... ... ...

Când totul se sfârșea, deși abia-ncepuse,

Când sufletu-mi tăcea-speranțele apuse -

Atunci eu Te-am zărit, cuprins de grea mulțime,

Mergeai însingurat - mă așteptai pe mine.

Ca melcul mă topeam, în mersul său alene,

Voiam să mă ascund de fețele viclene

Ce aspru mă priveau, dar Tu mă așteptai;

Cum să ajung la Tine, o, fiule de rai?!

Cuvânt nu am, nici stare să fiu luată-n seamă;

Cu sângele curgându-mi, cu viața numai rană,

Cum să străbat la Tine, prin lumea-n îmbulzire,

De ce mă chemi pe mine, ascunsă rătăcire?

Voiam să intru-n țărnă, să pier în nimicire;

Cum să ating cu sânge curata Ta iubire?

Tu, însă, mă chemai, era a Ta voință

Să îți reverși puterea-n ocean de neputință.

Sfârșită, tremurând de teamă și rușine,

La glasul Tău de tunet, sădit adânc în mine,

În negura din suflet văzut-am licărire:

Speram să îmi dai viață, Tu-aveai doar nemurire.

De dor fiind cuprinsă, dincolo de dorință,

Pășeam spre Tine sigur, purtată de credință;

Un singur țel având, un singur crezământ,

S-ating în taină poala curatului veșmânt.

Tu, însă, m-ai vădit, nu mai eram uitare,

Ci fiica Ta eram - în mine numai soare,

Doar Tu și eu eram, în mare de mulțime, 

Tu mă priveai zâmbind, eu mă uimeam în Tine.

autor Pr. Gabriel Marian Marincas