Din singuratate la comuniune

Dumnezeu are pentru fiecare om un cuvânt concret. Sau ca să spunem în alt mod: în fiecare om există un cuvânt (raţiune, logos) al Domnu­lui nostru, care are o valoare centrală în viaţa lui şi-l defineşte.

Aşadar, se poate să studiem Sfânta Scriptu­ră şi să ascultăm diferite cuvinte şi evenimen­te, însă cuvinte diferite trezesc oameni diferiţi.

Este important ca omul să găsească care cuvânt al Domnului este acela care-l exprimă, care cu­vânt este acela care face vie existenţa lui şi devi­ne izvorul vieţii.

Pentru Apostolul Pavel cuvântul Domnului nostru a fost:

„De ajuns îţi este ţie harul Meu; căci puterea Mea întru neputinţă se săvârşeşte“.

„Îţi este de ajuns”, aşadar, „harul pe care ţi l-am dat, puterea Mea este desăvârşită şi se arată întreagă, desăvârşită, în încercarea ta, în greuta­tea ta, în ghimpele tău“. Din pricina „măreţiei descoperirilor“, continuă citirea, i-a fost dat „un ghimpe în trup“, ca să nu se mândrească, ca să nu se „trufească“. Acest cuvânt a definit viaţa Apostolului Pavel.

Semnul absenţei vioiciunii lăuntrice, indica­torul faptului că nu avem o relaţie vie cu Dumnezeu este acela că lipseşte din viaţa noastră acel cuvânt care ne face vii şi ne insuflă. Avem da­toria de a căuta şi de a găsi acel cuvânt care ne insuflă, ne plineşte, ne umple viaţa şi ne trezeşte dragostea pentru Dumnezeu.

Aşadar, pentru măreţia descoperirilor i s-a dat Apostolului Pavel acest ghimpe.Acest lucru este valabil pentru fiecare dintre noi. Dacă pen­tru Apostolul Pavel, care ajunsese la o asemenea măsură a sfinţeniei, era necesar ghimpele, ca să-i fie reţinut gândul şi ca să rodească darul lui Dumnezeu, cu cât mai mult pentru noi sunt ne­cesari ghimpii, astfel încât să dobândim coerenţă şi consistenţă lăuntrică. Ca să înţelegem măsu­ra noastră, să înţelegem neputinţa noastră, să înţelegem starea noastră şi astfel să avem o raportare rugătoare a vieţii noastre la Dumnezeu. Ce spune Apostolul Pavel când descrie des­coperirile pe care i le-a dăruit Dumnezeu? A ajuns, spune el, până la al treilea cer şi a auzit cuvinte de nespus. „A fost răpit“, zice despre sine, „până la al treilea cer“, ca să nu creadă unii că aceasta este ceva în afara firii omeneşti.

Apostolul Pavel menţionează ghimpii săi, menţionează bolile sale şi, desigur că atunci când vorbeşte despre descoperirile pe care le-a primit de la Domnul, vorbeşte ca şi când ar fi fost vorba despre o altă persoană. Zice el: „Am cunoscut un om în Hristos, care în urmă cu pai­sprezece ani…“, spune aceasta deşi vorbeşte despre el însuşi, deoarece ştia că omul cel în Hristos nu este propriul nostru „eu”. Este darul lui Dumnezeu, este harul lui Dumnezeu. Ceea ce el menţionează şi pentru care se laudă sunt bolile lui, sunt ghimpii lui, sunt încercările pe care le-a primit, pe care le-a îndurat, pe care le-a primit cu mulţumire pentru numele lui Hristos. El exprimă în acest mod împreună-lucrarea sa cu harul lui Dumnezeu. El exprimă în acest mod tradiţia [istoria] necazurilor lui, a luptei lui duhovniceşti, a nevoinţei lui în harul lui Hristos, pentru ca ha­rul lui Dumnezeu să rodească. Acolo el vorbeşte despre sine însuşi.

Vreun cercetător ştiinţific ar putea spune că avem de-a face cu o personalitate schizoidă. Da. Pentru omul care nu a gustat darurile lui Dum­nezeu, toate acestea sunt o schizofrenie. Însă este o preadulce schizofrenie care ne face vii. Este schizofrenia care posedă „adevărul cel adevă­rat“. Aşadar, acestea le menţionează Apostolul Pavel cu privire la descoperiri.

Un alt punct pe care l-am putea observa este faptul că Apostolul Pavel vorbeşte despre experienţele pe care i le-a dăruit Dumnezeu. Faptul că a auzit cuvinte de negrăit, care nu se pot descrie. „A fost răpit” în Rai. Ştiţi, acest lu­cru nu este numai o chemare pentru Apostolul Pavel, este şi pentru fiecare dintre noi.

Pătimim noi o astfel de stare? Căutăm o ase­menea experienţă? Noi L-am subestimat atât de mult pe Dumnezeu şi pe Cuvântul Său, am sub­estimat atât de mult relaţia noastră cu El. Relaţia noastră cu El se află în chip limpede pe un plan cel mult psihologic, romantic, sentimental, sau, dacă vreţi, poetic, care însă nu atinge cele mai adânci coarde ale existentei noastre și nu are nimic de-a face cu taina vieţii, care se descrie prin întrebarea: „Cine este Adevărul?“.

Nu vorbim despre o abordare intelectuală, sau fie ea şi sentimentală a Adevărului, ci despre o abordare ontologică, existenţială. Adică întreg eul meu să se scufunde în lumina lui Dumnezeu.

Întregul meu sine să devină ce? Un ochi, vedere. Întreaga mea existenţă să devină un ochi care să vadă, să „contemple”, să se bucure de vederea feţei lui Hristos în modul în care El ştie. Într-un mod posibil funcţiilor noastre existenţiale.

Aşadar, acest fapt de a deveni omul întreg ochi şi să „vadă”, să privească, aceasta este Viaţa.Toate celelalte sunt basme pentru a ne păcăli pe noi înşine. Deoarece fiecare îşi plăsmuieşte pro­priul său paradis, confecţionându-şi propria lui relaţie închipuită cu Dumnezeu. Însă provocarea este ca întregul om să devină ochi, să vadă, să devină ureche şi să perceapă taina vieţii. Aceas­ta este pricina existenţei noastre. Aceasta este raţiunea existentei Bisericii. Si care este calea? Prin ghimpe. Prin cruce. Prin încercare.Numai pe această cale.

Se înţelege, aşadar, cât de mult ne păcălim pe noi înşine şi cât de mult jignim taina Bisericii atunci când venim în Biserică ca să ni se rezolve problemele.

În Biserică însă, trebuie să venim, înainte de toate, ca să ni se descopere Persoana, iar nu ca să ni se rezolve problemele. De aceea, omul care se scandalizează pentru că Dumnezeu îngăduie să aibă probleme, deşi el este „băiat” bun, este un „băiat” bolnav, care nu poate să înţeleagă că are posibilitatea de vedea şi de a auzi.

Astfel, bunul Dumnezeu, vrând să-Și asigu­re darurile pe care ni le dăruieşte că vor ajun­ge să rodească, îngăduie ghimpii pentru fiecare dintre noi. Pe cât crede omul că ridică capul şi că este bine, îngăduie Dumnezeu ghimpii pen­tru că îl iubeşte. Astfel, îi aduce ceva în viaţa lui ca necontenit să-l educe. Dacă există un om care se va întoarce în inima lui şi nu va afla o ispită care să-l educe totdeauna, aceasta înseamnă că, fie nu are conştiinţă, fie a ieşit în afara planului lui Dumnezeu.

Omul care este cu adevărat înlăuntrul planu­lui, în iconomia lui Dumnezeu, şi toţi ne aflăm în lăuntrul acesteia, sesizează că totdeauna, atunci când îşi organizează lucrurile şi-i merg toate bine şi-şi face o familie bună şi-i merg toate într-un mod mulţumitor şi zice „ah, ce bine este“, dintr-odată vine ceva care-i ucide bucuria. Pentru că Dumnezeu vrea să arate că ceea ce a făcut, ceea ce a divinizat nu este adevărul, nu este o izbândă omenească, şi-i închide uşa dintr-o parte, i-o în­chide şi din cealaltă parte. Îi închide toate uşile, ca să se întoarcă acolo unde se află adevărul, acolo unde este Hristos, ca să înţeleagă că acolo este viaţa.

Cu cât omul înţelege mai grabnic acest lu­cru, cu atât mai bine. Cu cât omul mai grabnic se pleacă, se îngenunchează lăuntric pe sine însuşi şi-şi înţelege neputinţa sa, îşi înţelege măsura sa şi nu osândeşte pe niciun frate de­-al său, atunci Dumnezeu nu mai îngăduie noi ghimpi grei. Dacă, aşadar, noi de bună voie îngenunchem, nu ne va îngenunchea întru libertatea noastră Dumnezeu. Pentru că s-a reuşit ceea ce vrea Dumnezeu: să îngenunchem ca să vedem, să îngenunchem ca să gustăm, să îngenunchem ca să-L zărim pe Dumnezeu.

Iată, aşadar, că întreaga noastră luptă este pentru a ne tăgădui puterea noastră şi ca să înţelegem că Puterea lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, se descoperă în plinătatea lui, acolo unde încetează lucrurile noastre. Acolo unde se epuizează puterile noastre.Acolo unde nu mai predomină propriile noastre limite.

Priviţi cât de înţelept l-a făcut Dumnezeu pe om. Se naşte micuţ şi neputincios ca să nu se trufească. Astfel, el învaţă raţiunea oferirii, a slujirii, a dependenţei, a neputinţei. Şi mai când altă dată? La bătrâneţile lui, când este iarăşi neputincios, iarăşi devine slab. Când vin cele de pe urmă ale sale ca să experimenteze că nu poate să facă nimic el singur, să-şi înţeleagă neputinţa, şi aceasta ca pe un fapt pe care i-l dăruieşte Dumnezeu, ca să fie pregătit sufletul lui. Pentru că numai când îşi înţelege omul neputinţa sa, posedă premisele necesare pentru a gusta Puterea lui Dumnezeu.

Aşa îngăduie Dumnezeu. Aceasta dă simţirea comuniunii. Ce înseamnă, însă, comuniune? Ce înseamnă relaţie? Ce înseamnă singurătate? Sin­gurătate nu este ca eu să fiu singur. Comuniune nu înseamnă să am o mulţime de oameni lângă mine. Comuniunea şi relaţia este simţirea lăuntrică că trăiesc. Că păşesc pe picioarele mele. Că trăiesc în spaţiul şi în timpul meu. Că nu exis­tă moarte. Că există persoană. Că sunt persoană, că am identitate.

Este ceea ce am spus şi la început. Trebuie să aflăm Cuvântul Domnului care ne defineşte, Cuvântul Domnului care ne exprimă. Acesta ne dă ipostas, ne dă identitate şi, prin urmare, pu­tem să avem relaţie, cu noi înşine mai întâi și în continuare cu fiecare om...

Preot Varnava Iankos in “Biserica pacatosilor”

sursa:http://www.cuvantul-ortodox.ro/ghimpele-in-trup-si-relatia-reala-cu-dumnezeu-iti-este-de-ajuns-harul-meu-caci-puterea-mea-se-desavarseste-in-slabiciune-trezirea-la-comuniune/