Am spus că suntem suflare a lui Dumnezeu. Pentru că avem această rudenie cu Dumnezeu și Dumnezeu este prezent pretutindeni, suntem și noi mereu aproape de El. Suntem fiii Lui. Și văzând vrednicia cu care ne-a învrednicit, fiind suflarea Sa, trebuie să ne îngrijim să nu-L întristăm.
Și pentru că am întinat mintea noastră și inima noastră și trupul nostru cu cuvântul, cu fapta, cu cugetul, acum nu mai avem îndrăzneală. Nu avem haină de nuntă. De aceea trebuie să ne curățim; cu spovedanie, cu lacrimi, cu durere în suflet; și peste toate, cu rugăciunea, care îl curățește și-l desăvârșește pe om.
Veșmântul despre care cântăm în Săptămâna Mare: „Cămara Ta o văd, Mântuitorule, împodobită, și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa” este harul lui Dumnezeu, pe care îl dobândim prin rugăciune curată.
Mai întâi omul trebuie să se roage, cu simplitatea pe care o are, vărsând multe lacrimi. Acestea sunt harul lui Dumnezeu, care se numește har curățitor, care îl încântă pe om și-l conduce la pocăință. Bunul nostru Dumnezeu, Cel ce este întru toate și peste toate, Acela ne găsește. Acela ne vede. Acela ne cheamă. Acela ne cunoaște mai întâi. Apoi Îl cunoaștem noi, după ce ne va milui cu mila Sa dumnezeiască.
De aceea, și pocăința, și jelirea, și lacrimile, și toate celelalte care se întâlnesc la cel ce se pocăiește. Toate sunt ale harului dumnezeiesc. Este harul curățitor, care îl curățește pe om.
Nu este lucru bun care să nu fie de la Dumnezeu, nici lucru rău care să nu fie de la diavol.
Să nu-ți intre vreodată în minte că ai făcut vreun lucru bun fără Dumnezeu. Deoarece numai ce gândești acest lucru, și te va părăsi harul și-l vei pierde, pentru ca să afli starea ta de slăbiciune, să afli „cunoașterea de sine”.
Ca să cunoască cineva slăbiciunea firii trebuie să întâlnească multe și mari ispite. Atunci, prin multe încercări, se smerește, și cunoaște smerenia adevărată. Dar este nevoie de mult timp pentru aceasta.
Smerenia nu este vorba goală pe care o spunem noi: „sunt păcătos” și altele ca aceasta. Smerenia este adevărul. Să afli și să cunoști că ești un nimic. Acel nimic care era înainte de a face Dumnezeu lumea. Acest „nimic” suntem. Rădăcina ta, existența ta începe de la „nimic”, și maica ta este „țărâna”, iar Creatorul tău este Dumnezeu. „Ce ai, să nu fi primit? Iar dacă ai primit, de ce te lauzi ca și când nu ai fi primit?” Este mare darul lui Dumnezeu de a cunoaște adevărul. Și acest adevăr ne-a spus Domnul că ne eliberează din păcat.
Cunoștința despre Dumnezeu este vederea lui Dumnezeu. Cunoașterea duhovnicească, nu cea naturală, cunoaște pe Dumnezeu. Cunoașterea naturală este distincția dintre bine și rău, și o au toți oamenii, iar cunoașterea duhovnicească este dobândită prin lucrarea duhovnicească după „cunoașterea de sine”. Toate acestea se dobândesc cu harul lui Dumnezeu prin rugăciune. Harul lui Dumnezeu se vede tainic și se cunoaște în simțirea minții numai în ceasul rugăciunii.
Sunt multe felurile rugăciunii. Toate sunt bune, dacă omul se roagă cu simplitate. Dacă omul este îndrumat de cineva și nu face ascultare de el, atunci va rătăci.
În afara rugăciunii minții, toate celelalte feluri de rugăciune e posibil să se transforme o dată cu trecerea timpului. Atunci când se pierde simplitatea și omul începe să se ia în seamă pe sine.
Rugăciunea minții, invocarea numelui lui Dumnezeu, nu lasă loc nici îndoielii și nici rătăcirii. În timp ce se invocă numele lui Hristos fără încetare înlăuntrul inimii, Acesta ne curățește de întuneric și ne scoate la lumină.
Gheron Iosif Isihastul, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină, București, 2003
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu