Crucea: locul prunciei duhovniceşti

"Orice clipă

este cea mai bună ocazie pentru a iubi
şi pentru a se înrădăcina mai mult în această iubire,
care nu este niciodată motivată de vreun merit al obiectului ei.
E o iubire fără graniţe,
necondiţionată şi nu se poate explica din afară,
culmea ei fiind iubirea de vrăjmaşi
şi de tot ceea ce e contrar.

Culmea iubirii este,
aşadar,
şi o supremă libertate.

A trebuit să ajungem până la această identificare
şi la această unică iubire pentru a putea intra cu Iisus
în chiar inima clipei în care Şi-a dezvăluit
calitatea Sa de Fiu:
crucea.
Acolo, cu adevărat,
este „ceasul” Pruncului care S-a lepădat de toate pentru ca,
prin El, să strălucească în lume iubirea şi slava Tatălui. (Ioan 17, 1-5).

Crucea este „locul” prunciei duhovniceşti:
Dacă nu vă veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.
(Mat. 18:3),
ceea ce este sinonim cu:
dacă vrea cineva sa vină după Mine,
să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. (Mat. 16:24-25)

Aşadar, „a-L urma” pe Iisus sau „a intra în Împărăţie”
înseamnă pentru ucenicul devenit ca un prunc, înainte de toate să împărtăşească profund suferinţele mântuitoare ale Domnului său.
„Să-şi ia crucea” înseamnă să fie gata să moară,
să-şi abandoneze propria viaţă (Luca 14, 26), să bea paharul
pe care l-a băut Mântuitorul (Marcu 10, 39).
Cel care nu se află în atitudinea de prunc, aşa cum am meditat-o aici, este incapabil de acestea fiind stânjenit de personalitatea şi de lucrările sale, de propriul său eu care este principalul său vrăjmaş.

Iată-ne în strânsoarea legilor Vieţii care îl caută pe om.
Ea cere jertfirea întregii existenţe pentru ca aceasta
să fie în acord cu gândul lui Dumnezeu, o abandonare lucidă a oricărei iniţiative personale pentru a lăsa întreaga iniţiativă lui Dumnezeu,

o recunoaştere a lui Dumnezeu ca Dumnezeu şi sprijinirea totală pe El.

Acesta este sensul Patimii ca „ucenicie”
a adevăratei atitudini,
atitudinea pruncului faţă de Tatăl său.

Dar această „Patimă”
este conţinutul real al clipei de faţă,
această clipă în care mereu suntem puşi la încercare, „încercaţi” ca metalul prin foc, pentru a ne fi verificată tocmai autenticitatea atitudinii noastre.
„Care este viaţa vieţii tale ?”
spunea Sf. Augustin (sec V):
a curăţa cartofi poate fi un loc mort, o corvoadă sau o datorie, dar poate fi şi locul unei întâlniri de la persoană la persoană.
Noi nu ne abandonăm unei fatalităţi, ci Cuiva. Atunci, după ce mi-am curăţat cartofii eu nu mai sunt cel dinainte.
Experienţa Prezenţei căreia mă abandonez prin fiecare gest conştient mă conduce de la a face la a fi.
Tânărului bogat, bogat de sine însuşi, care-L întreabă pe Iisus:
Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?
Iisus îi răspunde:
Du-te, vinde averea ta (ce posezi te posedă)…
După aceea vino şi urmează-Mi (Mat. 19, 16-30)

In locul lui „a face” sau a „exerciţiilor spirituale”,
Iisus propune o atitudine: lui „a avea” îi opune „a fi”,
în mijlocul a toate, chiar a curăţirii de cartofi,
El pune relaţia de iubire, o iubire care nu există decât prin fapte (1 Ioan 3, 18)
dar, importante nu sunt faptele în ele însele, ci felul în care le trăieşti.

O faptă nu devine „slujire” decât într-o nevăzută faţă către faţă.

Pentru a afla,
dincolo de vălul cotidianului,
Faţa Celui Preaiubit,
ucenicul este gata să „vândă” tot ceea ce poate fi obstacol
în calea acestei întâlniri.
El refuză să se lase „posedat”
de tot ce nu este Prezenţa însăşi.
Dar, cum Ea este în interiorul a toate,
totul, chiar ceea ce este dificil sau ostil poate fi întâmpinat cu Iubire.

In loc să refuze dificultatea
sau să i se împotrivească,
ucenicul o ia în braţe ca pe „crucea” sa,
i se supune cu totul, aşa cum a făcut şi Învăţătorul său,
şi numai atunci vălul aparenţelor devine
din ce în ce mai transparent,
sfârşind prin a se sfâşia,
aşa cum s-a sfâşiat catapeteasma
Templului în Vinerea Sfântă (Mat. 27, 51).
Iisus ne arată singura manieră adevărată
de a înfrunta dificultatea,
oroarea suferinţei şi chinurile morţii:

abandonându-ne lor cu iubire.

Doar această atitudine
sfâşie vălul şi deschide accesul la Sfântul Sfinţilor
al cărui templu este acum orice lucru şi orice eveniment.

Când iubim o dificultate,
ea nu mai este aceeaşi, şi, pe măsură ce ne dăruim ei,
ni se dăruieşte şi ea nouă pentru a ne povesti taina ei ascunsă
şi pentru a ne arăta pasul următor pe Calea noastră cea necunoscută."

„Tată, mă abandonez Ţie, fă din mine tot ce-ţi place.

Orice ai face, eu Îţi mulţumesc.

Sunt gata pentru orice, accept orice”

Articol apărut în revista Le Chemin, nr. 38 - 39, 1998.
Originalul în limba franceză se găseşte pe site-ul:
www.pagesorthodoxes.net
Reprodus cu aprobarea Părintelui Alphonse Goettmann

Te rog Isuse, vino si imbratiseaza inima mea franta...