"Nu există bun creştin. Există creştin viu sau mort."

Să vedem mai întâi care este motivul înde­părtării noastre de Dumnezeu. Care este acel motiv care poate să ne creeze o asemenea stare lăuntrică, astfel încât să nu fim statornici în dra­gostea lui Dumnezeu şi să fim înrâuriţi de evenimentele exterioare, care ne atrag spre dispoziţia de a-L tăgădui pe Dumnezeu. Motivul este acela că nu este statornică credinţa înlăuntrul nostru. Iar aceasta ce înseam­nă? Nu este faptul ca să-L acceptăm pe Dumne­zeu mai mult în mod intelectual, ci că din per­spectiva trăirii nu suntem convinşi că Dumne­zeu este bucuria noastră. Nu suntem convinşi că Dumnezeu este viaţa noastră. Ci sunt acelea pe care le avem în conştiinţa noastră, în inima noas­tră şi pe care le socotim drept viaţă, drept bucu­rie, drept plăcere. Însă prin fire, întrucât suntem cu adevărat icoane ale lui Dumnezeu, şi odihna noastră este numai în Dumnezeu, avem un nemărginit dor pentru Cel Nemărginit.

Omul are prin fire un patos. Are o înclinaţie spre bucurie, are o înclinaţie spre plăcere. Aşadar, atunci când nu a aflat care este raţiunea adevă­ratei bucurii şi plăceri, deraiază. Găseşte substi­tute. Păcatul nu este nimic altceva decât un sub­stitut al adevăratei vieţi, o încercare nereuşită a omului de a afla bucuria, însă o bucurie greşită. Însă pentru ce unii oameni sau mai degrabă majoritatea aleg această bucurie mincinoasă, şi nu pe cea adevărată? Cu siguranţă că la această întrebare ar putea cineva, generalizând, să răspundă că deoarece noi suntem făpturi „de după cădere”, de aceea avem înclinaţia spre cădere, spre păcat. Aceasta este o explicaţie, dar prac­tic şi personal ce se întâmplă? Din ce motiv se întâmplă aceasta? Se întâmplă deoarece a slăbit harul lui Dumnezeu înlăuntrul nostru. Însă de ce a slăbit harul lui Dumnezeu înlăuntrul nostru? Care este principalul motiv? Ştiţi, fiecare dintre noi, atunci când ascultă cuvântul evanghelic, se entuziasmează. Zice „mă voi schimba“, dar nu se schimbă. Ce se întâmplă? Spunem că a slăbit harul lui Dumnezeu, dar din ce motiv?

Pricina de bază, oricât de ciudat ni s-ar pă­rea, este nepăsarea, lenevia. Cel mai mare păcat şi rădăcină a oricărui rău este lenevia. Să recur­gem puţin la imnografia Bisericii noastre. Vom vedea că, atunci când se referă la desfrânata care se pocăieşte, spune „marea ei pocăinţă“, iar atunci când se referă la Iuda, spune „grozava lui lenevie“.

Cineva ar putea spune: „De ce unii îl vor pe Dumnezeu, iar alţii nu-L vor? Nu avem toţi dispoziţia de a merge spre ceea ce este corect, nu avem toţi dorul după adevăr? Care orb nu va cere să vadă lumina?“. Care este însă diferenţa? Că cineva „se sileşte” pe sine însuşi, iar altul nu face aceasta. Cineva îşi activează această respon­sabilitate şi această dorire a căutării pe care o po­sedă înlăuntrul său, iar altul îşi castrează această dorire. Își castrează toată această dispoziţie pen­tru viaţă.

Din această pricină, omul care este leneş, ca să acopere această vinovăţie şi această micime de suflet a sa, dezvoltă teorii, dezvoltă filo­sofii. […] Aşadar, această lipsă a omului, această responsabilitate de temelie a sa, care-i anulează înţelesul că este om, este trândăvia.

Noi spunem să facem aceasta, să facem alta. Ce să faci tu, omule ticălos? Eşti pregătit să lu­crezi, să faci lucrare cu tine însuţi? Acolo este fondul întregii probleme. Pentru că ce ne aduce trândăvia? Uitarea, ne spun Părinţii noştri. Fap­tul de a uita. Uităm. Dumnezeu devine pentru noi o amintire depărtată.

Poate că la un moment dat am gustat ceva, poate că ne-a dăruit Dumnezeu anumite experienţe, la vreo Spovedanie poate, dar, dacă nu vom lucra aceste experienţe, puţin câte puţin le vom uita. Şi ce se întâmplă? Este precum sunt unii care spun că sunt ai Bisericii, întrucât când­va de mult au asistat la cursurile catehetice des­tinate copiilor.Ce înseamnă acest lucru, faptul că oarecând au fost la cursurile catehetice pentru copii? Acumce trăieşti? Toată chestiunea este cum ne activăm pe noi înşine. Problema fundamentală este, prin urmare, trândăvia care naşte uitarea. Nu ne mai amintim de Dumnezeu, Îl ui­tăm pe Dumnezeu.

Aşadar, omul este chemat să lucreze. Să facă lucrare cu el însuşi. Pe ce bază? Deoarece unii zic: „Cum este cu putinţă, părinte, aceasta?“. Dacă vrei se poate face. Dumnezeu ne-a dat toate mijloacele şi toate posibilităţile. Care este primul mijloc, care este cea mai mare posibilitate, pe care ne-a dat-o Dumnezeu ca să lucrăm? Moartea.

Aceasta este logica morţii „pentru ca să nu se facă răul nemuritor“. Există moartea pentru ca omul să zică: „De orice m-aş bucura, orice aş diviniza este mincinos, nu are continuitate. Băr­bat de aş afla, femeie de aş afla, ce se întâmplă? Ne sfârşim“. Drept pentru care omul constată că trebuie să găsească ceva, pentru că toţi se în­grozesc la ideea morţii. In special aceia care sunt „bogaţi”, pentru că au divinizat stricăciunea şi trecătorul pe care-l au în mâinile lor. Dacă doriţi, încercaţi să-i amintiţi [de moarte] cuiva care este îndrăgostit.

Însă aceasta este realitatea. Prin urmare, noi trebuie să găsim ceva profund, ceva esenţial. Aceasta va fi forţa propulsoare ca să ieşim din lenevia noastră şi de a intra în procesul de amin­tire de Dumnezeu. Şi care este modul de a afla ceva? Este rugăciunea, a doua trăire. O rugăciu­ne foarte adâncă şi personală.

Omul care nu are rugăciune nu are viaţă lă­untrică. Este un om „mort”. Poate să facă lucra­re socială, poate să ajute întreaga lume, poate să facă cei mai buni copii şi să întemeieze cea mai bună familie, dar dacă înlăuntrul său nu este un om de rugăciune, adică dacă nu însetează, pre­cum pământul cel uscat după apă, ca să trăiască planta, dacă nu caută cu ardoare una-două ore pe zi să fie el singur cu Dumnezeu şi să se roage, iar aceasta să-i fie bucurie, acel om nu este om, nu are viaţă. Poate să fie cel mai bun om din lume. Din punct de vedere moral să fie cel mai bun. Ontologic însă, el este un om mort.

Aceasta este deosebirea înţelesului de mora­lă în cadrul Bisericii. Nu este moral omul pentru că a făcut lucruri bune. Este moral pentru că are viaţă. Aceasta este toată problema. Avem viaţă? Prin urmare, se deosebeşte moralul de ontologic. Rugăciunea este deschiderea făcută cu sco­pul de a se izbândi adevărata orientare. Când omul începe să se îndepărteze de această po­menire a realităţii sale și nu se află într-o stare de continuă rugăciune, atunci căderea este previzibilă. Analog, desigur, cu caracterul fie­căruia. Căderea se produce pentru că este leneş, pentru că L-a uitat pe Dumnezeu, pentru că nu lucrează rugăciunea.

Şi un al treilea pas, care este cel mai de teme­lie dintre toate, este iubirea de fraţi. Să-l iubim pe om. Să-l iubim nu numai făcând vreo lucrare socială, ci în principal într-un mod personal. Pe cei ce-i veţi vedea că vorbesc despre pace şi că sunt iubitori de pace, de cele mai multe ori pacea lor ajunge până la uşa casei lor. Ce se întâmplă însă în familia lor, cu tovarăşul sau tovarăşa lor de viaţă, cu copiii lor? De obicei în planul per­sonal este toată problema. Pune pe cineva să-ţi dezvolte diferite teorii politice sau economice. Acolo le va spune frumos, excelent. Însă, când va veni în conflict cu colaboratorul său la locul de muncă, acolo va căuta să-l combată. Acolo se vede cu adevărat ceea ce crede omul.

Iubirea de fraţi este, prin urmare, şi un indi­ciu al adevăratei noastre dispoziţii pentru ade­văr. Şi, dacă vreţi, cum să nu răspundă Dumne­zeu rugăciunii noastre când noi răspundem cu dragoste aproapelui nostru? Când noi pe cel ce ne nedreptăţeşte, în principal pe duşmanul nos­tru, îl privim cu pogorământ, cu îngăduinţă, în sfârşit, ne zbuciumăm ca să-l iubim. Când Dum­nezeu vede această dispoziţie a noastră, Dumne­zeul dragostei, credeţi că nu va deschide cerurile în inima noastră?

Se impune să ne activăm, să ne nevoim în planul iubirii de fraţi şi în special pentru aceia care ne nedreptăţesc. Să ne educăm în a comba­te duhul judecării aproapelui. Să nu ne divini­zăm propria noastră viaţă. Să ne amintim necon­tenit de moarte înlăuntrul nostru, în fiecare zi. In principal însă, să ne activăm rugăciunea. Facem toate acestea nu ca să fim persoane religioase, ci pentru că aceasta este viaţa noastră. Aceasta nu este ipoteza unei predici care se impune unora ca să fie buni creştini. Nu există bun creştin. Există creştin viu sau mort.

Aşadar, atunci când omul lucrează astfel, vom vedea în cele din urmă că poruncile lui Dumnezeu sunt uşoare. Ele sunt „cuvintele vieţii veşnice“, iar jugul lui Hristos este uşor.

(din: Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016)

sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/suntem-crestini-vii-sau-morti-cum-ne-putem-schimba-viata-pentru-a-deveni-pamant-fertil/