19 iunie 2016

Mintea și inima trebuie păzite de toate gândurile


Închizând intrările în inimă, punând acolo strajă mintea dezbrăcată de toată închipuirea și cugetarea, dar înarmată cu rugăciunea și cu numele Iisus Hristos, nevoitorul intră în luptă cu toată înrâurirea și cu tot gândul ce vine din afară. În aceasta constă esența trezviei minții. Țelul îi este lupta cu patimile. Într-un înțeles mai larg și mai cuprinzător biruința asupra patimilor se dobândește prin paza poruncilor lui Hristos; dar în cazul de față vorbesc despre chipul anume al trezviei nevoinței, care începe după ce nevoitorul, trecând prin cunoscutele etape ale dezvoltării duhovnicești, părăsește rugăciunea închipuirii cea după primul chip, iar apoi și pe a doua, văzând prin cercare nedesăvârșirea ei.
Paza minții și a inimii de toate gândurile se însoțește de o lungă luptă, deosebit de grea și de subțire. Omul, trăind în mijlocul unei nesfârșite mulțimi de înrâuriri și impresii dintre cele mai felurite, ca urmare a neîncetatelor lor schimbări nu ajunge să le înțeleagă nici firea, nici puterea. Nevoitorul însă, luptătorul liniștirii minții, îndepărtându-se de toate cele din afară, străduindu-se de-a lungul zilelor și nopților a restrânge numărul impresiilor ce vin din afară până la minimul posibil, îndepărtându-se, drept aceea, de la a cauta asupra lumii din afară din curiozitate, de a auzi convorbiri străine, de a citi cărți a – se adună asupra ființei sale lăuntrice cu toată puterea și acolo intră într-o luptă corp la corp cu gândul. Numai astfel îi poate cunoaște firea și puterea, uneori uriașă. Omul ce nu destul ia aminte la cele din lăuntru, ușor cade pradă gândului și i se face rob. Plecandu-și voia către gând, omul se aseamănă, ba chiar se identifică duhovnicește cu duhul a cărui energie era cuprinsă în gând. Primind în suflet gândul pătimaș, care foarte adesea este rezultatul înrâuririi diavolești, omul se face unealtă lucrării diavolești.
Mintea ce adânc se roagă simte uneori apropierea din afară a vreunui duh, dar dacă rugăciunea atentă nu se întrerupe, acela se va îndepărta neprimit, astfel încât omul nu va putea spune, după rugăciune, cine, pentru ce și cu ce venise.
Uneori, în vremea unei rugăciuni adânci se întâmplă ceva greu de lămurit. Pe lângă minte trec uneori fenomene luminoase ce încearcă să atragă la sine privirea minții; iar dacă mintea nu se întoarce către dânsele, atunci ele grăiesc, cum ar fi, minții: «Eu îți aduc înțelepciune și înțelegere, iar dacă tu nu mă primești numaidecât, poate niciodată de acum înainte nu o să mă mai vezi». Însă mintea cercată nicicum nu se întoarce către ele, iar ele se îndepărtează nu numai neprimite, ci și necunoscute. Nu știe sigur mintea nici dacă acela fusese cumva un vrăjmaș sau un înger bun; știe însă din cercare că, oprindu-se și cercând ceea ce gândul strălucit adusese, își va pierde rugăciunea, iar apoi va trebui să o caute din nou printr-o grea trudă. Experiență a arătat că în ceasul rugăciunii nu trebuie să te pleci nici chiar asupra gândurilor ce par bune, căci astfel mintea neapărat va întâlni și altele și, precum zicea Starețul, «curată nu va ieși». Pierderea rugăciunii curate este o pagubă pe care nimic nu o poate înlocui.
Luptând spre a-și păstra libertatea, nevoitorul duce o luptă atât de încordată cu gândul, încât cel ce nu a cercat-o din experiență nu-și poate da seama. În această luptă lăuntrică cu gândul, în această împotrivire față către față, în care sufletul începătorului nu arareori suferă în parte o înfrângere, dar uneori mai și biruiește, nevoitorul are putința de a observa caracterul gândului până la o uimitoare subțirime; astfel încât, deși nu va săvârși în faptă păcatul ce-i fusese pus înainte, va cunoaște totuși lucrarea (energia) fiecărei pătimi cu mult mai adânc și mai amănunțit decât cel ce este stăpânit de ea. Acesta din urmă poate observa asupra sa și asupra celorlalți ivirea energiei unei anume patimi, însă spre a ajunge la o mai adâncă cunoaștere a ei neapărat va trebui să atingă locul duhovnicesc unde petrece cel ce se roagă după al treilea chip al rugăciunii și vede fiece patimă din însăși zămislirea ei.
Cunoașterea patimilor dobândită prin biruirea lor duce la străvederea din cercare. Dar trebuie spus că străvederea ce vine ca urmare a experienței unei îndelungate lupte cu patimile nu poate ajunge la desăvârșirea pe care o are darul străvederii cel după osebita lucrare a harului. Cea dintâi, după anumite mișcări, după față, după unele cuvinte, după felul tăcerilor sau al convorbirilor, după atmosferă psihică pe care o răspândește omul, află cele despre starea lui duhovnicească; cu toate acestea cel mai sigur temei pentru a judeca cele despre om este convorbirea cu el, deoarece din cuvântul său iese la iveală și măsura adevăratei sale experiențe duhovnicești, și ceea ce nu este decât urmărea învățăturii din afară. A doua însă, adică străvederea după har, toate le cunoaște prin rugăciune și nu are nevoie de prezența omului.

Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu