Prezentăm în cele ce urmează traducerea mesajului pentru Anul
Credinţei al Cardinalului Jorge Mario Bergoglio, adresat Arhidiecezei de
Buenos Aires în octombrie 2012, la începutul Anului Credinţei, înainte
de a fi ales în Scaunul Sfântului Petru, ca Papa Francisc.
Uşa închisă, simbolul epocii actuale
Dragi fraţi şi surori,
Una dintre experienţele cele mai traumatizante din ultimii zeci de
ani este să găseşti uşile închise. Încetul cu încetul, creşterea
nesiguranţei ne-a făcut să baricadăm uşile, să folosim mijloace de
supraveghere, sa instalăm camere de monitorizare şi să îi privim cu
suspiciune pe străinii care ne sună la uşă. Şi totuşi, există locuri
unde uşile rămân încă deschise.
Uşa închisă este simbolul epocii actuale. Iar acesta e mult mai mult
decât un simplu fapt sociologic; este o realitate existenţială care se
impune ea însăşi ca un mod de viaţă, o modalitate de confruntare cu
realitatea, cu ceilalţi şi cu viitorul.
Uşa zăvorâtă a casei mele, locul
vieţii mele intime, al viselor, speranţelor, suferinţelor şi clipelor
de fericire, rămâne închisă pentru ceilalţi. Şi nu este vorba aici numai
de casa fizică, ci de întreaga mea viaţă, de inima mea. Pe zi ce trece
sunt tot mai puţini cei care îmi pot trece pragul. Siguranţa uşilor
baricadate apără nesiguranţa unei vieţi care devine din ce în ce mai
fragilă şi mai puţin deschisă în faţa bogăţiilor vieţii şi iubirii
celorlalţi.
Imaginea unei uşi deschise este dintotdeauna simbolul luminii,
prieteniei, fericirii, libertăţii şi încrederii.
Ce multă nevoie avem să
le redobândim!
Uşa închisă ne răneşte, ne slăbeşte şi ne separă.
Începem Anul Credinţei şi în mod paradoxal, imaginea pe care ne-o
propune Papa este aceea a uşii, a unei uşi prin care trebuie să trecem
ca să fim în stare să găsim ceea ce ne trebuie atât de mult. Biserica,
prin glasul şi inima Păstorului ei, Papa Benedict al XVI-lea, ne invită
să trecem pragul, să facem un pas liber în interioritate: să ne
însufleţim noi înşine ca să intrăm într-o nouă viaţă.
Expresia “uşa credinţei” aduce aminte de Faptele Apostolilor:
“Când au ajuns acolo, au adunat comunitatea şi au relatat tot ceea ce
făcuse Dumnezeu cu ei şi cum le-a deschis şi păgânilor uşa credinţei” (Fapte
14,27). Dumnezeu preia întotdeauna iniţiativa şi El nu doreşte să
excludă pe nimeni. Dumnezeu bate la uşa inimii noastre: “Iată, Eu stau
la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi îmi deschide uşa, voi
intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu Mine” (Apocalips
3,20). Credinţa este graţie divină, este darul lui Dumnezeu. “Numai
crezând creşte şi se întăreşte credinţa; nu există altă posibilitate
pentru a avea certitudinea cu privire la propria viaţă decât
abandonarea, într-un crescendo continuu, în mâinile unei iubiri care
este experimentată mereu mai mare, pentru că îşi are originea sa în
Dumnezeu” (Porta fidei 7).
A păşi prin această uşă înseamnă să începem călătoria care durează
întreaga noastră viaţă, trecând prin faţa atâtor uşi care ni se deschid
astăzi înainte, multe dintre ele uşi false, uşi care ne invită într-o
manieră foarte atrăgătoare dar mincinoasă să abandonăm calea,
promiţându-ne o fericire narcisistă, deşartă, care are şi un termen de
valabilitate: uşile care au condus aici vor determina mai devreme sau
mai târziu suferinţă şi confuzie, fiindcă sunt uşi care duc la drumuri
centrate asupra sinelui şi care se vor sfârşi fără să prezinte vreo
garanţie pentru viitor.
Şi în timp ce uşile caselor sunt închise, uşile
super-magazinelor sunt întotdeauna deschise.
Trec prin uşa credinţei, îi calc pragul, atunci când se proclamă
Cuvântul Domnului şi inima însăşi mi se lasă modelată de harul care
transformă. Harul are un nume concret şi acest nume este Isus. Isus este
poarta (Ioan 10,9). El şi numai El este şi va fi întotdeauna poarta. Nimeni nu merge la Tatăl decât prin El (Ioan
14,6). Dacă Isus nu este, nici cale spre Dumnezeu nu este. În calitate
de poartă, El deschide calea spre Domnul, iar ca Bun Păstor, numai el
este Cel care are grijă de noi cu preţul vieţii Sale.
Isus este poarta şi El bate la poarta noastră ca să îi dăm voie să
intre în viaţa noastră. “Nu vă fie teamă. Deschideţi larg porţile pentru
Cristos”, spunea Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea la începutul
slujirii sale ca Pontif. Să ne deschidem poarta inimii, aşa ca
discipolii din Emaus, să îi cerem să rămână cu noi pentru ca noi să
putem trece prin poarta credinţei şi Domnul însuşi să ne facă să
înţelegem motivele pentru care credem, astfel încât să putem după aceea
să mergem şi să îl vestim.
Credinţa implică faptul că ne-am hotărât să
fim cu Domnul, să trăim cu El şi să împărtăşim aceasta cu fraţii şi
surorile noastre. Aducem mulţumiri Domnului pentru şansa de a ne
valorifica viaţa în calitate de copii ai Săi prin călătoria credinţei,
care începe în viaţa noastră prin apa Botezului, acea rouă rodnică şi
fără sfârşit, care ne face copii ai Domnului şi fraţi şi surori în
Biserică.
Scopul, obiectivul acestui An al Credinţei este acela de a ne întâlni
cu Dumnezeu cu care am intrat deja în comuniune şi care doreşte să ne
reconstituie, să ne purifice, să ne crească şi să ne sfinţească, să ne
dăruie fericirea pe care inima noastră o imploră. Începutul acestui An
al Credinţei este chemarea adresată nouă de a aprofunda în viaţa noastră
credinţa pe care deja am primit-o. A mărturisi credinţa prin viu grai
înseamnă a o trăi în inimi şi a o arăta prin fapte: e o mărturie şi o
angajare publică totodată. Discipolul lui Cristos, copil al Bisericii,
nu se va gândi niciodată că a crede este o problemă strict personală.
Dimpotrivă, a crede înseamnă o provocare puternică de zi cu zi, a fi
convins că acela care a început în noi lucrarea cea bună o va continua,
desăvârşind-o, până în ziua lui Isus Cristos (Filipeni 1,6).Uitându-ne
la noi, discipolii care suntem misionari, ne putem întreba ce provocare
anume implică pentru fiecare trecerea pragului credinţei?
A trece pragul credinţei
A trece pragul credinţei ne face să descoperim că, deşi s-ar părea că
moartea este cea care domneşte sub diferite forme şi că istoria este
dominată de legea celui mai puternic sau a celui mai viclean şi că ura
şi ambiţia sunt forţele care conduc cele mai multe din luptele
oamenilor, suntem totuşi pe deplin convinşi că această realitate tristă
poate şi trebuie să se schimbe cu totul, fiindcă “dacă Dumnezeu este cu
noi, cine este împotriva noastră?”
(Romani 8,31.37).
A trece acest prag al credinţei presupune să nu ne ruşinăm să avem o
inimă de copil care, fiindcă crede încă în lucruri imposibile, poate să
mai trăiască în speranţă, care este singurul lucru în stare să dea sens
şi să transforme istoria. Înseamnă să ceri fără încetare, să te rogi cu
neistovită putere şi să fii astfel în adoraţie, încât viziunea ta să
poată fi transfigurată în realitate.
A trece pragul credinţei ne face să cerem ca fiecare să avem aceeaşi atitudine interioară “pe care o are Cristos Isus” (Filipeni 2,5),
astfel încât fiecare să poată găsi o nouă modalitate de gândire, de
comunicare interpersonală, de grijă faţă de ceilalţi, de respect
reciproc, de a fi împreună o familie, de a ne planifica viitorul, de a
trăi în iubire vocaţia.
A trece pragul credinţei înseamnă să fii activ, să crezi în puterea
Sfântului Duh prezent în Biserică şi care se vede şi în semnele
timpului. Înseamnă să te alături mişcării constante a vieţii şi
istoriei, fără să cazi într-un defetism paralizant conform căruia numai
ceea ce era înainte este bun. Este absolut necesar să gândeşti altfel,
să oferi sugestii noi, creativitate, să “frămânţi” viaţa cu noua plămadă
a dreptăţii şi sfinţeniei (cf. 1Corinteni 5,8).
A trece pragul credinţei implică să avem ochi să ne minunăm şi inimă
care să nu fie obişnuită cu lenea, care să fie în stare să recunoască
faptul că atunci când o femeie dă naştere unui prunc înseamnă un nou
pariu pentru viaţă şi viitor; că, atunci când veghem asupra inocenţei
copiilor, asigurăm adevărul zilei de mâine şi atunci când tratăm cu
delicateţe viaţa dedicată a unui vârstnic acţionăm cu dreptate şi iubire
faţă de propriile noastre rădăcini.
A trece pragul credinţei înseamnă munca trăită cu demnitate şi
vocaţie, a sluji cu abnegaţia celui care revine mereu şi începe mereu,
fără să obosească, de parcă tot ce ar fi făcut până atunci nu înseamnă
decât un singur pas în drumul spre Împărăţie, spre împlinirea vieţii.
Este aşteptarea tăcută după o zi de semănat: este contemplarea recoltei,
mulţumind Domnului pentru că a făcut-o bună, rugându-l să nu părăsească
lucrul mâinilor sale (Psalmul 137).
A trece pragul credinţei înseamnă să luptăm pentru libertate şi viaţă
împreună cu toţi ceilalţi, chiar şi atunci când alţii ne pun piedici,
având certitudinea că Domnul ne cere să trăim corect, să iubim bunătatea
şi să mergem cu umilinţă împreună cu Dumnezeu (Mica 6,8).
A trece pragul credinţei înseamnă o convertire continuă a atitudinii
interioare, a felului şi modalităţilor în care ne ducem viaţa. Aceasta
cere o reformulare, nu o peticire sau o cosmetizare. Înseamnă a accepta
noua formă pe care Isus Cristos o întipăreşte în cel care este atins de
mâna Lui şi de Evanghelia vieţii Lui. Înseamnă să faci ceva cu totul nou
pentru societate şi Biserică, fiindcă “dacă cineva este în Cristos,
este o creatură nouă”
(2Corintei 5,17).
A trece pragul credinţei ne face să iertăm şi să ştim să surâdem.
Înseamnă să ne apropiem de fiecare persoană care trăieşte la marginea
existenţei umane şi să o chemăm pe nume. Înseamnă să avem grijă de
slăbiciunea celui slab şi să îi sprijinim picioarele care îi tremură,
fiind siguri că tot ceea ce facem pentru cel mai mic dintre fraţii
noştri, lui Isus însuşi i-am făcut
(Matei 25,40).
A trece pragul credinţei ne impune să celebrăm viaţa. Să ne lăsăm
transformaţi fiindcă am fost făcuţi “unul” cu Isus la masa Euharistiei
celebrate în comunitate şi, pornind de aici, mâinile şi inima noastră să
fie ocupate cu munca la marele plan al Împărăţiei: şi toate celelalte
ni se vor adăuga (Matei 6,33).
A trece pragul credinţei înseamnă a trăi în spiritul Conciliului
Vatican II şi al documentului de la Aparecida (document al Episcopilor
din America Latină şi Caraibe – n.tr.), într-o Biserică cu uşile larg
deschise, nu numai pentru a primi, ci în esenţă, pentru a ieşi şi a
umple străzile şi oamenii timpurilor noastre cu Vestea cea Bună.
A trece pragul credinţei presupune, în Biserica noastră
arhidiecezană, că suntem convinşi de misiunea pe care o avem – aceea de a
fi o Biserică vie, care se roagă şi munceşte, cu orientare misionară.
A trece pragul credinţei înseamnă în mod absolut acceptarea noutăţii
lui Isus cel Înviat, înviat în sărmanul nostru trup ca să îl facă semn
pentru o viaţă nouă.
Meditând asupra tuturor acestor lucruri, să privim la Maria. Fie ca
ea, Fecioara Mamă, să ne însoţească atunci când trecem pragul credinţei
şi să îl aducă pe Duhul Sfânt asupra Bisericii, ca la Nazaret, pentru
ca, la fel ca şi ea, să îl putem adora pe Domnul şi să mergem să vestim
lucrurile mari pe care le-a făcut în noi.
Cardinal Jorge Bergoglio SJ
Dumnezeu sa va binecuvanteze cu acele Haruri de care aveti mai mare nevoie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu