30 septembrie 2009

Secretul bucuriei

Cu mult drag
dedic aceasta postare
celor doi fratiori
care s-au "intalnit"exact acum o luna ...

SECRETUL BUCURIEI

de Victoria Man

N-astepta sa vina altul
Sa te faca fericit;
Fa tu primul pas spre el,
In tacere si iubire-nvaluit.

Avand doar un singur gand
Tu uitandu-te pe tine,
Cum sa faci ca cei din jur
Sa se simta cat mai bine.

Sa n-astepti sa-ti ceara el
Ajutorul, mangaierea,
Sa-i dai tu, senin si vesel,
Fara limite iubirea.

Doar asa ,oricine-ai fi
Vei putea-n aceasta lume
Sa fii pururi multumit,
Far'orgoliu, fara nume.

Este dragostea de frate,
Care singura-ti aduce
Bucuria vietii tale
Fie ea suras sau...cruce.





Pace si bine, lumina, puritate ,bucurie si iubire
pentru tine si familia ta dragul meu fratior.

28 septembrie 2009

Noi suntem motivul

Dragul meu
stiu ca si eu am fost motivul
pentru care ai fost atat de crunt batut si umilit.

Te rog iarta-ma!

chiar daca te-am ranit toata fiinta mea iti spune :

Te Iubesc !

Tu esti:

Bucuria mea

Surasul meu

Viata mea...


Dumnezeul meu si Totul meu te iubesc...




O, Isuse ,
intipareste Chipul Tau indurerat in inima mea
si Patimile Tale in sufletul meu
si fereste-ma de bucuriile pacatoase ale acestei lumi.


27 septembrie 2009

Sfintenia

" Ce este viata, adevarata viata?

Este sfintenia ,iar sfintenia este fericire, este frumusete.
Cu totii cautam fericirea , cu totii iubim frumusetea.
Dar de cate ori
nu ne inselam noi
in aspiratiunile noastre si urmarim frumuseti inchipuite, amagitoare,
mincinoase.
Adevarata frumusete,
care nu inseala,
care dainuieste si in viata vesnica
este sfintenia.

Ce este sfintenia?

Este raza
care se intoarce in soare, atomul
care isi cauta centrul sau.

Este viata care isi regaseste izvorul sau nesecat, care este Dumnezeu.
Este Isus Cristos eternizand viata noastra.

Suntem noi care traim aceasta realitate unica, singura , adevarata: Isus Cristos.

Cu alte cuvinte, sfintenia este o comoara ascunsa, o imparatie launtrica:
imparatia lui Dumnezeu in noi.
Este o viata , sau mai bine zis o samanta de viata;
este Isus care traieste si creste cu virtutile Sale in noi,
este Isus ajuns in noi izvor de gandire, de vointa , de fericire si de tarie.

Sfintenia este o prefacere a noastra in Cristos
care incepe printr-un mister de credinta
si se termina intr-un mister de iubire.

Este credinta care se mistuie in raspandirea iubirii.

In ce sta sfintenia?

Sfintenia nu sta in minunile pe care le citim
despre un Sfant Francisc de Assisi sau despre Sf. Tereza a Pruncului Isus.
Nu va lasati inselati, lucrurile minunate, extraordinare,
luxul de haruri nu alcatuiesc puterea vietii sufletesti,
care face pe un om sfant.

Isus era Isus
si inainte de schimbarea la fata de pe Tabor.
Imbrace-va El
in haina care-i place,
esenta Sfinteniei este si ramane:
Credinta, dragostea , jertfirea.

Daca cuvantul sfintenie infricoseaza
aceasta se intampla pentru ca nu e inteles cum trebuie,
pentru ca multi isi fac parere gresita despre sfintenie.
Un suflet , fie el oricat de neinsemnat, oricat de retras, oricat de neluat
in seama de oameni si de el insusi,
este sfant, daca iubeste pe Dumnezeu , crede, se jertfeste;
si aceasta o face cu curaj, cu statornicie , cu darnicie.

Acest suflet e intr-adevar sfant si poate ca in vesnicie,
va fi pus alaturi de sfintii cei minunati despre care istoria ne spune
ca au facut
fapte mari si eroice.

La sfintenie putem ajunge?

Pentru ca este opera lui Dumnezeu cel iubitor, atotputernic si pentru ca sfintenia nu este decat avantul unui suflet catre Isus,si avantul lui Isus catre un suflet.

A fi sfant
nu inseamna a cuprinde
pe Dumnezeu
care nu poate fi cuprins,
ci este a se lasa cuprins
de Dansul.

El este acela care vine,
se coboara pentru a ne lua
in bratele Sale.

Da sfintenia vine de sus.

Dumnezeu este cel care lucreaza si sustine.
El nu ne cere decat incredere , bunavointa si supunere.
Un suflet e slab, mic ,bolnav.
Isus vrea sa-l ia in brate, sa-l puna pe inima Sa.
Daca intelege, daca se supune si asculta, el se face sfant.
Dragostea si increderea sunt acelea care sfintesc.

Iubiti si voi si veti ajunge sfinti,
dar iubiti cu o dragoste plina de incredere absoluta."

fragment din cartea "Spre Regele Iubirii" scrisa de P. Matei Crawley-Boewey


26 septembrie 2009

Surasul sufletului meu...

"Ieri Cristian spunea :

"Dacă stau mai bine şi mă gândesc Marry,
cred că toate fiinţele ar trebui iubite cu aceiaşi intensitate.
Numai gândul că în orice fiinţă sălăşluieşte Dumnezeu,
mă face să zbor până la stele de bucurie."

In clipele acelea eram foarte trista
si foarte suparata pe mine...
azi insa,
dupa ce am ascultat de cateva ori melodia " Ven Espiritu Santo" ,
sincer , am simtit cum clipele devin fierbinti
iar soaptele iubirii sfinte se revarsau in suvoaie,
luminand inima mea atat de insetata.

Isus traieste in fiecare inima, in fiecare dintre noi...

M-au coplesit aceste soapte,
si cel mai senin suras mi-a invadat inima...

El e in fiecare...

in fiecare...

Fascinata
priveam cum frigul din inima mea
se transforma in foc arzator...

lumea se schimba,

era plina de El,
nu mai trebuia cautat nicaieri ,
era si este peste tot si-mi daruieste prin fiecare suflet o particica din Sine...


Si atunci cum ai putea sa nu iubesti oamenii??? cum???

Traiam , si inca traiesc,
clipe minunate, magice in care inteleg ca "Iubirea mea"
e atat de aproape...

o pot imbratisa la nesfarsit...
pot sa-i sarut piciorusele julite cu cea mai mare delicatete
de cate ori doresc ...
o pot mangaia contopind-o cu pieptul meu...

Mi-am luat in brate copiii cei mici si totul era altfel...
prin ei, cu inima mea franta se contopea
intr-o tandra si extrem de gingasa imbratisare o particica din El....

era in bratele mele si eu in bratele LUI

cat l-am asteptat...
cat il iubesc, cat ma iubeste...
ma topesc sub fiorul delicatelor imbratisari

tandrete

candoare

bucurie

iubire

Ce poate fi mai minunat
ca faptul ca el se identifica cu fiecare dintre noi?
prin fiecare fiinta ne spune:

Iata-ma! Sunt aici!

Imbratiseaza-ma !

Vino sa ne iubim !

O , Isus, iubirea mea dulce cat de tandru ma absorbi,...

Esti aici ...
ma privesti iar eu te ating..
esti aici...

Ce taina minunata...

Ce realitate fascinanta...
Cum sa indraznesc sa mai judec vreodata
o persoana care te contine?

cum sa mai plang cand altii dau in mine?

Te-a atras nimicul meu fiindca ma iubesti...


Fiindca ma iubesti

de Victoria Man

Fiindca ma iubesti,
M-ai umilit.
Dar, in durere, am venit
Degrab' la pieptul Tau.

Fiindca ma iubesti ,
M-ai incercat.
Si-n tot ce-am indurat,
am plans la pieptul Tau.

Fiindca ma iubesti,
Tu ai permis ispite
Care, sa nu ma inspaimante,
M-ascund la pieptul Tau.

Fiindca ma iubesti,
Mi-ai oferit o cruce
Pe care, s-o pot duce,
O strang la Pieptul Tau.

Fiindca ma iubesti,
M-ai dezmierdat
De cate ori Te-am adorat
Si-am alergat la Pieptul Tau."

Am alergat la pieptul Tau, am patruns in Tine...

CANDOARE

TANDRETE

IUBIRE

...si e asa de bine...

Te iubesc !



25 septembrie 2009

Iarta-ma dragul meu Isus...


" Caci nu fac binele
pe care il voiesc,
ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il savarsesc.

Iar daca fac
ceea ce nu voiesc eu,
nu eu fac aceasta,
ci pacatul care locuieste
in mine."
( Rom 7 , 19-20 )

Te rog Isuse iarta-ma ...


Te rog ,vino si imbratiseaza inima mea franta...te rog...te rog...


Crucea: locul prunciei duhovniceşti


"Orice clipă
este cea mai bună ocazie pentru a iubi
şi pentru a se înrădăcina mai mult în această iubire,
care nu este niciodată motivată de vreun merit al obiectului ei.
E o iubire fără graniţe,
necondiţionată şi nu se poate explica din afară,
culmea ei fiind iubirea de vrăjmaşi
şi de tot ceea ce e contrar.

Culmea iubirii este,
aşadar,
şi o supremă libertate.

A trebuit să ajungem până la această identificare
şi la această unică iubire pentru a putea intra cu Iisus
în chiar inima clipei în care Şi-a dezvăluit
calitatea Sa de Fiu:
crucea.
Acolo, cu adevărat,
este „ceasul” Pruncului care S-a lepădat de toate pentru ca,
prin El, să strălucească în lume iubirea şi slava Tatălui. (Ioan 17, 1-5).

Crucea este „locul” prunciei duhovniceşti:
Dacă nu vă veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.
(Mat. 18:3),
ceea ce este sinonim cu:
dacă vrea cineva sa vină după Mine,
să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. (Mat. 16:24-25)

Aşadar, „a-L urma” pe Iisus sau „a intra în Împărăţie”
înseamnă pentru ucenicul devenit ca un prunc, înainte de toate să împărtăşească profund suferinţele mântuitoare ale Domnului său.
„Să-şi ia crucea” înseamnă să fie gata să moară,
să-şi abandoneze propria viaţă (Luca 14, 26), să bea paharul
pe care l-a băut Mântuitorul (Marcu 10, 39).
Cel care nu se află în atitudinea de prunc, aşa cum am meditat-o aici, este incapabil de acestea fiind stânjenit de personalitatea şi de lucrările sale, de propriul său eu care este principalul său vrăjmaş.

Iată-ne în strânsoarea legilor Vieţii care îl caută pe om.
Ea cere jertfirea întregii existenţe pentru ca aceasta
să fie în acord cu gândul lui Dumnezeu, o abandonare lucidă a oricărei iniţiative personale pentru a lăsa întreaga iniţiativă lui Dumnezeu,

o recunoaştere a lui Dumnezeu ca Dumnezeu şi sprijinirea totală pe El.

Acesta este sensul Patimii ca „ucenicie”
a adevăratei atitudini,
atitudinea pruncului faţă de Tatăl său.

Dar această „Patimă”
este conţinutul real al clipei de faţă,
această clipă în care mereu suntem puşi la încercare, „încercaţi” ca metalul prin foc, pentru a ne fi verificată tocmai autenticitatea atitudinii noastre.
„Care este viaţa vieţii tale ?”
spunea Sf. Augustin (sec V):
a curăţa cartofi poate fi un loc mort, o corvoadă sau o datorie, dar poate fi şi locul unei întâlniri de la persoană la persoană.
Noi nu ne abandonăm unei fatalităţi, ci Cuiva. Atunci, după ce mi-am curăţat cartofii eu nu mai sunt cel dinainte.
Experienţa Prezenţei căreia mă abandonez prin fiecare gest conştient mă conduce de la a face la a fi.
Tânărului bogat, bogat de sine însuşi, care-L întreabă pe Iisus:
Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?
Iisus îi răspunde:
Du-te, vinde averea ta (ce posezi te posedă)…
După aceea vino şi urmează-Mi (Mat. 19, 16-30)

In locul lui „a face” sau a „exerciţiilor spirituale”,
Iisus propune o atitudine: lui „a avea” îi opune „a fi”,
în mijlocul a toate, chiar a curăţirii de cartofi,
El pune relaţia de iubire, o iubire care nu există decât prin fapte (1 Ioan 3, 18)
dar, importante nu sunt faptele în ele însele, ci felul în care le trăieşti.

O faptă nu devine „slujire” decât într-o nevăzută faţă către faţă.

Pentru a afla,
dincolo de vălul cotidianului,
Faţa Celui Preaiubit,
ucenicul este gata să „vândă” tot ceea ce poate fi obstacol
în calea acestei întâlniri.
El refuză să se lase „posedat”
de tot ce nu este Prezenţa însăşi.
Dar, cum Ea este în interiorul a toate,
totul, chiar ceea ce este dificil sau ostil poate fi întâmpinat cu Iubire.

In loc să refuze dificultatea
sau să i se împotrivească,
ucenicul o ia în braţe ca pe „crucea” sa,
i se supune cu totul, aşa cum a făcut şi Învăţătorul său,
şi numai atunci vălul aparenţelor devine
din ce în ce mai transparent,
sfârşind prin a se sfâşia,
aşa cum s-a sfâşiat catapeteasma
Templului în Vinerea Sfântă (Mat. 27, 51).
Iisus ne arată singura manieră adevărată
de a înfrunta dificultatea,
oroarea suferinţei şi chinurile morţii:

abandonându-ne lor cu iubire.

Doar această atitudine
sfâşie vălul şi deschide accesul la Sfântul Sfinţilor
al cărui templu este acum orice lucru şi orice eveniment.

Când iubim o dificultate,
ea nu mai este aceeaşi, şi, pe măsură ce ne dăruim ei,
ni se dăruieşte şi ea nouă pentru a ne povesti taina ei ascunsă
şi pentru a ne arăta pasul următor pe Calea noastră cea necunoscută."

„Tată, mă abandonez Ţie, fă din mine tot ce-ţi place.

Orice ai face, eu Îţi mulţumesc.

Sunt gata pentru orice, accept orice”

Articol apărut în revista Le Chemin, nr. 38 - 39, 1998.
Originalul în limba franceză se găseşte pe site-ul:
www.pagesorthodoxes.net

Reprodus cu aprobarea Părintelui Alphonse Goettmann






Te rog Isuse, vino si imbratiseaza inima mea franta...

24 septembrie 2009

Doamne, orice ai face din mine, îţi mulţumesc!



Conştiinţa vie că-I aparţinem lui Iisus, că El este Stăpânul vieţii noastre
şi că El ţine frâiele destinului nostru, declanşează un aşa sentiment de libertate în adâncul fiinţei noastre încât situaţiile cele mai încâlcite se deschid de la sine, în mod misterios, în interiorul şi în exteriorul nostru.
Cel care practică în fiecare zi extraordinara rugăciune a lui Charles de Foucauld :
„Tată, mă abandonez Ţie, fă din mine tot ce-ţi place.
Orice ai face, eu Îţi mulţumesc.
Sunt gata pentru orice, accept orice”
şi face din aceasta o atitudine a inimii sale, se va simţi copleşit de o nemăsurată destindere.
In puterea sa de simplitate, această rugăciune este fructul nu numai al unei vieţi de sfinţenie dar şi chintesenţa oricărei mistici.
Nu există drum spiritual care să nu conveargă într-o zi sau alta spre acest punct.
Fiecare tradiţie o exprimă în felul ei şi fiecare ucenic găseşte cuvintele care îi sunt lui proprii. Astfel putem citi în binecunoscuta rugăciune a stareţilor de la Optina: 
„Doamne, pregăteşte-mă şi susţine-mă în fiecare oră a acestei zile.
Oricare ar fi veştile pe care le voi primi, învaţă-mă să le primesc cu o inimă liniştită, ferm convinsă că ele sunt expresia voinţei Tale sfinte…
Să nu uit niciodată, în nici o împrejurare, că totul îmi este trimis de Tine…”

Acest tip de rugăciune, adică atitudinea profundă de abandonare,
deschide în noi un izvor de bucurie. De asemenea, demersul invers,
exerciţiul repetat şi perseverent al bucuriei profunde în orie împrejurare,
conduce la o şi mai mare abandonare.
Vom reveni încă adesea asupra acestui caracter necondiţional al bucuriei,
chiar în inima tragicului; este o afirmaţie atât de scandaloasă, la antipodul atitudinilor noastre obişnuite, chiar la cei mai fervenţi, încât nu se poate avansa decât cu paşi mici, săpând progresiv ca o spirală care nu încetează
să se întoarcă pentru a găsi centrul taifunului.
Uraganul poate fi oribil, energia dezlănţuită de ciclon provoacă spaime terifiante înainte de a fi mortale; dar în inima ciclonului se găseşte pacea imuabilă. Cel ce se trage înapoi sau se revoltă rămâne la marginea care îl poartă în violenţa agitaţiei.
Cel care, dimpotrivă, se abandonează total şi devine una cu tragicul însuşi, se situează în centrul său: acolo nu mai există mişcare; când plonjează acolo, devine liber de orice condiţie. Dar nu putem ajunge acolo decât din treaptă în treaptă, de la o circumvoluţiune la alta. Abandonarea are numeroase etape.

Descentrarea de sine în Dumnezeu 
Rugăciunea de laudă şi de binecuvântare este instrumentul de foraj, abandonarea este rezultatul. Dar, în această activitate, trebuie uitată orice cronologie pentru că nu ea marchează progresul, ci, mai degrabă unele semne. Mai întâi va apărea relaxarea despre care am vorbit. Ea este semnul unei distanţări care se stabileşte între noi şi emotivitatea noastră. Eliberarea începe cu o breşă pe care o face în tirania propriilor emoţii: este începutul morţii egoului. Atunci devine posibil un discernământ între mişcările psihismului nostru instabil, emoţiile, şi sentimentul adevărat care ţine de duhul nostru. Astfel, omul care Îl laudă pe Dumnezeu din toată inima, în mijlocul celor mai rele necazuri, trece de la suflet (psihism) la duh, părăseşte agitaţia emoţională şi face experienţa unui sentiment al Prezenţei căreia i se poate încredinţa şi abandona. Este un pas extrem de important pe Cale, pentru că a lăuda şi a binecuvânta în dificultate, înseamnă a-L căuta pe Dumnezeu pentru El Însuşi şi a-i iubi pe ceilalţi aşa cum sunt şi nu doar pentru nişte gâdilături psihice pe care le putem avea. Cu cât va lucra această detaşare de sine, cu atât va creşte omul în ataşamentul faţă de Dumnezeu şi va descoperi o iubire non-condiţionată. Atunci va simţi, dincolo de emoţii, ce este „mângâierea” Duhului Sfânt: Rază de lumină… Izvor de haruri…Adăpostul celor prigoniţi… Dulce răcoare…. Odihnă lucrătoare

Prin rugăciunea de laudă, încetul cu încetul, omul se desface din centrarea pe sine însuşi. Trebuie timp ca să înţelegem că sfinţenia nu se cucereşte cu forţa pumnilor noştri. Este bine să ştim că, într-un fel sau altul, chiar inconştient, noi căutăm mereu să adăugăm un cot la înălţimea noastră. In tot ceea ce facem se amestecă o bună parte a egoului; chiar şi atunci când pretindem că Îl căutăm pe Dumnezeu, tot spre noi înşine ne întoarcem şi ne căutăm… Acesta este motivul pentru care omul cu adevărat duhovnicesc nu se încrede în marile asceze sau în mortificările eroice. Adesea, acolo intră mult din natura noastră şi multă iubire de sine! Omul este locuit de instinctul de posesiune: el vrea să aibă parte de Dumnezeu, dar pentru a „se” realiza pe sine. Şi aceasta, bineînţeles, sub paravanul rugăciunii, a faptelor bune… şi a unei inocenţe inconştiente.

Un discernământ continuu şi mereu mai profund, ajutorul unui Părinte duhovnicesc, oricât de indispensabili ar fi, n-ar fi îndeajuns pentru a ajunge la ţintă, dacă n-ar fi iubirea răbdătoare a lui Dumnezeu care sã ne tragã covorul de sub picioare atunci când este nevoie… Intr-o zi ne trezim, purificarea şi-a făcut treaba, şi noi începem să înţelegem, poate numai în creuzetul unui eşec usturător, că singur Dumnezeu este. Nu se află nimic la capătul eforturilor noastre şi totuşi trebuie să ne dăruim total.
Dăruirea de sine trebuie să fie absolută, dar fără să aşteptăm nici un rod.

Iată dificultatea.

Dumnezeu vrea să ne înveţe să pierdem orice suport afară de El.

Cel mai mic gând cum că am putea avea şi noi vreun merit este un obstacol care face orice întâlnire cu Dumnezeu imposibilă şi ne blochează calea."

fragment dintr-un articol apărut în revista Le Chemin, nr. 38 - 39, 1998

                     Reprodus cu aprobarea Părintelui Alphonse Goettmann


23 septembrie 2009

Azi, la ora 23, sa ne unim inimile, sufletele , buzele si sa-i zambim Mariei...


Este ora 22 ...

O , Preacurata Fecioara , eu te iubesc,

O , Preacurata Fecioara , tie-ti zambesc ...:)


In cartea
" Cand Domnul vorbeste inimii "(de Gaston Courtois),
 Isus ii spune preotului caruia i se revela:

"Daca ai stii ce frumos e zambetul Maicii Domnului!

De l-ai vedea pret de o clipa ti-ar lumina intreaga viata!
E zambet plin de bunatate de duiosie, primitor, indurator, intr-un cuvant , plin de iubire. Ceea ce nu poti patrunde cu ochi trupesti , poti patrunde cu ochi sufletesti prin credinta.

Cere adesea Duhului Sfant sa faca sa rasara in gandul tau acest zambet negrait, intruchipare a celei multiubitoare si Neprihanite.
Zambetul ei e de ajuns pentru a vindeca durerile si a inchide ranile....

Priveste-o cum te priveste,priveste-o zambind...

La randul tau zambeste-i si tu. Lasa-ma sa-i zambesc prin tine.

Uneste-te cu zambetul Meu pentru ea..."

*******

Ati vazut cat de frumos vorbeste Isus despre Mama Sa?
Cat de mult isi doreste sa o vada zambind!

Iar noi ce facem? o renegam , o jignim, o ofensam...

Azi la ora 23 si maine dimineata la ora 10,
veniti sa ne unim inimile, sufletele, privirile, buzele,
cu zambetul dulcelui Isus si sa-i zambim Preacuratei Fecioare,
Mama noastra a tuturor...

sa-i oferim surasul inimilor noastre unite in iubire pentru Ea...

Zambiti cu tot sufletul, cu toata inima, cu privirile,
cu tot ceea ce sunteti

... va astept cu drag sa ne intalnim intr-un zambet...:)


Sa-l rugam pe Dumnezeu sa uneasca zambetele noastre 
si cu zambetele acestor copilasi...



Zambiti dragii mei, zambiti pentru Maria...

Cu blandul Isus sa va binecuvanteze Fecioara de Sus!

22 septembrie 2009

Inima Neprihanita a Mariei : Te iubesc ! si iti multumesc...

"Dupa-amiaza de iunie. In fata catedralei Sfantul Iosif din Capitala -
mare aglomeratie.
To
ata lumea vrea sa se roage la Statuia Fecioarei Maria de la Fatima, venita in pelerinaj in Romania .Majoritatea credinciosilor din jurul meu erau ortodocsi, confirmandu-se inca o data inutilitatea despartirii celor doua biserici surori. Unii incep sa povesteasca adevarate minuni traite in urma unor rugaciuni ridicate catre Sfanta Fecioara. Cineva spune ca astazi se implinesc 40 de zile de cand rosteste rugaciunea catre Inima Neprihanita, iar venirea statuii la Bucuresti i se pare o minune; altcineva spune ca, dupa mai multe zile de rugaciune, a primit un telefon si o voce feminina o avertiza ca una dintre rude se foloseste de acte false ca sa-i ia casa. Verificand informatia, constata ca este adevarata. Dupa ce situatia se clarifica, vrea sa multumeasca necunoscutei, dar i se spune ca numarul indicat nu exista; un barbat afirma ca rugaciunile l-au scapat de o paralizie severa; altii marturisesc ca Fecioara i-a ajutat in probleme care, logic, pareau imposibil de rezolvat... "Bucura-te Marie..."...
Soarele asfintea de dupa blocuri, lasand in urma o dara rosie ca de sange. Nuanta devenea din ce in ce mai palida.
Clipele se pierdeau pe rand in simfonia serii... Aerul se racorea sub adierea blanda a unui vant de vara.
Unii inca mai sporovaiau... Ne apropiam incet de intrare.
Un stol de randunele ciripea vesel si se rotea deasupra catedralei, ca intr-un imn inchinat Fecioarei.
Inviorati de cantecul vesel, credinciosii nu mai simteau oboseala. Prin difuzoare, un glas feminin se ruga calm si linistitor:

"Bucura-te Marie, cea plina de har;
Domnul este cu tine;
binecuvantata esti tu intre femei
si binecuvantat este rodul trupului tau Iisus.
Sfanta Marie,
Maica Lui Dumnezeu,
roaga-te pentru noi pacatosii,
acum si in ceasul mortii noastre.
Amin!

Se facuse liniste.
In curte, candelele se aprindeau una cate una...
Inauntru, cozile se despart de o parte si de alta a lacasului,
intalnindu-se la statuie.
Preotul roaga multimea sa nu zaboveasca prea mult in adorare
pentru ca afara asteapta alti oameni.
Ajunsi in fata minunatei zamisliri, credinciosii isi ating lucrurile de trupul candid in speranta ca energia care se imprima pe ele o sa-i vindece.
Fecioara imbracata in alb sta in rugaciune, tinand intre palme rozariul.
Fata ei ca zapada exprima mila si compasiune pentru pacatosii chinuiti de remuscari si amenintati de ororile iadului.
Ochii caprui sunt atat de expresivi, incat iti dau senzatia ca sunt vii si ca ascund in ei toata suferinta lumii pentru care Maica Sfanta se roaga continuu.
Inocenta si linistea de pe chipul curat
creeaza senzatia ca lumina pe care o emana
nu este din lumea aceasta.
Vesmintele albe si lungi, marginite de dungi aurii,
coroana incrustata cu pietre pretioase care se termina cu o cruce in varf amintesc de o regina coborata din ceruri...
Chipul Fecioarei a fost sculptat in anul 1947 de Jose Thedin, dupa descrierea facuta de Lucia, unul dintre cei trei copii vizionari. Ca sa intelegem mai bine, sa mergem putin pe aripa timpului si sa ne oprim la 1916, anul in care Lucia, Francisc si Iacinta au facut cunostinta cu ingerul Portugaliei...
Este primavara.
Cei trei copii se joaca deasupra unei grote.
Atentia le este captata de un vant puternic, pornit din senin.
Ridicand privirile, copiii vad deasupra copacilor un tanar cu chip de inger. Trupul lui "stralucea mai mult ca un cristal strabatut de razele soarelui. Ingerul ii invata sa se roage:
"Dumnezeul meu,
eu cred in Tine,
te ador, sper in Tine si Te iubesc.
Iti cer iertare
pentru cei care nu cred in Tine,
nu te adora,
nu spera in Tine si nu Te iubesc."

Copiii spun ca prezenta Lui Dumnezeu
era atat de coplesitoare incat nu mai aveau constienta propriei existente.
A doua aparitie a ingerului are loc in vara lui 1916, langa fantana din curtea Luciei.
Ingerul ii indeamna sa se roage mult si sa ofere Lui Dumnezeu sacrificii dupa puterile lor,
ca reparatie pentru pacatele celor care il ofenseaza.
Ii mai sfatuieste sa suporte cu resemnare suferintele
pe care Mantuitorul le va trimite.
Ultima aparitie a ingerului are loc in toamna lui 1916,
la grota din Cabeco.
De data aceasta, tine in maini un potir deasupra caruia sta suspendata o ostie din care picura sange.
Dupa ce se roaga, ofera ostia Luciei, iar lui Francisc si Iacintei le da sa bea continutul potirului zicand:
"Luati si beti sangele Lui Iisus Cristos,
ofensat in mod ingrozitor de nerecunostinta oamenilor.
Reparati faradelegile lor si consolati-l pe Dumnezeul vostru."

In acel moment, misiunea ingerului ia sfarsit...
Doamna imbracata in lumina...
Este al patrulea an de razboi mondial si undeva, in Valea Iria,
din apropierea Fatimei,
lumina avea sa poarte o victorie asupra intunericului
prin intermediul a trei copii cu varstele cuprinse intre 7 si 10 ani.
Este o primavara cu livezi in floare si iarba frageda,
numai buna pentru turmele pastorasilor.
13 mai, 1917...
Lasandu-si turmele sa pasca in voie,
copiii hotarasc sa ridice o casa din pietre.
Deodata, un fulger brazdeaza orizontul.
Speriati ca-i va prinde ploaia, copiii isi aduna turmele si pornesc spre casa.
Pe la jumatatea colinei sunt surprinsi de un alt fulger,
iar la cativa pasi, intr-un stejar putin mai inalt de un metru,
vad o Doamna nespus de frumoasa si blanda,
ale carei vorbe le alunga toate frica.
Lucia povesteste ca era "imbracata toata in alb,
mai stralucitoare decat soarele.
(...) Fata sa, de o frumusete de nedescris,
nu era nici trista, nici bucuroasa,
ci serioasa, cu un aer de mustrare blanda.
(...) Vesmintele ei pareau facute in intregime din lumina...
Copiii stau la o distanta atat de mica de aparitia minunata, incat sunt cuprinsi in nimbul de lumina care o inconjoara.
Numai Lucia poate vorbi cu ea, Francisc poate doar sa o vada,
iar Iacinta o vede si o aude.
Fecioara le cere sa vina in acest loc si luna viitoare, pe 13.
Apoi le spune ca este din ceruri si ii intreaba:
"Vreti sa va oferiti Lui Dumnezeu
ca sa primiti toate suferintele pe care vi le va trimite
drept ispasire pentru pacatele cu care El este suparat
si ca cerere pentru intoarcerea pacatosilor?
Copiii accepta si Fecioara le da incuviintarea ca harul Lui Dumnezeu ii va intari.
In timp ce vorbeste, isi desface bratele din care se revarsa o lumina spre inimile lor, iar trupurile cad in genunchi in rugaciune:
"Preasfanta Treime, te ador!
Dumnezeul meu, eu Te iubesc in preasfantul Sacrament "...
inainte ca lumina sa-i deschida drum prin desisul stelelor, Maria le cere sa se roage Rozariul pentru a obtine sfarsitul razboiului
si pacea in lume...
Inima strapunsa de spini.
Copiii incearca sa pastreze secretul, dar explozia de bucurie pe care o simtisera in prezenta Fecioarei este ca un torent ce rupe stavilarele... Prin urmare, la a doua intalnire, pe 13 iunie,
vreo 50 de persoane ii urmeaza.
Aparitia este precedata de acel fulger...
Lucia cere vindecarea unui bolnav, apoi spune ca ar vrea sa mearga in cer.
I se raspunde ca Iacinta si Francisc or sa mearga inaintea ei.
Ea trebuie sa mai ramana pentru ca, prin ea, Iisus vrea sa instaureze devotiunea catre Inima neprihanita a Maicii Sfinte...
Deschizandu-si bratele, Fecioara le transmite
o lumina care-i absoarbe in Dumnezeu.
Ei pot sa vada cum un fascicul de lumina se indreapta spre cer,
acoperindu-i pe pe Iacinta si Francisc,
iar celalalt fascicul se indreapta spre pamant, acoperind-o pe Lucia.
"In fata palmei mainii drepte a Frumoasei Doamne se afla o inima inconjurata de spini care o apasau din toate partile.
Prin puterea acelei lumini,
vizionarii inteleg ca este Inima Neprihanita a Mariei,
ranita de pacatele omenirii, care cere pocainta si ispasire.
Cei 50 aud glasul Luciei, dar nu si raspunsurile, vad transfigurarea copiilor si frunzisul micului stejar aplecat inspre est
ca si cum ar fi atins de poala unei haine nevazute.
Viziunea iadului...
In 13 iulie,
4.000 de persoane se indreapta catre Cova da Iria
la cea de-a treia intalnire.
Cand aparitia minunata deschide bratele,
fasciculele de energie patrund in pamant si copiii pot sa vada iadul.

"Am vazut un ocean de foc. Cufundati in acest foc, demonii si sufletele, ca niste jeratice transparente si negre,
sau de culoarea bronzului, de forma umana, pluteau in mijlocul valvatailor
antrenati de flacarile care tasneau din ei cu nori de fum,
cazand de jur imprejur, precum scanteile in timpul marilor incendii,
fara greutate sau echilibru, in mijlocul strigatelor si gemetelor de durere
si de disperare, care te ingrozeau si te faceau sa tresari de spaima.
Demonii se deosebeau de suflete prin formele oribile
si respingatoare de animale inspaimantatoare si necunoscute,
dar transparente precum niste carbuni negri incinsii.
Inspaimantati,
copiii ridica ochii catre Fecioara care le spune ca acele suflete vor fi salvate numai prin cinstirea Preacuratei Inimi.
Apoi le spune ca razboiul este pe sfarsite
si ca daca oamenii nu se vor intoarce catre Dumnezeu
un alt razboi va incepe in timpul pontificatului lui Pius al Xl-lea.
Vorbeste apoi despre consacrarea Rusiei la Inima Neprihanita
si impartasania reparatoare din primele sambete ale lunii...
Inainte sa plece, Maica ii invata o rugaciune ce trebuie spusa dupa fiecare mister al Rozariului.
"O, Iisuse,
iarta-ne,
fereste-ne de focul iadului
si du in cer toate sufletele
mai ales acelea
care au mai mare nevoie de mila Ta. "
A treia parte a viziunii din 13 iulie cuprinde trei scene:
prevestirea unui pericol iminent care ameninta lumea
prin viziunea unui inger ce tine in mana stanga o sabie de foc
si care cere penitenta;
o catastrofa care ruineaza jumatate din omenire
si pericolul prin care are sa treaca Sfantul Parinte
si a treia scena arata intoarcerea omenirii la Dumnezeu prin viziunea crucii
sub ale carei brate se afla doi ingeri stropind sufletele care se apropie de Dumnezeu cu sangele martirilor.

Ninsoarea de flori.
In 13 august, cei trei copii nu ajung la intalnire,
fiind inchisi in puscaria municipala de catre administratorul primariei care vrea
sa le smulga secretele...
Intalnirea are loc totusi in data de 15,
cand Doamna imbracata in soare
ii indeamna sa se roage pentru pacatosii din iad.
La a 5-a aparitie, in 13 septembrie,
30.000 de persoane asista la o racire brusca de temperatura si o intunecare a soarelui asa incat se vad stelele ziua in amiaza mare.
Din cer ninge cu petale de flori si fulgi ca de zapada
care dispar inainte sa atinga pamantul.
Oamenii striga de pe ziduri,
de departe ca cei trei copii sa ceara
Maicii sfinte sa le vindece fiintele dragi.
Lucia ii indeamna sa se roage.
Ei ingenuncheaza
si incep sa murmure cantece religioase si rugaciuni.
Un fosnet puternic de aripi nevazute o determina pe Lucia sa exclame:
"Iat-o ca vine!
Oamenii privesc cu respiratia taiata
o sfera de lumina deplasandu-se pe cer
apoi reflexia luminoasa o aduce pe Doamna Cerului in fata copiilor.
Ea le cere sa nu mai poarte noaptea acea franghie care ii mortifica,
apoi promite ca la urmatoarea intalnire va face o minune
pentru ca toti sa creada...
Atmosfera capata o culoare galbuie si un nor alb inconjoara stejarul invaluindu-i pe vizionari si amutind multimea de uimire...
Dansul soarelui 13 octombrie.
Ploua torential, transformand drumurile in mlastini.
Sub cerul plumburiu, 70.000 de persoane pornesc spre locul intalnirii.
Lucia cere multimii sa se roage alaturi de ea.
Deodata, chipul fetei se transfigureaza si buzele i se albesc.
Este semnul intrarii in extaz.
Acum discuta cu Regina Rozariului,
care recomanda ridicarea unei capele pe acest loc.
Apoi spune ca razboiul se va termina curand.
Fetita o roaga sa vindece mai multi bolnavi:
"Pe unii ii voi vindeca, pe altii nu.
Sa nu-L mai supere pe Dumnezeu,
Domnul nostru, care este deja foarte insultat."
Deschizand bratele,
ea isi contureaza drum de lumina spre soare.
Urmarind-o,
copiii pot sa vada langa soare pe
Sf. Iosif cu Pruncul
binecuvantand lumea cu semnul rascumpararii
si pe Maica Domnului imbracata in alb
acoperita cu o mantie albastra.
A doua viziune ii infatiseaza
pe Fecioara indurerata si pe Domnul Iisus
coplesit de durere pe drumul calvarului facand semnul crucii
in semn de binecuvantare,
iar a treia oara le apare Fecioara Carmelului,
incoronata regina a cerului si a pamantului,
tinand in brate pruncul sfant.
Lucia striga:
"Priviti soarele!
In timp ce imaginile se succed prin fata ochilor vizionarilor,
multimea asista la miracolul de pe cer:
ploaia inceteaza brusc, norii se imprastie,
iar discul solar arata ca o luna argintie
care se invarte asemenea unei roti de foc,
proiectand in toate directiile fascicule de lumina de toate culorile.
Dupa cateva momente de pauza, soarele incepe sa danseze din nou
si aprinde fantastic norii cerului, apoi culorile se reflecta pe fetele oamenilor,
pe arbori, pe vesminte, luand tonalitati stralucitoare de felurite culori.
Alte cateva momente de pauza preced un dans care pare mai degraba un foc imens de artificii mai colorat si mai stralucitor ca inainte. Multimea are impresia ca soarele se desprinde de pe firmament pentru a incendia planeta...
Mesajul pacii .
In toamna lui 1918, Francisc si Iacinta se imbolnavesc de "gripa spaniola.
Pana in ceasul mortii copiii au parte de aparitiile Fecioarei,
care ii incurajeaza si le da putere sa treaca peste suferinte.
Dorinta cea mai mare a baiatului este sa aline suferinta Mantuitorului,
de aceea suporta cu bucurie toate durerile.
Moare dupa cinci luni de suferinta, la 4 aprilie 1919.
Iacinta, al carui ideal este sa intoarca pacatosii la credinta
pentru a-i feri de iad,
moare in februarie 1920,
intr-un spital din Lisabona.
Lucia, cum este de asteptat,
imbratiseaza viata monahala
si moare la varsta de 97 de ani
intr-o manastire carmelitana din Coimbra.
Pana acum Statuia Fecioarei de la Fatima
a calatorit in peste 100 de tari ale lumii,
inclusiv Rusia si China,
ducand cu ea mesajul pacii pe toata planeta."

sursa:http://www.revistafelicia.ro/articol_1002514/cine_esti_tu_fecioara_de_la_fatima.html




Inima Neprihanita a Mariei : Te iubesc !
si iti multumesc ...






Rugaciune de Consfintire la Inima Neprihanita a Mariei

Fecioara puternica si Mama preamilostiva,
Regina a cerului si scaparea pacatosilor,
ne consfintim Inimii Tale Neprihanite.
Iti inchinam faptura noastra
si intreaga noastra viata;
tot ce avem,
tot ce iubim
si tot ce suntem.
Ale tale sa fie trupurile noastre,
inimile si sufletele noastre,
salasurile noastre,
familiile si neamul nostru.
Voim ca tot ceea ce este in noi
si in jurul nostru sa-ti
apartina si sa se impartaseasca
din binecuvintarile Tale de Mama.
Amin.



Va rog sa-mi iertati absenta, Dumnezeu sa va binecuvanteze !
mmary

21 septembrie 2009

Rugaciunea Sfantului Francisc de Assisi




Doamne,

fa din mine un instrument al împacarii între oameni:

Unde este ura , eu sa aduc iubire,

Unde este vina , eu sa aduc iertare,

Unde este dezbinare, eu sa aduc unire,

Unde-i ratacire, eu sa aduc adevarul,

Unde-i îndoiala, eu sa aduc credinta,

Unde-i disperare, eu sa aduc speranta,

Unde-i întuneric, eu sa aduc lumina,

Unde-i suferinta, eu sa aduc bucurie.

Doamne, ajuta-ma ca mai curând eu sa mangai pe altii

decît sa fiu mangaiat,

Ca eu sa-i înteleg pe altii decît eu sa fiu înteles,

Ca eu sa iubesc pe altii decît eu sa fiu iubit.

Caci cînd ma uit pe mine însumi atunci ma gasesc,

Cînd iert atunci gasesc iertare,

Cînd mor pentru mine, atunci înviu la viata de veci.

Amin.




Pace si bine ,lumina, puritate ,bucurie si iubire

pentru sufletele si inimile voastre

dragii mei...

Durerea este mesagerul si aliatul lui Dumnezeu

"S. Anselm
avertizeaza
ca trebuie sa primim
toate durerile din aceasta viata
cu devotiunea cu care primim Sacramentele.

Ca orice sacrament,
suferinta este un semn sensibil
sub care se ascunde Harul Lui Dumnezeu.
Si ceea ce acum apare ca un flagel este deseori
o insemnata milostivire
a Celui care ne asteapta intotdeauna.

In Biblie se citeste ca Domnul corijeaza pe cei care ii sunt dragi
si foloseste biciul cu orice fiu pe care il recunoaste al sau
Ne pedepseste pentru nedreptatile noastre
si ne pastreaza pentru bunatatea sa (cf.Tb13,16)
Si inca:pedepseste greselile, pentru ca iubeste gresitorii,
si pedepsele sunt intotdeauna instrumente de mantuire si de viata (cf.Ez 23,2)

Cand totul in jurul nostru este linistit,
cand orice lucru merge dupa dorintele noastre,
cand succesul vine sa ne imbete, sfarsim in a ajunge patronii absoluti ai destinului nostru si ne simtim autosuficienti.

Uitam de Dumnezeu, inceputul si sfarsitul nostru.
Uitam adevaratul Dumnezeu si ne formam idoli, care se cheama frumusete, bogatie, putere, ambitie, placere si ii adoram in locul Sau.
.
Asa uitam de realitatea suprema, ne abandonam la iluzii si aparente ale lumii sensibile si terminam prin a muncii cu truda pentru a castiga o fericire pamanteasca de scurta durata.
.
Este acest punct in care Domnul intervine si permite ceea ce noi numim nenorocire.
Se imbraca cu ea si se prezinta la usa noastra.
Permite ca idolii nostri sa fie distrusi , sa gasim amaraciune si deziluzie acolo unde credeam de a gusta dulceata placerii si a bucuriei.
Si asa ne convingem ca fericirea trebuie cautata nu in creaturi, ci deasupra si in afara lor.
Invatam, din amaraciunea lucrurilor de jos, a iubi valorile care ne asteapta si pentru care suntem creati.
Suntem impinsi in cautarea si intelegerea Celui care este inca "marele Necunoscut", care numai asa se infatiseaza lumii noastre interioare.

Pe aripa durerii-a spus marele Buonaroti-
sufletul se ridica din nou la Dumnezeu!

Intelegem atunci cum o inima fara durere
este ca o lume fara soare, care vede pe Dumnezeu
numai la stinsa lumina a apusului.

Numai obscuritatea Calvarului spiritual
raspandeste peste sufletele noastre
-a scris Leon Bloy-
suava lumina a chipului minunat al Mantuitorului!

Prosperitatea si bunastarea fac adeseori ,
sa ne para Domnul departe.

Durerea il apropie si-L face sa locuiasca in noi;
si din aceasta cauza, s-a zis :
pe buna dreptate,ca,
atunci cand durerea se face simtita,
suntem cu siguranta pe trenul expres al cerului!

"Dumnezeu nu a iubit asa de mult
-este S Augustin care vorbeste-
ca atunci cand a rasturnat
tot ceea ce facusesi pentru prosperitatea ta.

Si daca a fost generos dandu-ti bogatii, onoruri , sanatate, oameni dragi...a fost si mai minunat cand ti-a luat toate aceste bunuri,toti acesti oameni !"

Si daca aceasta este adevarat,
se castiga mai mult intr-o singura zi de nenorocire
decat in multi ani petrecuti in bucurie,
chiar cand se face o buna folosire...

Incercarea intareste, dezlipeste, ridica, maturizeaza.
Ne da viziunea justa a valorii creaturilor si
orienteaza vointa noastra de a se darui,
fara rezerva, Creatorului.

Novalis a zis ca : "nefericirea este chemarea lui Dumnezeu"
si Dante ca "durerea buna...ne reuneste cu Dumnezeu".

A fost intrebat S Ignatiu care ar fi drumul cel mai scurt pentru a ajunge la Dumnezeu si el raspunse:"a suferi mult si mari contrarietati".

Evident acesta este o viziune de neinteles
si stranie pentru cine refuza sa creada!
A accepta suferinta ca o lectie
si o invitatie a lui Dumnezeu
este intotdeauna si numai problema de credinta.

Atunci este nevoie de a vedea asa boala noastra,
a simti asa durerea noastra:
o vizita misterioasa si iubitoare a Domnului.

El care bate la usa noastra,
la inima noastra, pentru un colocviu intim si personal.

El care cunoaste perfect adresa casei noastre,
activele si pasivele bilanturilor noastre si stie ,
mai bine ca noi,sistemul cel mai sigur pentru a le insanatosi!

O vizita care se incheie intotdeauna
din partea noastra, cu o imbogatire sau o pierdere,
dupa primirea pe care am facut-o.

Nici o incercare, fara indoiala,
nu ne lasa cum ne-a gasit;si este problema de viata sau de moarte,
pentru ca Dumnezeu nu se misca si nu bate in zadar la usa vietii noastre!"

sursa :"Pentru a suferi mai bine pentru a suferi mai putin"
de Don Novello Pederzini




Pace si bine ,
lumina, puritate ,
bucurie si iubire
pentru sufletele
si inimile voastre
dragii mei...

20 septembrie 2009

Iubirea mea...iubitul meu...

Marcel Iures - N-as fi putut

Isus Doar.

Tandretea ei inima-mi arzatoare
A dovedi vrea si-a se da fara-ncetare
Ah ! cine-ar putea-ntelege-a mea iubire?
Ce inima ar vrea sa-mi raspunda la simtire?...
Acest raspuns, in van il reclam eu
Isus, doar tu poti multumi sufletul meu
Nimic aici-jos sa ma-ncante n-o sa poata
Adevarata fericire nu se-ntalneste vreodata ...

Singura-mi pace, singura-mi fericire
Esti tu, Isus, singura mea Iubire !...

Tereza a Copilului Isus



Iubitul meu...
iubirea mea...
mi-e dor de Tine...

iti simt privirea
in fiecare adiere,
nepatrunsa de lume,
ce ma invita sa pasesc in misterul iubirii Tale...

ma iubesti Isuse ...

acesta e sublimul adevar
care-mi lumineaza si-mi infioara intreaga fiinta
dezvaluindu-mi fiecare nuanta a iubirii...


te iubesc Isuse ...

si acesta e singurul adevar
care a deschis orizonturile limitate si incapabile
sa-mi faca inima sa surada...


Isuse, iubirea mea, ne iubim...

mi-e atat de dor de iubire
mi-e atat de sete sa ard,
sa ard impreuna cu Tine,
incat as vrea sa explodeze in mine
sa se transforme in zeci de ruine
clipele, minutele, orele care-acum ne
despart...

iar eu vin...
pasesc usor spre Euharistie,
spre acest minunat loc de intalnire....

m-astepti...te vad...te simt cum mi te daruiesti...

contopire

un suras

iubire




contopire

un suras

iubire



contopire

un suras

iubire

18 septembrie 2009

Sa fim curati...sa fim fericiti...(2)



Dragii mei, in postarea de ieri am vorbit despre spovada bine facuta
si importanta ei

...Azi m-am gandit ca ar fi oportun sa aprofundam putin subiectul...

De aceea va voi reda un nou capitol din carticica "Spovedeste-te bine"...

"Cainta si propunerea

Cainta este numaidecat de trebuinta pentru fiecare spovada.

Fara de parerea de rau nu poate fi vorba de sacramentul Pocaintei.

Dupa cum nu poate de botez fara apa, tot asa nu poate fi spovada fara parere de rau pentru pacatele savarsite.

Prin urmare, toti cei care cred ca spovada inseamna numai a insira pacatele, fara a avea parere de rau pentru ele, fara a simti o vie durere in suflet, nu se spovedesc bine.

E adevarat insa ca bunavointa ce are cineva de a se spovedi bine cuprinde in sine si parerea de rau pentru pacate.

Nu trebuie deci sa ne inspaimantam ca n-am fi facut spovezile noastre bine.
Pentru a trezi in noi aceasta cainta de pacate , trebuie sa ne gandim la adevarurile vesnice: la iad, pe care l-am meritat prin pacate,
si la paradis,pe care l-am pierdut prin aceste pacate.
Sa aruncam o privire asupra lui Isus in agonie pe cruce,
 care moare pentru pacatele noastre.

Sa ne gandim apoi ca Dumnezeu este Tatal nostru, ca noi suntem nimic in fata lui si ar putea dintr-o clipa in alta sa ne paraseasca.

Sa nu uitam ca, daca nu suntem in iad, unde sunt poate mai multi cunoscuti de-ai nostri mai tineri decat noi, asta o datoram numai bunatatii lui nesfarsite, care ne vrea binele si a avut mila de noi pana in clipa de fata.

Intr-o zi se duse la scaunul de spovada un ofiter elegant si spuse preotului fara rezerve:
-Parinte, drept va spun, sa ma iertati, sunt militar si am venit sa ma spovedesc, dar numai ca sa multumesc pe mama si pe surorile mele, care stau pe capul meu sa ma spovedesc si eu de Pasti, insa eu nu cred in asemenea lucruri.
-Cum, dumneata nu crezi in adevarurile religiei si in sfintele Taine?

-Nu, nu cred parinte !

-Nici ca este un paradis si un iad?

-Nu parinte, nici acestea nu le cred.

-Ei, atunci sa stii ca nu pot sa te dezleg si nici sa-ti dau Sfanta Impartasanie.
-Si totusi parinte, Sfanta Impartasanie trebuie sa o primesc pentru a o multumi pe mama si pe surori.

-Bine, atunci facem asa:dumneata vei spune mamei si surorilor ca preotul ti-a dat mai intai pocainta si trebuie s-o sfarsesti si apoi te vei impartasi.Astfel vei face pocainta ce ti-o voi da eu acum.

-Ce pocainta daca nu m-am spovedit?De ce sa fac pocainta?

-Ce are a face? Te-ai prezentat la spovada, trebuie sa faci si pocainta;cred ca n-ai sa-ti bati joc de mine.Fagaduiesti ca ai s-o faci?

-Daca asa spuneti am s-o fac.Dar ce fel de pocainta?

-Iata ce ai de facut: trei seri la rand nu vei merge la nici o petrecere si la culcare vei spune aceste cuvinte:"Doamne, eu cred in tine, dar de religia si de sacramentele tale imi bat joc.Cred in tine, dar de moarte si de judecata imi bat joc.Cred in tine, dar de iad si de vesnicie imi bat joc!" Apoi vei dormi linistit.Vei face asta , nu-i asa?

-Parinte, am s-o fac; jur pe onoarea mea de soldat.

Apoi se ridica si pleca.Dupa trei zile insa veni iar la scaunul de spovada:

-Parinte, eu sunt ofiterul cu pocainta.Am facut acea pocainta si am venit sa va spun ca m-am gandit serios la ceea ce spuneam prin acele cuvinte si nu vreau sa-mi mai bat joc de ele.Ba chiar ma tem.Fiti bun si ajutati-ma sa fac o spovada buna!

Scopul preotului fusese atins.Gandul la cele de urma ale omului il facu pe militar sa se cutremure.El mai avea un pic de credinta in adancul sufletului sau , dar aceasta credinta era ca si adormita din cauza vietii usuratice la care se daduse.In fata gandului mortii si a vesniciei s-a simtit rusinat
si a facut o buna spovada.

Cainta apoi, cum stim si din catehism, poate sa fie din doua feluri:desavarsita si nedesavarsita.Cui ii pare rau de pacatele sale numai de teama pedepselor din viata aceasta sau din cealalta, are cainta nedesavarsita.Aceasta cainta este ca o moneda buna, dar de arama.
Cine se caieste insa de pacatele sale pentru ca prin ele a suparat pe Dumnezeu,Parintele nostru cel mai bun,, adica este miscat la cainta de o dragoste fiieasca catre Dumnezeu, acela are o cainta desavarsita,
care este ca o moneda de aur.

Cainta desavarsita este de mare insemnatate.

Prin ea se dobandeste si iertarea pacatelor , daca e intovarasita de dorinta de a ne spovedi, si, cine moare cu cainta desavarsita se mantuieste chiar daca nu s-a putut spovedi. Si nu este nevoie de acea durere pe care o simtim cand ne doare capul sau cand ne dor dintii.
Este de ajuns sa avem aceasta parere de rau in inima.

Dar pe langa cainta, la spovada se mai cere si propunere. Propunerea nu este altceva decat o vointa hotarata de a nu savarsi nici un pacat.E o urmare a credintei, deoarece e cu neputinta sa ne caim cu adevarat de pacate fara sa fim hotarati si de a nu le mai savarsi in viitor.Ca sa fie buna propunerea, se cere ca sa ne dezlipim cu desavarsire de orice pacat si sa fim gata de a ne pierde mai degraba orice decat sa savarsim pacatul.

Un om oarecare se spovedea, printre alte pacate , spuse preotului ca furase si cateva legaturi de lemne.
-Cate legaturi ai furat, intreba duhovnicul.
-Parinte , am furat cinci, dar sfintia voastra socotiti sapte.
-Cum , sunt cinci sau sapte?
-Sa va spun parinte: de unde am luat aceste legaturi erau sapte cu totul.Eu am luat cinci, dar in noaptea asta voi merge sa le iau si pe celelalte;ma spovedesc acum si pentru acestea.De aceea sfintia voastra socotiti sapte legaturi.

Cam asa fac multi din cei ce se spovedesc;fagaduiesc pentru trecut, adica nu fagaduiesc nimic si incep din nou a aduna pacate peste pacate. Sa ne aducem aminte insa ca a ne spovedi si apoi a nu ne indrepta este calea cea mai sigura pentru a ne osandi.Pentru a ne tine promisiunile facute la spovada, sa luam in seama aceste trei lucruri:

1) Sa nu ne incredem mai mult in noi insine, ci sa ne rugam cu statornicie lui Dumnezeu ca sa ne dea ajutorul harului Sau pentru a ne respecta promisiunile.

2)Ori de cate ori ne incalcam promisiunea, sa facem de bunavoie o pocainta.

3) Sa ne spovedim mai des, spre a rupe coarnele diavolului, ca sa nu ne mai poata invinge pe viitor.

Sunt oameni care fagaduiesc indreptare, dar nu se tin niciodata de fagaduinta lor.Ei uita ca cu Dumnezeu nu se glumeste.
E plin iadul cu astfel de oameni care spun mereu ca se vor indrepta si nu se indreapta niciodata.
Mai nefericiti sunt aceia care spun ca nu pot sa se indrepte de pacatele lor.Semn vadit ca sunt robii celor mai rusinoase patimi.Cine vrea cu adevarat sa se indrepte, o poate face cu harul lui Dumnezeu, caci Dumnezeu nu tagaduieste niciodata harul sau acelora care-l cer din suflet.
Cine vrea , poate!
Numai sa vrea!
Iata o dovada:

Generalul Cambrone, mort in 1842 in lupta de la Waterloo, pe cand era numai un simplu soldat, s-a imbatat odata si a dat o palma capitanului sau.Judecat de Tribunalul Militar, a fost condamnat la moarte.Colonelul sau, stiindu-l un soldat viteaz, a mijlocit pentru el si i-a obtinut iertare de pedeapsa cu moartea.
Totusi il chema in fata sa si-i ceru sa fagaduiasca ca nu se mai imbata.
Cambrone raspunse:

-Domnule colonel, eu va datorez viata;ceea ce-mi cereti in schimb e un lucru mic, si ca sa asigur de hotararea mea de a nu ma mai imbata, fagaduiesc ca de acum inainte nici nu voi mai gusta vin ori alta bautura spirtoasa.
-Trecura 22 de ani de la aceasta intamplare.Cambrone ajunse general.Intr-o zi , plecand de la Cannes ca sa intovaraseasca pe imparatul Napoleon I la Paris,a fost poftit la masa in casa fostului sau colonel, pe atunci iesit la pensie.Primi invitatia, dar la masa nu voi sa guste vin.Colonelul care uitase toate cele petrecute cu Cambrone, il intreaba de ce nu doreste sa guste vinul.Cambrone ii aminti atunci ceea ce fagaduise cu 22 de ani in urma, fagaduinta pe care el o tinuse in tot acest rastimp.

O , daca propunrea noastra de la spovada s-ar asemana cu propunerea acestui general!...
Si daca oamenii tin fagaduintele facute oamenilor, de ce n-ar tine fagaduintele facute lui Dumnezeu?"