Pentru a-l cunoaşte pe Isus trebuie să i ne rugăm, să-l celebrăm şi să-l imităm

 

Pentru a-l cunoaşte pe Isus nu este suficient studiul, nu sunt suficiente ideile, ci trebuie să i ne rugăm din suflet, să-l celebrăm şi să-l imităm, a spus Papa Francisc la Sf. Liturghie celebrată în Capela Casei Sf. Marta din Vatican. De asemenea, Papa i-a invitat pe toţi să citească Evanghelia pe care s-a depus praful pentru că nu este niciodată deschisă.

 

Plecând de la fragmentul evanghelic de la Ioan (14,1-6) în care Isus îi spune apostolului Toma „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”, Papa Francisc a spus: „cunoaşterea lui Isus este lucrul cel mai important al vieţii noastre”. De asemenea, Sfântul Părinte a întrebat: „Cum putem să-l cunoaştem pe Isus? Cineva va spune: «Studiindu-l, părinte. Trebuie să-l studiem mult!» Este adevărat! Trebuie să studiem catehismul, este adevărat”, însă doar studiul nu este suficient pentru a-l cunoaşte pe Isus: „Unii au această fantazie a ideilor, că doar ideile conduc la cunoaşterea lui Isus”, a subliniat acesta. „Chiar şi între primii creştini unii credeau aceste lucru”, iar la final rămâneau captivi ideilor lor.

„Ideile singure nu dau viaţă şi cine merge pe acest drum al ideilor sfârşeşte într-un labirint din care nu mai iese. De aceea, încă de la începutul Bisericii au existat ereziile. Ereziile sunt încercarea de a înţelege cu mintea noastră şi în lumina noastră cine este Isus. Un mare scriitor englez spunea că erezia este o idee care a înnebunit. Aşa este! Când ideile sunt singure înnebunesc… Nu este aceea calea!”

Pentru a-l cunoaşte pe Isus, a spus Papa, trebuie să deschidem trei porţi:

„Prima poartă: să ne rugăm lui Isus. Ştiţi că studiul fără rugăciune este inutil. Să-l rugăm pe Isus pentru a-l cunoaşte mai bine. Marii teologi fac teologie în genunchi! Prin studiu, prin rugăciune, ne apropiem puţin… Dar fără rugăciune nu-l vom cunoaşte niciodată pe Isus. Niciodată! A doua poartă: celebrarea lui Isus! Celebrarea lui Isus în sacramentele sale, deoarece prin ele ne dă viaţa, forţa şi mâncarea, ne dă liniştea, alianţa şi misiunea. Fără celebrarea sacramentelor nu putem ajunge să-l cunoaştem pe Isus. Acest lucru este specific Bisericii: celebrarea. A treia poartă: imitarea lui Isus. Să luăm Evanghelia: ce a făcut el, cum era viaţa sa, ce ne-a spus, ce ne-a învăţat şi să încercăm să-l imităm”.

„Să intri pe aceste trei porţi”, a spus Papa Francisc, înseamnă „să intri în misterul lui Isus”. Doar „dacă suntem capabili să intrăm în misterul său putem să-l cunoaştem pe Isus”. Însă nu trebuie să ne temem să intrăm în misterul lui Isus. „Acesta înseamnă să ne rugăm, să celebrăm şi să imităm. Astfel vom găsi cale pentru a merge la adevăr şi viaţă”:

„Astăzi, în timpul zilei, putem să ne gândim cum merge poarta rugăciunii în viaţa noastră: dar rugăciunea inimii, nu cea de papagal! Cum funcţionează rugăciunea inimii? Cum funcţionează celebrarea creştină în viaţa mea? Cum merge imitarea lui Isus în viaţa mea? Cum trebuie să-l imit? Într-adevăr, nu-ţi aminteşti, pentru că Evanghelia este plină de praf, deoarece nu mai este deschisă! Ia Evanghelia, deschide-o şi vei afla cum să-l imiţi pe Isus! Să ne gândim la aceste trei porţi care există în viaţa noastră!”

Sursa:ro.radiovaticana.va

Darurile Duhului Sfânt - Înţelepciunea

1. Înţelepciunea
miercuri, 9 aprilie 2014

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi începem un ciclu de cateheze despre darurile Duhului Sfânt. Voi ştiţi că Duhul Sfânt păzeşte sufletul, limfa vitală a Bisericii şi a fiecărui creştin în parte: este Iubirea lui Dumnezeu care face din inima noastră locuinţa Sa şi intră în comuniune cu noi. Duhul Sfânt este mereu cu noi, mereu este în noi, în inima noastră.

Duhul însuşi este “darul lui Dumnezeu” prin excelenţă (cf. In 4,10), este un cadou al lui Dumnezeu, şi la rândul Său îi comunică celui care îl primeşte diferite daruri spirituale. Biserica vorbeşte despre şapte daruri, număr care exprimă simbolic plinătate, caracter complet; sunt cele care se învaţă atunci când ne pregătim pentru Sacramentul Mirului şi pe care le invocăm în vechea rugăciunea numită “Secvenţa la Duhul Sfânt”. Darurile Duhului Sfânt sunt: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, tăria, ştiinţa, evlavia şi frica de Dumnezeu.

1. Primul dar al Duhului Sfânt, conform acestei liste, este aşadar înţelepciunea. Dar nu este vorba pur şi simplu despre înţelepciunea umană, care este rod al cunoaşterii şi al experienţei. În Biblie se relatează că Solomon, în momentul încoronării sale ca rege al lui Israel, a cerut darul înţelepciunii (cf.1Re 3,9). Şi înţelepciunea este tocmai aceasta: harul de a putea vedea orice lucru cu ochii lui Dumnezeu. Este pur şi simplu aceasta: a vedea lumea, a vedea situaţiile, conjuncturile, problemele, totul, cu ochii lui Dumnezeu. Aceasta este înţelepciunea! Uneori noi vedem lucrurile după plăcerea noastră sau după situaţia inimii noastre, cu iubire sau cu ură, cu invidie… Nu, acesta nu este ochiul lui Dumnezeu. Înţelepciunea este ceea ce face Duhul Sfânt în noi pentru ca noi să vedem toate lucrurile cu ochii lui Dumnezeu. Acesta este darul înţelepciunii.

2. Şi desigur acest lucru derivă din intimitatea cu Dumnezeu, din raportul intim pe care noi îl avem cu Dumnezeu, din raportul de fii cu Tatăl. Şi Duhul Sfânt, atunci când avem acest raport, ne dă darul înţelepciunii. Când suntem în comuniune cu Domnul, Duhul Sfânt este ca şi cum ar transfigura inima noastră şi ar face-o să perceapă toată căldura Sa şi predilecţia Sa.

3. Aşadar Duhul Sfânt îl face pe creştin “înţelept”. Însă, aceasta nu în sensul că are un răspuns pentru orice lucru, că ştie tot, ci în sensul că “ştie” despre Dumnezeu, ştie cum acţionează Dumnezeu, cunoaşte când un lucru este al lui Dumnezeu şi când nu este al lui Dumnezeu; are această înţelepciune pe care Dumnezeu o dă inimilor noastre. Inima omului înţelept în acest sens are gustul şi savoarea lui Dumnezeu. Şi cât de important este ca în comunităţile noastre să fie astfel de creştini! Totul în ei vorbeşte despre Dumnezeu şi devine un semn frumos şi viu al prezenţei Sale şi al iubirii Sale. Şi acesta este un lucru pe care nu îl putem improviza, pe care nu ni-l putem procura de la noi înşine: este un dar pe care Dumnezeu îl oferă celor care devin docili faţă de Duhul Sfânt.

Noi îl avem înlăuntrul nostru, în inima noastră, pe Duhul Sfânt; putem să îl ascultăm, putem să nu îl ascultăm. Dacă noi îl ascultăm pe Duhul Sfânt, El ne învaţă această cale a înţelepciunii, ne dăruieşte înţelepciunea care înseamnă a vedea cu ochii lui Dumnezeu, a auzi cu urechile lui Dumnezeu, a iubi cu inima lui Dumnezeu, a judeca lucrurile cu judecata lui Dumnezeu. Aceasta este înţelepciunea pe care ne-o dăruieşte Duhul Sfânt, şi noi toţi putem să o avem. Numai că trebuie să o cerem Duhului Sfânt.

Gândiţi-vă la o mamă, acasă la ea, cu copiii, care atunci când unul face un lucru, altul se gândeşte la altceva, şi sărmana mamă merge dintr-o parte în alta, cu problemele copiilor. Şi atunci când mamele se satură şi strigă la copii, aceea este înţelepciune? 

A striga la copii – vă întreb – este înţelepciune? 

Ce spuneţi voi: este înţelepciune sau nu? Nu! În schimb, atunci când mama îl ia pe copil şi îl ceartă cu duioşie şi îi spune: “Aceasta nu se face, pentru aceasta…” şi cu multă răbdare îi explică, aici este înţelepciune a lui Dumnezeu? Da! Este ceea ce ne dă Duhul Sfânt în viaţă! Apoi, în căsătorie, de exemplu, cei doi soţi – soţul şi soţia – se ceartă şi apoi nu se privesc sau, dacă se privesc, se privesc cu faţa posomorâtă: este aceasta înţelepciune a lui Dumnezeu? Nu! În schimb, dacă spune: “Eh, a trecut furtuna, să facem pace”, şi încep din nou să meargă înainte în pace: asta este înţelepciune? [mulţimea: Da!] Iată, acesta este darul înţelepciunii. Fie ca să vină acasă, să vină cu copiii, să vină cu noi toţi!

Şi aceasta nu se învaţă: este un cadou al Duhului Sfânt. Pentru aceasta trebuie să îi cerem Domnului ca să ni-l dea pe Duhul Sfânt şi să ne dea darul înţelepciunii, al acelei înţelepciuni a lui Dumnezeu care ne învaţă să privim cu ochii lui Dumnezeu, să simţim cu inima lui Dumnezeu, să vorbim cu cuvintele lui Dumnezeu. Şi astfel, cu această înţelepciune, să mergem înainte, să construim familia, să construim Biserica, şi cu toţii să ne sfinţim. Să cerem astăzi harul înţelepciunii.

 Şi să o cerem Sfintei Fecioare Maria, care este Scaunul înţelepciunii, al acestui dar: fie ca Ea să ne dea acest har. Mulţumesc!

sursa:  http://www.magisteriu.ro/audienta-generala-de-miercuri-9-apr-2014/

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu toate Darurile Duhului Sfant!

"De când nu v-aţi spovedit?": cateheza audienţei generale despre sacramentul Spovezii

Redăm în traducerea noastră de lucru cateheza Sfântului Părinte Papa Francisc de la audienţa generală de miercuri dedicată Sacramentului Spovezii.


Dragi fraţi şi surori bună ziua,


1. Prin Sacramentele iniţierii creştine – Botezul, Mirul şi Euharistia – omul primeşte viaţa nouă în Cristos. Ştim cu toţii că, deocamdată, avem această viaţă „în vase de lut” (2 Cor 4,7), suntem încă supuşi tentaţiei, suferinţei, morţii şi, din cauza păcatului, putem chiar pierde noua viaţă. De aceea Domnul Isus a voit ca Biserica să continue opera sa de mântuire chiar şi pentru propriile mădulare, în special prin Sacramentul Pocăinţei şi Reconcilierii şi cel al Ungerii Bolnavilor, care s-ar putea reuni sub numele de „Sacramente de vindecare”. Sacramentul reconcilierii este un sacrament de vindecare. Când merg să mă spovedesc este pentru a mă vindeca, pentru a-mi vindeca sufletul şi inima de ceva ce am făcut şi nu este bine.

 

Icoana biblică care le exprimă cel mai bine, în legătura lor profundă, este episodul iertării şi vindecării paraliticului, în care Isus se revelează în acelaşi timp medic de suflete şi de trupuri (cfr Mc 2,1-12 // Mt 9,1-8; Lc 5,17-26).

Sacramentul penitenţei şi al reconcilierii, căruia îi mai spuneam „al spovezii”, izvorăşte direct din misterul pascal. De fapt, chiar în seara Paştelui, Domnul le apare discipolilor închişi în Cenacol şi, după ce le adresează salutul „Pace vouă!”, suflă asupra lor spunând: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate” (In 20,21-23).

Acest fragment ne arată dinamica mai profundă conţinută în acest sacrament. În primul rând, faptul că iertarea păcatelor nu este ceva ce ne putem da de unii singuri; eu nu pot spune: 'îmi iert păcatele'; iertarea se cere, se cere celuilalt şi, spovedindu-ne îi cerem iertare lui Isus”. Iertare nu este rod al propriilor eforturi, ci este dar al Duhului Sfânt care ne cufundă în izvoarele de îndurare şi de har ce ţâşnesc neîncetat din inima larg deschisă a lui Cristos răstignit şi înviat. În al doilea rând, ne aminteşte că doar lăsându-ne împăcaţi cu Tatăl şi cu fraţii în Domnul Isus putem fi cu adevărat în pace. Cu toţii simţim această pace. Când mergem să ne spovedim, simţim o greutate în suflet, cu un pic de tristeţe… şi, când auzim dezlegarea ne simţim împăcaţi, cu acea pace atât de frumoasă în inimă, pe care doar Isus ne-o poate da, doar El!

2. Cu timpul, celebrarea acestui sacrament a trecut de la o formă publică – pentru că la început se făcea în public – la o formă personală, la această formă rezervată a Spovezii. Dar aceasta nu trebuie să ne facă să uităm matricea eclezială care constituie contextul său vital. În realitate, comunitatea creştină este locul în care se face prezent Duhul Sfânt, care reînnoieşte inimile în iubirea lui Dumnezeu şi-i face pe toţi fraţii să fie una în Cristos Isus. Iată de ce nu este îndeajuns să ceri iertare de la Domnul în mintea şi inima ta, dar e necesar să-ţi mărturiseşti cu umilinţă şi încredere păcatele tale unui slujitor al Bisericii. În celebrarea acestui sacrament, preotul nu-l reprezintă numai pe Dumnezeu, dar întreaga comunitate, care se recunoaşte în fragilitatea oricărui mădular al său, care ascultă cu emoţie căinţa credinciosului, se împacă cu el, îl încurajează şi îl însoţeşte pe calea convertirii şi a maturizării umane şi creştine.

Unul poate să spună: «Eu mă spovedesc numai la Dumnezeu». E adevărat, poţi să-i spui lui Dumnezeu: «Iartă-mă!», şi să-ţi mărturiseşti păcatele. Dar păcatele noastre sunt îndreptate şi împotriva fraţilor şi împotriva Bisericii, de aceea e necesar ca în persoana preotului să cerem iertare Bisericii şi fraţilor.

«Dar, părinte, mi-e ruşine să mă spovedesc», ar putea să spună un altul. Da, şi ruşinea e un lucru bun, este sănătos să avem un pic de ruşine, pentru că e salutar să ne ruşinăm. Pentru că dacă cineva nu se ruşinează, noi spunem în ţara mea că este un «sin-verguenza», un neruşinat. Ruşinea ne face bine, pentru că ne face mai smeriţi. Şi preotul primeşte cu iubire şi blândeţe această mărturisire, şi în numele lui Dumnezeu îţi dă iertare.

Chiar şi din punct de vedere uman e bine să-ţi descarci inima, e bine să vorbeşti cu un frate şi să spui preotului aceste lucruri care te apasă atât de mult în inima ta. Unul simte că se descarcă înaintea lui Dumnezeu, a Bisericii şi a fratelui. Dar nu vă fie teamă de Spovadă! Unul, când stă la rând pentru a-şi mărturisi păcatele, simte toate aceste lucruri, inclusiv ruşinea, dar apoi, după ce s-a spovedit, iese liber, mare, frumos, iertat, nepătat şi fericit. Aceasta este partea frumoasă a spovezii!”.

Apoi, adresându-se direct credincioşilor, Papa a spus: „Aş vrea să vă întreb, dar să nu-mi răspundeţi cu glas tare ci fiecare să răspundă în inima sa: de când nu te-ai spovedit? Fiecare să se gândească: două zile, două săptămâni, doi ani, douăzeci de ani, patruzeci de ani? Fiecare să-şi aducă aminte şi să spună pentru sine de când nu s-a spovedit. Şi dacă a trecut mult timp, nu mai pierdeţi nici o zi: curaj, du-te, preotul va fi înţelegător. Iar Isus, acolo, Isus este mai bun decât preoţii, Isus te primeşte, te primeşte cu o iubire atât de mare. Fă-ţi curaj, aşadar, şi du-te la spovadă!”.


3. „Sacramentul Reconcilierii reprezintă un adevărat tezaur încredinţat în mâinile Bisericii. Însă, de multe ori, riscăm să-l uităm sau să-l lăsăm deoparte. Un pic din lene, un pic din ruşine, dar mai ales pentru că s-a diluat simţul păcatului, a gravităţii şi a implicaţiilor sale, atât la nivel personal cât şi social. La baza acestui lucru se află pierderea simţirii lui Dumnezeu. Fiecare este împins să se pună în centru, făcând ca totul şi toţi să se învârtă în jurul său, în funcţie de propriile interese şi de propria realizare. Făcând acest lucru se ajunge la considerarea propriei persoane ca măsură a tuturor lucrurilor şi singura unitate de măsură, considerând că nu trebuie să dai socoteală nimănui. Atunci însă când îl refuzi pe Dumnezeu şi pe fraţi, conştiinţa se închide, conducându-ţi viaţa în derivă, fără să-ţi dai seama de răul şi suferinţa pe care acest lucru le provoacă. Dragi prieteni, celebrarea Sacramentului Reconcilierii înseamnă să fi îmbrăţişat călduros: este îmbrăţişarea infinitei milostiviri a Tatălui. Să ne amintim acea frumoasă parabolă a fiului care a plecat de acasă luând banii moştenirii şi a risipit totul, iar când nu mai avea nimic a decis să se întoarcă acasă, însă nu ca fiu, ci ca slujitor. Avea în sufletul său atât de multă vinovăţie, atât de multă ruşine. Surpriza a fost că atunci când a început să vorbească pentru a-şi cere scuze, Tatăl nu l-a lăsat să vorbească: l-a îmbrăţişat, l-a sărutat şi a sărbătorit. Şi eu vă spun, ori de câte ori ne spovedim, Dumnezeu ne îmbrăţişează, sărbătoreşte. Să mergem înainte pe acest drum. Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să ne transmită toată bucuria pentru că ne-a regăsit, pentru că suntem din nou alături de El. Să-l lăsăm ca prin iubirea Lui să ne regenereze ca fii şi să ne împace cu El, cu noi înşine şi cu fraţii”.


(Redacţia Română RV)

Text preluat de la pagina http://ro.radiovaticana.va/news/2014/02/19/de_c%C3%A2nd_nu_v-a%C5%A3i_spovedit:_cateheza_audien%C5%A3ei_generale_despre/rom-774467
a site-ului Radio Vatican

Să veghem asupra inimii noastre, ca să-l asculte pe Isus, nu pe falşii profeţi: Papa, la Sf. Liturghie în Casa Sf. Marta

Creştinul ştie să vegheze asupra inimii sale pentru a face deosebire între cele ce vin de la Dumnezeu şi cele ce vin de la falşii profeţi: a spus Papa Francisc la predica Sfintei Liturghii celebrată marţi dimineaţă în Capela Casei Sf. Marta din Vatican. Papa a reluat astfel ritmul celebrărilor matinale din Casa Sf. Marta după întreruperea datorată Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului. Calea lui Isus, a subliniat Papa Francisc, este calea slujirii şi a umilinţei, o cale pe care toţi creştinii sunt chemaţi să o urmeze.

„Rămâneţi în Domnul!”. Papa a pornit la predica Sf. Liturghii de la acest îndemn al Sf. apostol Ioan, proclamat la prima lectură biblică a celebrării liturgice. Este un sfat de viaţă, a remarcat Pontiful, pe care apostolul îl repetă într-un mod „aproape obsesiv”. Creştinul care vrea să „rămână în Domnul” este chemat să cunoască „ce se întâmplă în inima sa”. Pentru aceasta, creştinul nu trebuie să dea crezare oricărui duh, ci să cerceteze duhurile”, ca să vadă dacă un lucru ne face „să rămânem în Domnul sau dacă ne îndepărtează de El”. „Inima noastră are mereu dorinţe, pofte, gânduri, drept care trebuie să ne întrebăm dacă acestea vin de la Domnul sau dacă unele din acestea ne îndepărtează de Domnul”. Apostolul Ioan ne îndeamnă „să cercetăm”, să cântărim bine „cele ce gândim şi cele ce dorim”.

Papa Francisc: „Dacă acesta merge pe linia Domnului, vei merge bine, dar dacă nu merge într-acolo… Cercetaţi spiritele pentru a verifica dacă provin cu adevărat de la Dumnezeu, pentru că mulţi profeţi falşi au venit în lume. Profeţi sau profeţii sau sugestii de genul: «Eu am chef să fac acest lucru». Dar acest lucru nu te conduce la Domnul, te îndepărtează de el. De aceea, e necesară vegherea. Creştinul este un bărbat sau o femeie care ştie să vegheze asupra inimii sale. Şi de atâtea ori inima noastră, cu atâtea lucruri care pleacă şi vin, pare să fie o piaţă de cartier, în care găseşti de toate. Dar nu, trebuie să verificăm - acest lucru este de la Domnul şi acesta nu - pentru a rămâne în Domnul”.
 
Dar care este criteriul de urmat pentru a înţelege dacă un lucru vine de la Cristos sau de la anticrist? Sfântul apostol Ioan, a subliniat Papa Francisc, are o idee clară, simplă: „orice duh care îl recunoaşte pe Isus Cristos, care a venit în trup, este de la Dumnezeu. Orice spirit care nu-l recunoaşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, este spiritul lui Anticrist”. Şi, mai departe, ce înseamnă „a-l recunoaşte pe Cristos care s-a făcut trup”? Înseamnă, a continuat Papa, „a recunoaşte calea lui Isus Cristos”, a recunoaşte că El, deşi era din fire Dumnezeu, s-a înjosit, s-a smerit până la moartea pe cruce.
 

Papa Francisc: „Aceasta este calea lui Isus Cristos: înjosirea, smerenia, umilirea. Dacă un gând, o dorinţă te conduce pe această cale de smerenie, de înjosire, de slujire a celorlalţi, este de la Isus. Dar dacă te conduce pe calea suficienţei, a vanităţii, a mândriei, pe calea unui gând lipsit de concreteţe, nu este de la Isus. Să ne gândim la ispitele lui Isus din pustiu: toate cele trei sugestii pe care diavolul le face lui Isus, sunt propuneri care urmăreau să-l îndepărteze de la această cale, de la calea slujirii, a umilinţei, a înjosirii, a iubirii. Dar (e vorba de) caritatea făcută prin viaţa sa. Celor trei ispite, Isus le spune «nu», aceasta nu este calea mea”.
 
Sfântul Părinte i-a îndemnat pe toţi să se gândească la ce se întâmplă în inima noastră, la gândurile şi simţirile noastre, la cele ce vrem: „Cercetez eu”, a întrebat Pontiful, „ceea ce gândesc, ceea ce vreau, ceea ce doresc, sau le iau pe toate aşa cum vin?”.
 
Papa Francisc: „De multe ori inima noastră e un drum pe care toţi sunt în trecere. E nevoie să verificăm, să evaluăm. Şi aleg eu întotdeauna lucrurile care vin de la Dumnezeu? Ştiu care sunt cele ce vin de la Dumnezeu? Cunosc adevăratul criteriu după care să fac discernământul gândurilor şi al dorinţelor mele? Să ne gândim la acestea şi să nu uităm că criteriul este Întruparea Cuvântului. Cuvântul a venit în trup: acesta este Isus Cristos! Isus Cristos care s-a făcut om, Dumnezeu făcut om, care s-a înjosit şi s-a umilit din iubire, pentru a ne sluji pe noi toţi. Sfântul apostol Ioan să mijlocească pentru harul de a cunoaşte ce se întâmplă în inima noastră şi de a avea înţelepciunea discernământului între cele ce vin de la Dumnezeu şi cele ce nu vin de la Dumnezeu”.

Text preluat de la pagina http://ro.radiovaticana.va/news/2014/01/07/s%C4%83_veghem_asupra_inimii_noastre,_ca_s%C4%83-l_asculte_pe_isus,_nu_pe/rom-761766
a site-ului Radio Vatican 

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu Harul discernamantului interior!

Discursul Papei la Liturghia de încheiere a Anului Credinţei

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia de încheiere a Anului Credinţei
în solemnitatea Cristos Regele Universului
Piaţa San Pietro, 24 noiembrie 2013

Solemnitatea de astăzi a lui Cristos Regele Universului, încoronare a anului liturgic, marchează şi încheierea Anului Credinţei, convocat de Papa Benedict al XVI-lea, spre care se îndreaptă acum gândul nostru pline de afecţiune şi de recunoştinţă pentru acest dar pe care ni l-a oferit. Cu această iniţiativă providenţială, el ne-a oferit ocazia de a redescoperi frumuseţea acelui drum de credinţă care a început în ziua Botezului nostru, care ne-a făcut fii ai lui Dumnezeu şi fraţi în Biserică. Un drum care are ca ţintă finală întâlnirea deplină cu Dumnezeu, şi în timpul căruia Duhul Sfânt ne purifică, ne ridică, ne sfinţeşte, pentru a ne face să intrăm în fericirea la care tânjeşte inima noastră.

Doresc să adresez un salut cordial şi fratern şi Patriarhilor şi Arhiepiscopilor Majori din Bisericile Răsăritene Catolice, prezenţi aici. Schimbul păcii, pe care îl voi face cu ei, vrea să semnifice înainte de toate recunoştinţa Episcopului de Roma faţă de aceste comunităţi, care au mărturisit numele lui Cristos cu o fidelitate exemplară, adesea plătită cu mare preţ. În acelaşi mod, prin intermediul lor, cu acest gest vreau să ajung la toţi creştinii care trăiesc în Ţara Sfântă, în Siria şi în tot Orientul, cu scopul de a dobândi pentru toţi darul păcii şi al înţelegerii.

Lecturile biblice care au fost proclamate au ca fir conducător centralitatea lui Cristos. Cristos este în centru, Cristos este centrul. Cristos centru al creaţiei, Cristos centru al poporului, Cristos centru al istoriei.

1. Apostolul Paul ne oferă o viziune foarte profundă a centralităţii lui Isus. Ni-l prezintă ca primul născut din toată creaţia: în El, prin El şi pentru El au fost create toate lucrurile. El este centrul tuturor lucrurilor, este începutul: Isus Cristos, Domnul. Dumnezeu i-a dat lui plinătatea, totalitatea, pentru ca în El să fie reconciliate toate lucrurile (cf. Col 1,12-20). Domn al creaţiei, Domn al reconcilierii.

Această imagine ne face să înţelegem că Isus este centrul creaţiei; şi prin urmare atitudinea cerută credinciosului, dacă vrea să fie credincios, este aceea de a recunoaşte şi de a primi în viaţă această centralitate a lui Isus Cristos, în gânduri, în cuvinte şi în fapte. Şi astfel gândurile noastre vor fi gânduri creştine, gânduri ale lui Cristos. Faptele noastre vor fi fapte creştine, fapte ale lui Cristos, cuvintele noastre vor fi cuvinte creştine, cuvinte ale lui Cristos. În schimb, când se pierde acest centru, pentru că este înlocuit cu altceva, rezultă numai daune, pentru ambientul din jurul nostru şi pentru omul însuşi.

2. În afară de a fi centru al creaţiei şi centru al reconcilierii, Cristos este centru al poporului lui Dumnezeu. Şi chiar astăzi este aici, în centrul nostru. Acum este aici în Cuvânt şi va fi aici pe altar, viu, prezent, în mijlocul nostru, poporul său. Este ceea ce ne este arătat în prima lectură, unde se relatează despre ziua în care triburile lui Israel au venit să îl caute pe David şi în faţa Domnului l-au uns rege peste Israel (cf. 2Sam 5,1-3). Prin căutarea figurii ideale a regelui, acei oameni îl căutau pe însuşi Dumnezeu: un Dumnezeu care să fie aproape, care să accepte să însoţească drumul omului, care să devină fratele lor.

Cristos, descendent al regelui David, este tocmai “fratele” în jurul căruia se constituie poporul, care se îngrijeşte de poporul său, de noi toţi, cu preţul vieţii Sale. În El noi suntem una; un singur popor uniţi cu El, împărtăşim un singur drum, un singur destin. Numai în El, în El drept centru, avem identitatea ca popor.

3. Şi în sfârşit, Cristos este centrul istoriei omenirii şi centrul istoriei fiecărui om. Lui putem să îi prezentăm bucuriile şi speranţele, tristeţile şi neliniştile din care este ţesută viaţa noastră. Când Isus este în centru, chiar şi momentele cele mai întunecate ale existenţei noastre se luminează şi ne dă speranţă, aşa cum se întâmplă pentru tâlharul cel bun în Evanghelia de astăzi.

În timp ce toţi ceilalţi se adresează lui Isus cu dispreţ – “Dacă tu eşti Cristos, Regele Mesia, salvează-te pe Tine însuţi coborând de pe lemn!” – acel om, care a greşit în viaţă, la sfârşit se agaţă căit de Isus răstignit implorând: “Aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia Ta!” (Lc 23,42). Şi Isus îi promite: “Astăzi vei fi cu mine în paradis” (v. 43): Împărăţia Sa. Isus rosteşte numai cuvântul iertării, nu cel al condamnării; şi atunci când omul găseşte curajul de a cere această iertare, Domnul nu lasă niciodată să dispară o asemenea cerere. Astăzi noi toţi ne putem gândi la istoria noastră, la drumul nostru. Fiecare dintre noi are istoria sa; fiecare dintre noi are şi greşelile sale, păcatele sale, momentele sale fericite şi momentele sale întunecate. Ne ajută, în această zi, să ne gândim la istoria noastră şi să îl privim pe Isus şi din inimă să îi repetăm de multe ori, dar cu inima, în tăcere, fiecare dintre noi: 

“Aminteşte-ţi de mine, Doamne, acum când eşti în împărăţia Ta! Isuse, aminteşte-ţi de mine, pentru că eu vreau să devin bun, vreau să devin bună, dar nu am putere, nu pot: sunt păcătos, sunt păcătos. Dar aminteşte-ţi de mine, Isuse! Tu poţi să-ţi aminteşti de mine, pentru că Tu eşti în centru, Tu eşti chiar în împărăţia Ta!” Ce frumos! Să facem aceasta cu toţii astăzi, fiecare în inima sa, de multe ori. “Aminteşte-ţi de mine, Doamne, Tu care eşti în centru, Tu care eşti în împărăţia Ta!”

Promisiunea lui Isus adresată tâlharului cel bun ne dă o mare speranţă: ne spune că harul lui Dumnezeu este mereu mai îmbelşugat decât rugăciunea care l-a cerut. Domnul dăruieşte mereu mai mult, este atât de generos, dăruieşte mereu mai mult decât i se cere: îi ceri să îşi amintească de tine şi te duce în împărăţia Sa! 

Isus este chiar centrul dorinţelor noastre de bucurie şi de mântuire. Să mergem cu toţii împreună pe acest drum! 

sursa:http://www.magisteriu.ro/discursul-papei-la-liturghia-de-incheiere-a-anului-credintei-2013/

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu Spiritul Sau Sfant!

Papa Francisc: Fericirile nu reprezintă o simplă listă a facerilor de bine; înţelegerea lor necesită deschiderea inimii

(RV – 10 iunie 2013) Adevărata libertate apare odată cu deschiderea inimii către Domnul: a subliniat papa Francisc la Sfânta Liturghie de luni dimineaţă, din capela Casei Sfânta Marta din Vatican. Pontiful a subliniat că mântuirea înseamnă a trăi în consolarea Duhului Sfânt, nu în consolarea spiritului acestei lumi. La Sfânta Liturghie au concelebrat: cardinalul Stanislaw Rylko, mons. Josef Clemens şi arhiepiscopul George Valiamattam, de Tellicherry (India).

Ne oferă mai multe amănunte colegul nostru Alessandro Gisotti, de la redacţia în limba italiană

Ce înseamnă consolarea pentru un creştin? Papa Francisc şi-a început omilia observând că Sfântul Paul – la începutul celei de-a doua Scrisori către Corinteni – foloseşte de nenumărate ori cuvântul mângâiere. Apostolul Neamurilor „le vorbeşte proaspeţilor creştini”, celor care au început de puţin timp calea lui Isus, „în spirit de credinţă”. Şi, deşi aceşti tineri în ale credinţei nu erau cu toţii persecutaţi, fiind în majoritate persoane normale „care-l aflaseră pe Isus”, schimbarea în viaţa lor este atât de importantă încât este necesară forţa specială a lui Dumnezeu şi această „mângâiere”, a explicat Pontiful.

Mângâierea, a mai spus, „este prezenţa lui Dumnezeu în inima noastră”. Însă, pentru ca Domnul „să fie în inima noastră, este necesară deschiderea porţii inimii”, este necesară „convertirea”, a atras atenţia Episcopul Romei.

• „Mântuirea înseamnă să trăieşti în mângâierea Duhului Sfânt şi nu în consolarea spiritului lumii care nu aduce salvarea, ci păcatul. Mântuirea înseamnă să se meargă înainte, să se deschidă inima la mângâierea Duhului Sfânt. Dar nu s-ar putea negocia un pic, încât să se aibă puţin dintr-una şi puţin dintr-alta, făcându-se un soi de amestec, de salată, în care să intre puţin din Duhul Sfânt, puţin din spiritul acestei lumi. Nu, nu se poate. Sau una sau alta!”

Domnul spune în mod clar: „Nu se pot sluji doi stăpâni: sau se slujeşte Domnul sau spiritul acestei lumi”, nu se pot amesteca. Iată de ce, când suntem deschişi Duhului Sfânt, putem înţelege că Domnul ne aduce Fericirile despre care relatează Evanghelia zilei.
Aceste Fericiri, a adăugat, „se înţeleg doar având o inimă deschisă, se înţeleg din mângâierea dăruită de Duhul Sfânt”, în vreme ce „nu pot fi înţelese doar prin inteligenţa umană”.

• „Sunt noile porunci. Dar dacă noi nu avem inima deschisă Duhului Sfânt, Fericirile pot părea fleacuri, căci a fi săraci, blânzi, îndurători, nu pare să conducă la succes. Dacă nu avem inima deschisă şi dacă nu am gustat acea mângâiere a Duhului Sfânt – care este mântuirea – nu se poate înţelege acest lucru. Fericirile sunt norme de conduită pentru cei care şi-au deschis inima mântuirii. Acestea sunt lege pentru cei liberi, care au libertatea Duhului Sfânt”.

Cineva „îşi poate reglementa viaţa, şi-o poate pune în ordine în baza unei liste de porunci sau reguli”, în baza unei liste „pur şi simplu umane” , a spus papa Francisc. Dar până la urmă aceste norme „nu ne-ar duce la mântuire”; doar inima deschisă ne poate conduce la salvare.
Papa Francisc a amintit că „erau mulţi cei interesaţi să examineze „doctrina nouă” pentru ca apoi „să se certe cu Isus”. Şi aceasta se întâmpla pentru că „aveau inima închisă în ceea ce-i interesa pe ei”, „interese pe care Dumnezeu voia să le schimbe”

De ce sunt persoane cu inima închisă la mântuire, s-a întrebat Pontiful. Aceasta atitudine este cauzată de „frica de mântuire”, a explicat Sfântul Părinte. Avem nevoie de mântuire, dar ne este teamă, pentru că venirea Domnului pentru a ne salva presupune să-i dăm totul, fiind El cel care comandă. Iar nouă ne este teamă de aceasta, pentru că vrem să fim noi cei care comandă.
Papa Francisc a adăugat că pentru a înţelege „aceste porunci noi” avem nevoie de libertatea care „i-a naştere din Duhul Sfânt, care ne mântuieşte, care ne mângâie şi ne dă viaţă”.

• „Putem azi să-i cerem Domnului harul de a-l urma, dar cu libertatea dată de Duhul Sfânt. Căci, dacă noi vrem să-l urmăm doar prin libertatea noastră umană, până la urmă am deveni ipocriţi asemenea acelor farisei şi saducei, cei care se certau cu Isus. Şi tocmai aceasta este ipocrizia: să nu-i permiţi Duhului Sfânt să-ţi schimbe inima prin mântuirea sa. Şi libertatea dăruită de Duhul Sfânt este un fel de sclavie, dar o „sclavie” faţă de Domnul, şi care ne face liberi. În schimb libertatea noastră umană este doar o sclavie, dar nu faţă de Domnul, ci faţă de spiritul acestei lumi. Să-i cerem Domnului harul de a ne deschide inima faţă de consolarea Duhului Sfânt, pentru ca această mângâiere – care este mântuitoare – să ne facă să înţelegem bine aceste porunci. Aşa să fie!”

Text preluat de la pagina http://ro.radiovaticana.va/news/2013/06/10/papa_francisc:_fericirile_nu_reprezint%C4%83_o_simpl%C4%83_list%C4%83_a_facerilor_d/rom-700184
a site-ului Radio Vatican

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu toate Harurile si Darurile Duhului Sfant!

Cele Zece Porunci, zece căi ale iubirii desăvârşite de Cristos

 

Cele Zece Porunci ale lui Dumnezeu nu sunt „restricţii puse libertăţii” ci un „da spus Iubirii”, pentru a veni „în apărarea omului şi a-l conduce la adevărata libertate”: este, pe scurt, videomesajul Papei Francisc, cu o durată de circa 8 minute, transmis sâmbătă seară în Piaţa Domului din Milano, în cadrul manifestării „Zece pieţe pentru Cele Zece Porunci”, iniţiativă de evanghelizare organizată de mişcarea bisericească Reînnoirea în Duhul Sfânt alături de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări şi Conferinţa Episcopală Italiană.

Ajunsă la Milano la a patra etapă, manifestarea a avut ca temă, într-o metropolă considerată capitala economică a Italiei, cea de-a treia din Poruncile lui Dumnezeu: „Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului”. Iniţiativa, care aduce în prim plan şi importanţa de a permite familiilor să trăiască duminica împreună, şi-a propus să fie un moment de dialog între diversele realităţi ale vieţii urbane puternic industrializate.

Au fost prezenţi, printre alţii, arhiepiscopul de Milano, card. Angelo Scola – proaspăt laureat al doctoratului „honoris causa” din partea Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca – primarul oraşului, Giuliano Pisapia, directorul cotidianului „Il Corriere della Sera”, Ferruccio De Bortoli şi, bineînţeles, preşedintele mişcării «Reînnoirea în Duhul Sfânt», Salvatore Martinez.

Participanţii au primit şi mesajul video al arhiepiscopului Rino Fisichella, preşedintele departamentului vatican pentru noua evanghelizare.

În videomesajul său, Sfântul Părinte a remarcat că termenul „poruncă” nu mai este la modă, dimpotrivă, „omului de astăzi îi sugerează ceva negativ, voinţa cuiva care impune limite”. În realitate, în timp ce istoria recentă a fost marcată de tiranii şi de moduri de gândire care au ajuns la asuprire urmărind numai puterea şi profitul, „Cele Zece Porunci vin de la Dumnezeu, cel care ne-a creat din iubire”:
 

● „Să-i dăm încredere lui Dumnezeu! Cele Zece Porunci ne arată o cale de parcurs şi constituie într-un anumit fel «codul etic» prin care se edifică societăţi juste, pe măsura omului”.

Respingerea lui Dumnezeu şi înlocuirea lui cu numeroşi idoli, a continuat Papa în mesajul video, a creat, în schimb, nenumărate forme de sărăcie morală şi materială.

Papa a îndemnat participanţii să se lase călăuziţi de aceste „Zece Cuvinte”, care arată, în realitate, „o cale de libertate”. Aceasta îşi găseşte împlinirea în legea Duhului Sfânt, scrisă nu pe tablele de piatră ci în inima omului.

Poruncile lui Dumnezeu au fost date poporului lui Israel pe Muntele Sinai, aşadar, a subliniat Sfântul Părinte, după eliberarea din Egipt, ca „parcurs pentru a rămâne liberi”, „un parcurs întipărit în inima omului, ca o lege morală universală”.
 

● „Nu trebuie să vedem Cele Zece Porunci ca limitări ale libertăţii, nu, nu sunt aşa ceva, dar trebuie să le vedem ca indicaţii pentru libertate. Nu sunt limitări, ci indicaţii pentru libertate! Acestea ne învaţă să evităm sclaviile la care ne reduc numeroşii idoli pe care noi înşine îi construim, am văzut aceasta de atâtea ori în istorie şi o vedem şi astăzi!”.
Cele Zece Porunci, a reluat Papa Francisc în videomesaj, ne învaţă „să respectăm persoanele biruind pofta de putere, stăpânire şi de bani, să fim cinstiţi şi sinceri în raporturile noastre, să păzim întreaga creaţie şi să alimentăm planeta noastră cu idealuri înalte, nobile, spirituale”.

În fond, Cele Zece Porunci reprezintă „legea iubirii”. În timp ce Moise s-a urcat pe munte ca să primească de la Dumnezeu această Lege, Isus – a subliniat Papa – străbate parcursul invers, şi anume „coboară în umanitatea noastră pentru a ne indica sensul profund al Celor Zece Cuvinte: iubeşte-l pe Domnul din toată inima, din tot sufletul, din toate puterile tale şi pe aproapele, ca pe tine însuţi”.

Porunca Iubirii aşadar, poartă în sine toate poruncile. În inima acestora se află, întocmai, Iubirea „care vine de la Dumnezeu şi care dă sens vieţii”, „care ne face să trăim nu ca sclavi ci ca adevăraţi fii”, „care însufleţeşte toate raporturile: cu Dumnezeu, cu noi înşine – deseori uităm aceasta – şi cu ceilalţi”. Adevărata libertate – adaugă – nu înseamnă a urma egoismul nostru, patimile noastre oarbe, ci libertatea iubirii, libertatea de a alege binele în orice situaţie”.
 

● „Cele Zece Porunci nu sunt un imn adus lui nu, sunt pe da. Un da lui Dumnezeu, un da Iubirii, şi cum eu spun da Iubirii, spun nu în faţa ne-iubirii, dar acel nu este o consecinţă a acelui da care vine de la Dumnezeu şi ne face să iubim. Să redescoperim şi să trăim Cele Zece Porunci ale lui Dumnezeu! Să spunem da acestor «Zece căi de iubire» duse la desăvârşire de Cristos, pentru a apăra omul şi a-l conduce la adevărata libertate!”.
***

Proiectul „Zece pieţe pentru Cele Zece Porunci” oferă o relectură a celor Zece Porunci şi a fost inaugurat în luna septembrie 2012, în ajunul Sinodului pentru Noua Evanghelizare şi Anul Credinţei, adunând zeci de mii de persoane în pieţele din Roma, Napoli şi Verona. Sâmbătă seară, 8 iunie, iniţiativa a făcut o etapă la Milano, pentru a Porunca a III-a. Cu această ocazie Papa Francisc a înregistrat un mesaj video care a fost proiectat în timpul manifestării – la ora 21.40 – urmând a fi retransmis la următoarele etape ale iniţiativei, programate, din iunie până în octombrie, în pieţele din Bari, Genova, Cagliari, Florenţa, Palermo, Bologna şi Torino.

Text preluat de la pagina http://ro.radiovaticana.va/news/2013/06/09/cele_zece_porunci,_zece_c%C4%83i_ale_iubirii_des%C4%83v%C3%A2r%C5%9Fite_de_cristos:_mesa/rom-699855
a site-ului Radio Vatican

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu infinita Sa iubire!

O rugăciune curajoasă, smerită şi puternică, face minuni

 

 

O rugăciune curajoasă, smerită şi puternică, face minuni: a spus Papa Francisc la Sf. Liturghie celebrată luni dimineaţă în capela Casei Sf. Marta din Vatican.

Liturgia Cuvântului a prezentat luni în Evanghelie episodul în care discipolii lui Isus nu reuşesc să-l vindece pe un copil bolnav. Intervenind Isus în persoană, denunţă necredinţa celor prezenţi. Tatăl copilului bolnav, în schimb, primeşte încurajarea lui Isus, care-i spune: „Toate sunt cu putinţă pentru cel care crede” (Mc 9, 14-29).

Sfântul Părinte a observat că deseori chiar şi cei care-l iubesc pe Isus nu îndrăznesc să ceară prea mult în modul lor de a crede şi nu-şi pun toată încrederea în El. De ce această necredinţă? „Probabil”, a spus Papa, „pentru că inima nu se deschide. Este din cauza inimii închise, a inimii care vrea să aibă toate sub control”. O inimă care nu se deschide, nu-i dă lui Isus controlul asupra lucrurilor. Când discipolii îl întreabă pe Isus de ce nu au fost în stare să-l vindece pe cel bolnav, Domnul răspunde: „acest fel de diavoli nu poate fi scos cu nimic altceva decât cu rugăciune” (v. 29).

Fiecare dintre noi, a continuat Sf. Părinte, avem un pic de necredinţă. Este necesară o rugăciune puternică, iar această rugăciune smerită şi puternică face astfel încât Isus să împlinească minuni. Rugăciunea care cere o minune, o lucrare ieşită din comun – a continuat Papa – „trebuie să fie o rugăciune împărtăşită, la care să participe toţi”.

Papa Francisc a povestit în acest sens un episod care s-a întâmplat în Argentina. O fetiţă de 7 ani s-a îmbolnăvit, iar medicii îi mai dădeau doar câteva ore de viaţă. Tatăl fetiţei, electrician, om de credinţă, aproape că şi-a ieşit din minţi de durere şi – a povestit Papa – în această stare a luat un autobuz ca să meargă la sanctuarul Maicii Domnului de la Lujan, la aproape 70 de km.  „A ajuns la scurt timp după ora 9 seara, când sanctuarul era deja închis. El a început să se roage la Maica Domnului ţinându-se cu mâinile de grilajul de fier. Se ruga, plângea şi iar se ruga. 

 

A rămas acolo toată noaptea. Dar acest om ducea o luptă: se lupta cu Dumnezeu, se lupta cu Dumnezeu pentru vindecarea fetiţei sale. Pe la 6 dimineaţă a luat autobuzul şi s-a întors acasă, iar pe la 9 s-a dus la spital. Aici, soţia lui era în lacrimi. El s-a gândit la ce era mai rău. «Dar ce s-a întâmplat? Nu înţeleg». Soţia a răspuns: «Au venit doctorii şi mi-au spus că febra a dispărut, că respiră bine, că nu are nimic. O vor mai ţine două zile în plus, dar nici ei nu înţeleg ce s-a întâmplat». Acestea – a reluat Papa – se întâmplă în zilele noastre: minunile există!”.

Dar e necesar ca rugăciunea să pornească din inimă: „O rugăciune curajoasă, care se luptă pentru a ajunge la acea minune. Nu ca acele rugăciuni pe care le facem din politeţe (…) Nu, trebuie să fie o rugăciune curajoasă, asemenea rugăciunii lui Abraham care se lupta cu Domnul pentru a cruţa cetatea, ca rugăciunea lui Moise care avea mâinile ridicate şi oboseau rugându-l pe Domnul; ca rugăciunea atâtor persoane care cred şi se roagă cu credinţă”.

„Rugăciunea face minuni, dar trebuie să avem credinţă! Mă gândesc că am putea face o rugăciune frumoasă şi să spunem astăzi în timpul zilei: «Cred, Doamne, ajută necredinţei mele…» (v. 24). Şi când ni se cere să ne rugăm pentru atâta lume care suferă în război, pentru refugiaţi, cei care trec prin atâtea drame din timpurile noastre, să ne rugăm, dar, cu inima către Domnul, să spunem «Ajută-i!» şi, în acelaşi timp: 

 

«Cred, Doamne, ajută necredinţei mele», necredinţei care vine şi în timpul rugăciunii mele!”.

Sursa:ro.radiovaticana.va

 

 

 

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu darul credintei adevarate!

Papa Francisc: să nu ne izolăm în egoism; cine-şi dăruieşte viaţa din iubire nu este niciodată singur

(RV – 14 mai 2013) Avem nevoie de „o inimă largă” care să fie capabilă de iubire, a spus papa Francisc la Sfânta Liturghie celebrată marţi dimineaţă, în capela casei „Sfânta Marta” din Vatican.

 
Papa a atras atenţia asupra egoismului care, aşa cum s-a i s-a întâmplat lui Iuda conduce la izolarea propriei conştiinţe şi, în final, la trădarea lui Isus.
Episcopul Romei a concelebrat împreună cu arhiepiscopul de Medellín, Antonio Tobón Restrepo, la Liturghie luând parte un grup de angajaţi ai Muzeelor Vaticane şi unii elevi al Colegiului Pontifical Portughez.

Mai multe amănunte, în serviciul colegului nostru Alessandro Gisotti:

Dacă vrem cu adevărat să-l urmăm pe Isus, trebuie „să trăim viaţa ca pe un dar” de oferit altora, nu ca pe „o comoară de conservat”, a evidenţiat Sfântul Părinte care s-a oprit în omilie asupra contrastului dintre calea iubirii şi cea a egoismului.
Isus, a spus Pontiful, ne propune azi un cuvânt forte: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: a-şi da propria viaţă”. Dar, lectura Evangheliei ne arată şi o altă persoană, pe Iuda, „care avea tocmai comportamentul contrar”, de aceea „Iuda nu a înţeles niciodată ce înseamnă un dar”, a explicat Succesorul lui Petru:

• „Să ne gândim la momentul în care Maria Mgdalena spală picioarele lui Isus cu nardul care era atât de scump: este un moment plin de religiozitate, un moment de gratitudine, de iubire. 

 Dar Iuda se rupe de această trăire şi face o critică amară, spunând: „Acest parfum de nard ar putea fi utilizat pentru săraci”. Aceasta este prima referire pe care am găsit-o în Evanghelie despre sărăcie ca ideologie. Ideologia nu ştie ce este iubirea, pentru că nu ştie să se dăruiască”.

Iuda, a observat papa Francisc, „era desprins de ceilalţi, în singurătatea lui”, iar acest comportament egoist a crescut tot mai mult, până la trădarea lui Isus. Cine iubeşte, a adăugat, „îşi dă viaţa ca pe un dar”; egoistul, în schimb „se preocupă doar de propria viaţă şi creşte în acest egoism, devenind un trădător, şi rămânând singur”. În schimb, cine-şi dă viaţa pentru iubire nu este niciodată singur: este mereu în comunitate şi în familie”.
În rest, a atras atenţia Sfântul Părinte, „cel care izolează propria conştiinţă în egoism”, până la o urmă o pierde. Şi astfel a sfârşit Iuda, „ca un idolatru, avid de bani”, a explicat papa Francisc:

• „Şi această idolatrie l-a condus la izolare faţă de comunitatea celorlalţi. Aceasta este drama conştiinţei izolate: când un creştin începe să se izoleze, îşi izolează şi conştiinţa de sensul comunitar, de sensul Bisericii, de acea iubire pe care ne-o dă Isus. 

 
În schimb, creştinul care-şi dă viaţa, care „o pierde” cum spune Isus, o găseşte, o regăseşte, pe deplin. Iar acela care, precum Iuda, vrea să o conserve pentru sine, până la urmă o pierde.
Ioan spune că „în acel moment Satana a intrat în inima lui Iuda”. Şi trebuie să spunem că „Satana este un rău platnic. Ne înşeală întotdeauna, dar întotdeauna!”

Isus în schimb iubeşte şi se dăruieşte întotdeauna, Şi acest dar al său de iubire, a spus Papa Francisc, ne îndeamnă să iubim „pentru a da roade, iar acestea rămân”.
Sfântul Părinte şi-a încheiat omilia cu o invocaţie către Duhul Sfânt:

• „În aceste zile de aşteptare a solemnităţii Rusaliilor, să cerem: „Vino, Duhule Sfânt, vino şi dăruieşte-mi această inimă largă, această inimă care să fie capabilă să iubească cu umilinţă, cu blândeţe, dar întotdeauna o inimă largă care să fie capabilă să iubească.

 
Şi să cerem Duhului Sfânt harul de a ne elibera de cealaltă cale, cea a egoismului, care până la urmă sfârşeşte rău. Să-i cerem acest har”.

Text preluat de la pagina http://ro.radiovaticana.va/news/2013/05/14/papa_francisc:_s%C4%83_nu_ne_izol%C4%83m_%C3%AEn_egoism;_cine-%C5%9Fi_d%C4%83ruie%C5%9Fte_via%C5%A3a_di/rom-691997
a site-ului Radio Vatican

Despre acţiunea Duhului Sfânt
 

miercuri, 15 mai 2013

 

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi aş vrea să mă opresc asupra acţiunii pe care Duhul Sfânt o săvârşeşte în conducerea Bisericii şi a fiecăruia dintre noi la Adevăr. Isus însuşi le spune discipolilor: Duhul Sfânt “vă va conduce la tot adevărul” (In 16,13), fiind El însuşi “Duhul adevărului” (cf. In 14,17; 15,26; 16,13).

Trăim într-o epocă în care oamenii sunt mai degrabă sceptici faţă de adevăr. Benedict al XVI-lea a vorbit de multe ori despre relativism, adică despre tendinţa de a considera că nu există nimic definitiv şi de a crede că adevărul este dat de consens sau de ceea ce vrem noi. 

Apare întrebarea: există cu adevărat “adevărul”? Ce este adevărul? Putem să îl cunoaştem? Putem să îl găsim? Aici îmi vine în minte întrebarea procuratorului roman Ponţiu Pilat atunci când Isus îi revelează sensul profund al misiunii sale: “Ce este adevărul?” (In 18,37.38).

 Pilat nu reuşeşte să înţeleagă că “Adevărul” este în faţa lui, nu reuşeşte să vadă în Isus faţa adevărului, care este faţa lui Dumnezeu.

 Şi totuşi, Isus este tocmai aceasta: Adevărul, care, la plinirea timpurilor, “s-a făcut trup” (In 1,1.14), a venit în mijlocul nostru pentru ca noi să îl cunoaştem.  

Adevărul nu este apucat ca un lucru, adevărul se întâlneşte. Nu este o posesie, este o întâlnire cu o Persoană.

Dar cine ne face să recunoaştem că Isus este Cuvântul adevărului, Fiul unicul născut al lui Dumnezeu Tatăl? 

Sfântul Paul învaţă că “nimeni nu poate să spună: «Isus este Domnul» decât prin Duhul Sfânt” (1Cor 12,3). 

Tocmai Duhul Sfânt, darul lui Cristos Înviat, ne face să recunoaştem Adevărul. Isus îl defineşte “Mângâietorul”, adică “acela care ne vine în ajutor”, care este alături de noi pentru a ne sprijini pe acest drum de cunoaştere; şi, în timpul Ultimei Cine, Isus îi asigură pe discipoli că Duhul Sfânt îi va învăţa toate, amintindu-le lor cuvintele Sale (cf. In 14,26).

Aşadar, care este acţiunea Duhului Sfânt în viaţa noastră şi în viaţa Bisericii pentru a ne conduce la adevăr? Înainte de toate aminteşte şi imprimă în inimile credincioşilor cuvintele pe care le-a spus Isus şi, tocmai prin aceste cuvinte, legea lui Dumnezeu – aşa cum vestiseră profeţii din Vechiul Testament – este înscrisă în inima noastră şi devine în noi principiu de evaluare în alegeri şi de călăuzire în acţiunile zilnice, devine principiu de viaţă.

 Se realizează marea profeţie a lui Ezechiel: 

“Vă voi curăţa de toate întinările şi de toată idolatria voastră. Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou… Voi pune în voi duhul meu şi atunci veţi urma legile mele, veţi păzi poruncile mele şi le veţi pune în practică” (36,25-27). De fapt, din interiorul nostru se nasc acţiunile noastre: tocmai inima este cea care trebuie să se convertească la Dumnezeu şi Duhul Sfânt o transformă dacă noi ne deschidem Lui.

Apoi, Duhul Sfânt, aşa cum promite Isus, ne conduce “la tot adevărul” (In 16,13); ne conduce nu numai la întâlnirea cu Isus, plinătate a Adevărului, ci ne conduce şi “înlăuntrul” Adevărului, adică ne face să intrăm într-o comuniune tot mai profundă cu Isus, dăruindu-ne înţelegerea lucrurilor lui Dumnezeu.  

Şi la aceasta noi nu putem ajunge cu forţele noastre. Dacă Dumnezeu nu ne luminează interior, existenţa noastră de creştini va fi superficială. Tradiţia Bisericii afirmă că Duhul adevărului acţionează în inima noastră, trezind acel “simţ al credinţei” (sensus fidei) prin care, aşa cum afirmă Conciliul Vatican II, poporul lui Dumnezeu, sub conducerea Magisteriului, aderă în mod infailibil la credinţa transmisă, o aprofundează cu judecată dreaptă şi o aplică mai deplin în viaţă (cf. constituţia dogmatică Lumen gentium, 12).

Să încercăm să ne întrebăm: sunt deschis la acţiunea Duhului Sfânt, îl rog pentru ca să îmi dea lumină, să mă facă mai sensibil la lucrurile lui Dumnezeu? Aceasta este o rugăciune pe care trebuie să o facem în toate zilele:

 “Duhule Sfânt, fă ca inima mea să fie deschisă la Cuvântul lui Dumnezeu, ca inima mea să fie deschisă la bine, ca inima mea să fie deschisă la frumuseţea lui Dumnezeu în toate zilele”. 

Aş vrea să vă pun o întrebare tuturor: câţi dintre voi se roagă în fiecare zi la Duhul Sfânt? Vor fi puţini, dar noi trebuie să satisfacem această dorinţă a lui Isus şi să ne rugăm în toate zilele la Duhul Sfânt, pentru ca să ne deschidă inima către Isus.

Să ne gândim la Maria care “păstra toate acestea, meditându-le în inima ei” (Lc 2,19.51). Primirea cuvintelor şi adevărurilor credinţei pentru ca să devină viaţă se realizează şi creşte sub acţiunea Duhului Sfânt.

 În acest sens, trebuie să învăţăm de la Maria, să retrăim “da”-ul ei, disponibilitatea sa totală de a-l primi pe Fiul lui Dumnezeu în viaţa ei, care din acel moment este transformată. 

Prin Duhul Sfânt, Tatăl şi Fiul îşi stabilesc locuinţa la noi: noi trăim în Dumnezeu şi din Dumnezeu. 

Însă viaţa noastră este cu adevărat însufleţită de Dumnezeu? Câte lucruri pun înainte de Dumnezeu?

Iubiţi fraţi şi surori, avem nevoie să ne lăsăm inundaţi de lumina Duhului Sfânt, pentru ca El să ne introducă în Adevărul lui Dumnezeu, care este singurul Domn al vieţii noastre. În acest An al Credinţei să ne întrebăm dacă am făcut în mod concret vreun pas pentru a-l cunoaşte mai mult pe Cristos şi adevărurile credinţei, citind şi meditând Sfânta Scriptură, studiind Catehismul, apropiindu-ne cu statornicie de Sacramente.

 Dar, în acelaşi timp, să ne întrebăm ce paşi facem pentru ca credinţa să orienteze toată existenţa noastră. Nu suntem creştini “pentru un timp”, numai în unele momente, în unele circumstanţe, în unele alegeri. 

Nu putem fi creştini aşa, suntem creştini în orice moment! Total! 

Adevărul lui Cristos, pe care Duhul Sfânt ni-l învaţă şi ni-l dăruieşte, interesează pentru totdeauna şi total viaţa noastră zilnică. Să îl invocăm mai des, pentru ca să ne conducă pe drumul discipolilor lui Cristos. Să îl invocăm în toate zilele.

 Vă fac această propunere: să îl invocăm în toate zilele pe Duhul Sfânt, astfel Duhul Sfânt ne va apropia de Isus Cristos.

sursa:  http://www.magisteriu.ro/audienta-generala-de-miercuri-15-mai-2013/

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu toate Harurile si Darurile Duhului Sfant!

 

Curajul de a merge împotriva curentului

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia cu conferirea Sacramentului Mirului
Piaţa San Pietro, duminică, 28 aprilie 2013

Iubiţi fraţi şi surori! Preaiubiţi candidaţi la mir! Bine aţi venit!

Aş vrea să vă propun trei gânduri simple şi scurte asupra cărora să reflectăm.

1. În lectura a doua am ascultat frumoasa viziune a Sfântului Ioan: un cer nou şi un pământ nou şi apoi Cetatea Sfântă care coboară de la Dumnezeu. Totul este nou, transformat în bine, în frumuseţe, în adevăr; nu mai există plâns, durere… Aceasta este acţiunea Duhului Sfânt: ne aduce noutatea lui Dumnezeu; vine la noi şi face noi toate lucrurile, ne schimbă. Duhul ne schimbă! Şi viziunea Sfântului Ioan ne aminteşte că suntem cu toţii în drum spre Ierusalimul ceresc, noutatea definitivă pentru noi şi pentru toată realitatea, ziua fericită în care vom putea vedea faţa Domnului – acea faţă minunată, atât de frumoasă a Domnului Isus – vom putea fi cu El pentru totdeauna, în iubirea Sa.

Vedeţi, noutatea lui Dumnezeu nu se aseamănă cu noutăţile lumeşti, care sunt toate provizorii, trec şi sunt căutate tot mai mult. Noutatea pe care Dumnezeu o dăruieşte vieţii noastre este definitivă, şi nu numai în viitor, când vom fi cu El, ci şi astăzi: Dumnezeu face totul nou, Duhul Sfânt ne transformă cu adevărat şi vrea să transforme, şi prin intermediul nostru, lumea în care trăim. Să deschidem Duhului uşa, să ne lăsăm conduşi de El, să lăsăm ca acţiunea continuă a lui Dumnezeu să ne facă oameni noi, însufleţiţi de iubirea lui Dumnezeu, pe care ne-o dăruieşte Duhul Sfânt! Ce frumos dacă fiecare dintre voi, seara ar putea să spună: astăzi la şcoală, acasă, la serviciu, condus de Dumnezeu, am făcut un gest de iubire faţă de colegul meu, faţă de părinţii mei, faţă de un bătrân! Ce frumos!

2. Un al doilea gând: în prima lectură Paul şi Barnaba afirmă că “trebuie să trecem prin multe încercări, ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14,22). Drumul Bisericii, chiar drumul nostru creştin personal, nu sunt mereu uşoare, întâlnesc dificultăţi, încercări. A-l urma pe Domnul, a lăsa ca Duhul Său să transforme zonele noastre de umbră, comportamentele noastre care nu sunt conform lui Dumnezeu şi să spele păcatele noastre, este un drum care întâlneşte atâtea obstacole, din afara noastră, în lume şi chiar înlăuntrul nostru. Însă dificultăţile, încercările, fac parte din drumul pentru a ajunge la gloria lui Dumnezeu, ca pentru Isus, care a fost glorificat pe Cruce; le vom întâlni mereu în viaţă! Să nu ne descurajăm! Avem forţa Duhului Sfânt pentru a învinge aceste încercări.

3. Şi aici ajung la ultimul punct. Este o invitaţie pe care v-o adresez vouă, candidaţi şi candidate la mir, şi tuturor: rămâneţi tari în drumul credinţei cu speranţa puternică în Domnul. Aici se află secretul drumului nostru! El ne dă curajul de a merge împotriva curentului. Ascultaţi bine, tinerilor: a merge împotriva curentului; acest lucru face bine inimii, dar este nevoie de curaj pentru a merge împotriva curentului şi El ne dă acest curaj! Nu există dificultăţi, încercări, neînţelegeri care trebuie să ne înfricoşeze dacă rămânem uniţi cu Dumnezeu, aşa cum mlădiţele sunt unite cu viţa, dacă nu pierdem prietenia cu El, dacă îi facem tot mai mult spaţiu în viaţa noastră. 

Aceasta mai ales dacă ne simţim săraci, slabi, păcătoşi, pentru că Dumnezeu dăruieşte forţă slăbiciunii noastre, bogăţie sărăciei noastre, convertire şi iertare păcatului nostru. Este atât de milostiv Domnul: mereu, dacă mergem la El, ne iartă. Să avem încredere în acţiunea lui Dumnezeu! Cu El putem face lucruri mari; ne va face să simţim bucuria de a fi discipolii Săi, martorii Săi. Dedicaţi-vă idealurilor mari, lucrurilor mari. Noi, creştinii, nu am fost aleşi de Domnul pentru lucruri mărunte; mergeţi tot mai departe, spre lucrurile mari. Dedicaţi-vă viaţa pentru idealurile mari, tinerilor!

Noutate a lui Dumnezeu, încercările vieţii, tari în Domnul. 

Dragi prieteni, să deschidem larg poarta vieţii noastre pentru noutatea lui Dumnezeu care ni-l dăruieşte pe Duhul Sfânt, pentru ca să ne transforme, să ne facă tari în încercări, să întărească unirea noastră cu Domnul, rămânerea noastră puternică în El: aceasta este o adevărată bucurie! Aşa să fie.

sursa: http://www.magisteriu.ro/predica-papei-la-liturghia-cu-conferirea-mirului-2013/

 

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu toate Harurile si Darurile Duhului Sfant!