Când totul se sfârșea, deși abia-ncepuse,
Când sufletu-mi tăcea-speranțele apuse -
Atunci eu Te-am zărit, cuprins de grea mulțime,
Mergeai însingurat - mă așteptai pe mine.
Ca melcul mă topeam, în mersul său alene,
Voiam să mă ascund de fețele viclene
Ce aspru mă priveau, dar Tu mă așteptai;
Cum să ajung la Tine, o, fiule de rai?!
Cuvânt nu am, nici stare să fiu luată-n seamă;
Cu sângele curgându-mi, cu viața numai rană,
Cum să străbat la Tine, prin lumea-n îmbulzire,
De ce mă chemi pe mine, ascunsă rătăcire?
Voiam să intru-n țărnă, să pier în nimicire;
Cum să ating cu sânge curata Ta iubire?
Tu, însă, mă chemai, era a Ta voință
Să îți reverși puterea-n ocean de neputință.
Sfârșită, tremurând de teamă și rușine,
La glasul Tău de tunet, sădit adânc în mine,
În negura din suflet văzut-am licărire:
Speram să îmi dai viață, Tu-aveai doar nemurire.
De dor fiind cuprinsă, dincolo de dorință,
Pășeam spre Tine sigur, purtată de credință;
Un singur țel având, un singur crezământ,
S-ating în taină poala curatului veșmânt.
Tu, însă, m-ai vădit, nu mai eram uitare,
Ci fiica Ta eram - în mine numai soare,
Doar Tu și eu eram, în mare de mulțime,
Tu mă priveai zâmbind, eu mă uimeam în Tine.
autor Pr. Gabriel Marian Marincas
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu