut în aer un mare semn al crucii spre migdali. A doua zi, omizilie erau căzute pe jos, migdalii însă erau goi, asemenea unor bastoane, arătau dezastruos; Recolta era în întregime compromisă. Şi în schimb... în schimb, incredibil! S-a făcut o recoltă  destul de abundentă, o recoltă cum nu se mai făcuse vreodată. Dar cum au putut pomii să dea fructe fără flori? Cum au putut migdalii să dea migdale când erau simple beţe infipte în pământ? Experţii şi specialiştii în botanică nu au ştiut să răspundă niciodată.

În grădina conventului erau nişte boscheţi, pomi fructiferi şi pe ici colo câte un pin singuratic. Padre Pio avea obiceiul ca, vara, la umbra lor, să stea în orele de seară împreună cu prietenii şi cu câţiva vizitatori, respinrând astfel puţin aer curat. Într-o zi, în timp ce Padre Pio discuta cu un grup de persoane, o mulţime fără număr de porumbei aflaţi pe crengile înalte ale copacilor au început la un moment dat să se agite şi să scoată tot felul de sunete, triluri, şuierături şi vibraţii vocale. Împreună cu aceştia, mierle, vrăbii, sticleţi şi multe alte vietăţi înaripate înălţau în canon o sinfonie. Însă acel cântec îl deranja pe Padre Pio, care, cu ochii ridicaţi spre cer şi cu arătătorul dus la buze a cerut cu autoritate linişte: “Acuma, gata!” Imediat porumbeii, greierii şi toate celelalte vietăţi au intrat în tăcerea cea mai adâncă, iar cei de faţă au rămas cu toţii muţi de uimire. Asemenea Sf. Francisc, şi Padre Pio avea darul de a vorbi păsărilor.

Cineva povesteşte: “Mama, originară din Foggia, care fusese una dintre primele fiice spirituale ale lui Padre Pio, nu omitea niciodată în cadrul înt.lnirilor ţinute de venerabilul capucin, să-i ceară ajutorul pentru convertirea tatălui meu. în aprilie 1945 acesta trebuia să fie executat. El se afla deja în faţa plutonului de execuţie atunci c.nd l-a v.zut înaintea lui pe Padre Pio cu braţele ridicate, într-un gest de ocrotire. Comandantul plutonului a dat ordin de tragere, însă gloanţele nu au plecat din puştile îndreptate împotriva tatălui meu. Cei şapte membri ai plutonului de execuţie precum şi comandantul acestuia au verificat armele plini de uimire, însă nu au constatat nici o anomalie. Plutonul a  îndreptat din nou armele. Pentru a doua oară comandantul a dat ordin de tragere. şi tot pentru a doua oară puştile au refuzat să funcţioneze. Ulterior, tatăl meu a fost graţiat, aceasta şi datorită faptului că fusese rănit în război şi decorat de mai multe ori. Tatăl meu s-a întors la credinţa catolică şi a primit sacramentele la biserica din San Giovanni Rotondo, acolo unde s-a dus pentru a-i mulţumi lui Padre Pio. Mama mea a dobândit astfel darul pe care-l ceruse neîncetat de la Padre Pio, şi anume convertirea tatălui meu.”

La rândul lui, Părintele Onorato povesteşte: “Mă îndreptam spre San Giovanni Rotondo, împreună cu un prieten, mergând cu o motoretă modelul 125. Am sosit la convent cu puţin înaintea prânzului. Când am intrat  în refector, după ce l-am salutat pe superior, m-am dus să-i sărut mâna lui Padre Pio. “Băiete, mi-a spus el pe un ton şmecheresc, ai avut probleme cu motoreta?” (Padre Pio ştia cu ce mijloc de transport ajunsesem până la el). În dimineaţa următoare am pornit spre San Michele. La jumătatea drumului s-a terminat benzina, iar noi am pus rezerva, având de gând să facem plinul la Monte Sant’Angelo. Ajunşi in localitate, am avut o surpriză neplăcută: benzinăriile nu erau deschise. Atunci am decis să plecăm oricum mai departe întorcându-ne spre San Giovanni Rotondo cu speranta de a întâlni pe cineva care să ne dea cât de putin combustibil. Îmi părea rău mai ales pentru impresia proastă ce aş fi lăsat-o confraţilor care mă aşteptau la masă. După numai câţiva kilometri motorul a început să tuşească şi s-a oprit. Ne-am uitat în rezervor: era gol. Întristat, i-am atras atenţia prietenului că mai erau doar vreo zece minute până la ora pranzului. Acesta, în parte ca să mă necăjească şi în parte ca să-mi arate solidaritatea, a călcat pedala de ambreiaj. Motoreta s-a pus imediat în mişcare. Fără să ne mai întrebăm cum şi de ce, am pornit imediat ca din puşcă. Ajunşi în piaţa din faţa conventului, motoreta s-a oprit singură: mototrul a început din nou să tuşească după care s-a oprit. Am deschis rezervorul, era uscat ca şi mai inainte. Ne-am uitat uluiţi la ceas şi am rămas de-a dreptul încremeniţi: mai aveam cinci minute până la pranz. Asta înseamnă că în cinci minute parcursesem cincisprezece kilometri, cu o medie de 150 km pe oră! Fără benzină! Am intrat in convent tocmai cand fratii coborau pentru pranz. M-am dus inaintea lui Padre Pio care mă privea şi zambea…”

Maria este mama unui bebeluş care s-a îmbolnăvit imediat după naştere: de fapt, ea a aflat în urma unei vizite medicale că pruncul ei era afectat de o boală foarte gravă. În momentul în care orice speranţă de a-l salva părea pierdută, Maria s-a hotărât să plece cu trenul la San Giovanni Rotondo.Cu toate că locuia intr-o localitate tocmai din capătul celalalt al regiunii Puglia, ea auzise atat de mult vorbindu-se despre acest Frate care purta întipărite în trupul său cele cinci răni sângerinde, aidoma celor ale lui Isus pe Cruce, şi că face atâtea minuni, îi tămăduieşte pe suferinzi şi redă speranţa celor necăjiţi, încât ea a plecat imediat, însă pruncul a murit în timpul călătoriei. Atunci ea l-a înfăşat în hăinuţele lui şi, după ce l-a vegheat toată noaptea în tren, l-a aşezat în valiză şi a închis capacul. Aşa a sosit a doua zi la San Giovanni Rotondo. Era disperată, pierduse fiinţa la care ţinea mai mult decât orice pe lume, însă nu a pierdut credinţa. Chiar în acea seară se afla în apropierea fratelui din Gargano: stătea la rand pentru a se spovedi iar in mâini strângea valiza unde zăcea trupuşorul neînsufleţit al pruncului ei, mort de mai bine de 24 ore. Iar când a îngenunchiat, femeia disperată a fost cuprinsă de nişte sughiţuri de plâns atât de puternice implorându-i ajutorul, încât el a început să o priveasc cu toată puterea. Mama deschide valiza arătându-i trupuşorul nemişcat. Sărmanul frate este atât de profund mişcat la auzul mamei nemângâiate încât şi el este sfâşiat de durere. Atunci el a luat pruncul şi i-a pus mâna lui străpunsă de rană pe frunte, şi ridicându-şi ochii spre cer a început să recite o rugăciune. Nu trece mai mult de o secundă iar sărmana fiinţă începe să-şi capete din nou suflarea: ca la un semn, aceasta dă mai întâi din picioruşe iar apoi din mânuţe, părând că se trezeşte dintr-un somn adânc. Întorcându-se către mamă îi spune: “Mamă, de ce plângi, nu vezi că fiul tău doarme ? Strigătele femeii şi ale mulţimii care împresuise bisericuţa explodează în strigăte de bucurie. Vestea minunii se răspândeşte din gură în gură. Este luna mai 1925 când vestea despre acest frate umil care tămăduieşte şchiopii şi învie morţii, se propagă ca un fulger prin firele de telegraf din lumea întreagă.”

Într-o seara, un inginer, a întârziat în manastire. Când iesi, afara  ploua cu galeata. "Vai, si eu nu am  nici macar o umbrela!"- îi zise lui Padre Pio. "N-as putea ramâne aici peste noapte? Daca ies m-as  mura ca un purece". - "Nu fiul meu, nu e posibil. Dar nu-ti fie teama. Te însotesc eu". Inginerul se gândea ca i-ar fi placut sa fie scutit de aceasta penitenta chiar si daca era îndulcita de asistenta spirituala a lui Padre Pio. Si-a ridicat gulerul, si-a îndesat caciula în cap si a pornit curajos sa parcurga cei doi kilometri care îl desparteau de sat. care nu i-a fost mirarea când, abia iesit, si-a dat seama ca fioroasa ploaie s-a calmat. Picura încetisor când a ajuns la familia care îl gazduia. "Maica Sfânta!" - exclama femeia care i-a deschis poarta- "cred ca sunteti ud pâna la oase!". "A, nu, aproape ca nu mai ploua!" - raspunde acesta. Taranii îl privesc stupefiati: "Cum nu mai ploua? Dar e un adevarat potop. Ascultati!" - si au iesit afara în prag si au vazut ca într-adevar ploua cu galeata. "De o ora ploua fara oprire. Cum ati trecut fara sa va udati?" - "Parintele Pio a spus ca ma însoteste!". " A, daca padre Pio a spus aceasta.". S-au asezat la masa, trecuse surpriza momentului. -" Sigur " - zise femeia, aducând vasul cu supa aburind, "sigur compania lui Padre Pio  e mai buna decât orice umbrela!"

Un domn din Ascoli Picena povestea: " La sfârsitul anilor cincizeci am venit cu sotia mea la San Giovanni Rotondo ca sa ne spovedim la Padre Pio. Dupa ce am primit sfaturi dar si ceva mustrari, seara eram înca pe holurile manastirii. Padre pio când m-a vazut îmi spune: "Esti înca pe aici. -  "Padre pio, nu mi-a pornit soricelul!" am raspuns rusinat. "Dar ce e acest  soricel?"- ma întreba bunul frate. - " O masina"- am raspuns. "Hai sa  vedem"- zice Padre Pio. Când am ajuns lânga masina, îmi spune sa plec linistit. Am calatorit toata noaptea si, dimineata, m-am dus cu masina la mecanic ca sa vad de ce nu voia sa porneasca. Dupa ce s-a uitat foarte atent, acesta îmi spune ca instalatia electrica era complet arsa si nu poate sa creada ca în aceste conditii eu am putut sa calatoresc mai bine de 400 kilometri de la San Giovanni Rotondo la Ascoli Piceno. Între stuoare si uimire, i-am multumit lui Padre Pio.

Nu era nevoie în nici un caz sa-i repet de zece ori acelasi lucru, chiar si în minte. O femeie cuminte  din sat avea barbatul grav bolnav. Alearga repede la manastire dar, cum sa ajunga la Padre Pio? Pentru spovezi e nevoie de lungi ore de asteptare si de cozi interminabile, cel putin trei zile. În timpul liturghiei, saraca se agita, se plânge la dreapta si la stânga de nenorocirea care a lovit-o Sfintei Fecioare a Harurilor, prin mijlocirea slujitorului sau credincios. În timpul spovezilor , acelasi  lucru. În sfârsit reuseste sa intre în faimosul coridor, unde se poate zari Padre Pio. Imediat ce o vede, o priveste cu severitate: "Femeie cu putina credinta, când o sa încetezi sa-mi spargi capul si sa-mi rozi urechile? Crezi ca sunt surd? Mi-ai spus deja de cinci ori, la dreapta, la stânga, în fata, în spate. Am înteles, am înteles.- mergi repede acasa, totul e bine!". Într-adevar, sotul era vindecat.