Rugaciunea mentala

"

SCURTĂ METODĂ CARMELITANĂ PENTRU RUGĂCIUNEA MENTALĂ

Cine nu este obişnuit cu rugăciunea mentala, învăţata de Sf. Tereza din Avila, la început întâmpina multe dificultăţi, mai ales că nu ştie bine ce metoda să urmeze. Se merită a şti că, încă din primele timpuri, autorii carmelitani au experimentat şi învăţat o metodă foarte simplă, adaptată mai ales începătorilor. Este vorba de împărţirea timpului de rugăciune în 6 părţi, asupra cărora să se oprească succesiv, dând totuşi mai mult spaţiu părţii principale (a treia). Insa metoda nu este rigidă, dat fiind că această “parte principală” poate foarte bine să absoarbă totul în sine.

1. PREGĂTIREA (PREDISPUNEREA) 

Nu se poate întra în legătura cu Dumnezeu trecând pe neaşteptate de la neatenţie la dialog. E necesară “pregătirea”, “dispunerea”. Exista o pregătire anticipată care presupune să cultivam în mod obişnuit cele trei atitudini fundamentale de care vorbeşte Sf. Tereza: umilinţa care menţine mereu trează în noi conştiinţa că “totul este dar”, dorinţa de “lucruri mari” (de sfinţenie, mai ales) e caritatea cu care ne educam spre “comuniunea cu aproapele nostru” pentru a fi mai pregătiţi pentru ” comuniunea cu Dumnezeu”. Exista apoi pregătirea imediata care consta în  reculegerea în tăcere, punându-se în prezenta infinitei măreţii a lui Dumnezeu, adorându-L şi mărturisindu-I sărăcia noastră şi păcatele noastre, oferindu-I “nimicnicia” noastră, conştienţi totuşi de iubirea sa nesfârşita de Tată.

2. LECTURA 

Presupune a găsi un “subiect” care îndeamnă la rugăciune. Cel mai bine este a-l căuta în Sfânta Scriptura, sau în orice alt text adecvat care ne oferă un subiect bun de rugăciune. în anumite cazuri se poate folosi şi o imagine care să ne reamintească misterul asupra căruia vrem să meditam sau care ne reprezintă persoana lui Isus şi a Preasfintei sale Mame. Lectura poate fi înlocuita de memorie care aminteşte minţii acele “adevăruri” asupra cărora se vrea “să se roage”. E bine să se aleagă un subiect care se adaptează situaţiei noastre spirituale (stări sufleteşti, experienţe pe care le trăim, timpuri liturgice, evenimente particulare în care suntem implicaţi). “Lectura”- sau o experienţa asemănătoare nu trebuie prelungita din curiozitate, dar trebuie să dureze suficient de mult pentru că cel care se roagă să aibă un bun “material de rugăciune” care să-i aprindă în inima vreo scânteie de iubire fata de Dumnezeul şi Mântuitorul sau, şi pentru darurile sale. La “lectura” se poate întoarce din nou pe parcursul rugăciunii, când ne dam seama de distragere, pentru a rechema sufletul la dialogul sau cu Dumnezeu. Lectura poate fi înlocuita şi de o “rugăciune vocala”-(Tatăl nostru, Bucura-te Marie) recitata  rar şi meditând asupra cuvintelor  care se pronunţă.

3. RUGĂCIUNEA MENTALA propriu-zisa

Această a treia parte trebuie să ocupe aproape tot timpul rugăciunii. Ea ar putea fi suficientă de una singură şi ar putea asimila în ea toate celelalte părţi(şi astfel se va întâmpla, pe parcurs, când se va câştiga familiaritatea cu Domnul şi se va obişnui la rugăciunea mentala).

Iată descrierea:

-Se începe cu folosirea imaginaţiei pentru “a reprezenta”, înlăuntrul sau, misterul pe care vrem să-l meditam (de  exemplu: un episod evenghelic), fixând mai ales persoana lui Isus. Aceasta serveşte la blocarea fanteziei care altfel ar divaga.

Nu e nevoie să se piardă mult timp cu aceasta, nici a cadea în visare. Important va fi că Isus să se “re-prezinte” sufletului nostru şi că ne aflam în “prezenta sa”(il privim pe El care ne priveşte”, “il ascultam pe El care ne vorbeşte”, ne contopim în episodul care e “povestit pentru noi”…)

-Apoi e nevoie să se oprească puţin în reflexie. E nevoie, aşadar, să se reflecteze asupra misterului pe care vrem “să-l medităm”, până se ajunge la înţelegerea iubirii pe care Dumnezeu ne-o poartă şi ceea ce aşteaptă de la noi.

-Imediat trebuie să înceapă “convorbirea afectiva” care este adevărată inima a rugăciunii. Nu trebuie să ne fie teama de a lăsa pe Domnul să vorbească şi de a-i răspunde. La început avem impresia (psihologica) că noi înşine facem ambele părţi: mai întâi punând în gura Domnului cuvintele pe care vrea să ni le spună şi apoi răspunzăndu-I, dar încet-încet ne dam seama că este Domnul care ne sugerează ceea ce vrea să ne spună, să ne lumineze, să ne comunice harul sau. Va fi suficient să-l ţinem mereu în fata noastră,  crezând că El este cu adevărat prezent şi este El cel care conduce relaţia cu noi.

Încet-încet, ceea ce la început ne va putea părea  puţin superficial se va purifica; dialogul însuşi va avea nevoie de tot mai puţine cuvinte şi se va simplifica  într-o atenţie iubitoare care va avea doar doua sensuri: a  iubi şi a te simţi iubit, schimbându-se expresii de iubire. 

4. MULŢUMIREA

Din acest moment în continuare deosebirea părţilor e artificială, în sensul că tot ceea ce urmează face parte din dialogul iubitor. Totuşi le deosebim pentru a aminti ceea ce într-un adevărat “dialog de iubire” nu trebuie să se uite niciodată. În primul rând  nu trebuie să se uite a arăta recunoştinţa noastră pentru toate darurile pe care Dumnezeu ni le face şi pe care continuă să ni le facă în acest moment în care îl rugam şi avem harul de a petrece  puţin timp cu El.

5. DĂRUIREA 

Un dialog de iubire tinde din natura sa la dăruire. şi nu este nimic mai plăcut lui Dumnezeu ca “dăruirea de sine”. Dăruirea de sine este însuşi punctul culminant al rugăciunii. Totuşi va fi mereu necesar unirea acestei “dăruiri” cu ceva  special care să demonstreze veridicitatea dăruirii noastre: o propunere, astfel, de ai da lui Dumnezeu “ceva” ce, în viaţa noastră de zi cu zi, ar trebuie să fie mai bine orientat spre El. Prin urmare, ori de cate ori se va întoarce la rugăciune, menţinută sau nu “propunerea” (sau dăruirea) va face în mod natural parte din noul dialog cu Dumnezeu.

6. CEREREA

În acelaşi fel, un dialog iubitor cu Domnul nu se poate încheia fără a-I cere ceea ce avem mai arzător în inima. Dumnezeul nostru este mulţumit daca ii cerem acele haruri de care avem mai multa nevoie: fie acelea pe care le aveam deja în inima înainte de a începe să ne rugam, fie acelea pe care rugăciunea le-a pus în special evidentă. Cererea trebuie să fie în acelaşi timp “intensa”(crezând că Iubirea nu ne va refuza nimic din ceea ce ne e de folos) şi “abandonata”, adică: lăsând înţelepciunii Dumnezeului nostru îndeplinirea ei.

Astfel poate fi încheiată rugăciunea.

Rămân doua lucruri:

a) Încercarea de a prelungi pe parcursul zilei starea acestei rugăciuni, şi aceasta va fi posibil daca, în timpul zilei,  rechemam des în minte câteva gânduri dintre cele care le-am “meditat” şi reaprindem deseori în inima iubirea noastră pentru Dumnezeu, reamintindu-ne câteva “expresii de iubire” pe care le-am folosit în timpul rugăciunii.

b) A rămâne cu întrebarea: cum este posibil a îndeplini toate aceste “acte” descrise  mai sus în doar un sfert de ora? Mai ales că trebuie să ne oprim mai mult timp asupra părţii centrale!

Reţinem de a considera că acest neajuns să ne împingă a acorda mai mult timp rugăciunii.

P.  Antonio Maria Sicari, ocd

sursa : http://www.carmelitanisnagov.ro/ro/rugaciunea-mentala/