MARTHE ROBIN „O ostie sfântă şi plăcută lui Dumnezeu”

de Bernard Balayn

Pentru a venera nepreţuitul Sânge a lui Cristos, vă propunem o meditaţie despre un astfel de suflet care în mod liber şi-a dăruit voinţa proprie acceptând să facă numai voinţa Domnului şi să coopereze la opera mântuirii pe care acest Sânge vărsat o poate realiza.

Isus i-a încredinţat Marthei Robin (1902-1981) misiunea de a întemeia Căminele Carităţii, spunându-i acestei cuvinte: „Această operă va fi refugiul marilor disperări umane, care vor veni aici să găsească mângâiere şi speranţă… nenumăraţi păcătoşi vor veni din toate părţile, atraşi de Mama Mea şi de Mine, să caute aici vindecarea de relele lor în iertarea Mea dumnezeiască. Vreau ca această operă să fie un focar strălucind de Lumină, de Caritate, şi de Iubire… oază dătătoare de viaţă pentru sufletele care au bunăvoinţă, pentru sufletele neliniştite şi descurajate, pentru păcătoşii împietriţi şi sceptici… să fie Casa Inimii Mele deschisă tuturor.”

Pentru a înţelege cine a fost Marthe Robin, să-l cităm pe Cardinalul Daniélou care a spus că „persoana cea mai extraordinară a epocii noastre nu este nici Ioan XXIII, nici generalul De Gaulle, ci este Marthe Robin”.

Părintele Garrigou-Lagrange, eminent profesor la Angelicum din Roma şi tomist de reputaţie internaţională, după mai multe vizite la Marthe a fost auzit şoptind:

 „Ce sunt eu în comparaţie cu această umilă fată? Dacă aş putea şi eu să vorbesc la fel de bine despre Sfânta Fecioară!”

Ca mărturisitor al lui Dumnezeu, Marthe Robin a preluat torţa acelor fecioare care au onorat-o şi au reînsufleţit-o pe Fiica mai mare a Bisericii (Franţa), de la sfânta Blandine la Yvonne-Aimée de Malestroit…

Ea s-a născut la 13 martie 1902, într-un cătun din nordul ţinutului Drôme, Châteauneuf-de-Galaure, din ţărani umili, soţii Robin, fiind cea mai mică dintre cei şase copii ai lor. Familia sa era conformă imaginii târguşorului, a ţinutului şi chiar a Franţei din ajunul dureroaselor evenimente religioase din 1905 şi patriotice din 1914. Şi tocmai în sânul ei a ales Dumnezeu să-şi ridice cortul în vederea planurilor Sale de iubire, alegând-o pe cea mai de jos, ca pe vremuri pe tânărul David. Familie şi gospodărie obişnuite - Marthe va fi, când va veni timpul, păstoriţă, păzind vacile şi caprele - lui Dumnezeu fiindu-I plăcut să Se preamărească în ceea ce nu este nimic în ochii oamenilor: copila nu a scăpat promisiunilor din Magnificat.

Joseph Robin fixase, deasupra uşii de intrare, o cruce simplă de lemn, făcută de el, fără Cristos pe ea. Într-o zi, pe când se întorcea acasă cu mica sa Marthe, care avea pe atunci patru sau cinci anişori, el i-a atras atenţia că pe cruce nu era nimeni. Fetiţa i-a replicat imediat: „Ei bine, ne vom aşeza noi pe ea!”. Şi este ceea ce va face toată viaţa ei.

Prin grade succesiv crescătoare, Marthe a fost obiectul unei predilecţii divine sigure, căreia i-au răspuns, încetul cu încetul, inima şi voinţa sa, până la jertfa totală din final. A fost botezată la începutul lui aprilie 1902, apoi catehizată sobru, dar solid, confirmată la 9 ani, primind la 10 ani prima împărtăşanie care a impresionat-o profund: „Cred că prima mea împărtăşanie a fost o luare în stăpânire a mea de către Domnul Nostru. În clipa aceea, El a pus stăpânire pe mine…” În luna mai 1914, şi-a făcut profesiunea de credinţă, care se numea pe atunci împărtăşanie solemnă, apoi şi-a încheiat instruirea religioasă „oficială”, dar a continuat toată viaţa să-şi aprofundeze credinţa, sau prin lecturi, sau cu îndrumătorul său spiritual, sau chiar prin convorbirile pe care le-a avut cu Domnul Nostru Isus şi cu preasfânta Sa Mamă, căci aşa I-a descoperit, încetul cu încetul, pe Isus şi pe Maria. Pe Fiul în Euharistie, pe Mama Sa în rugăciune, fie în sanctuarele locale, fie lângă un oratoriu, sau pe drum, după cum mărturisea într-o zi: „Când mă duceam în sat la cumpărături, aveam întotdeauna rozariul în buzunar şi îl spuneam în timp ce mergeam.” Mai ales în mijlocul naturii – şi, mai târziu, claustrată în camera sa, în contact direct cu Dumnezeu, a învăţat ea să se roage. La fel ca toţi păstorii predestinaţi de El, pe câmp ea extrăgea din reflecţiile sale copilăreşti, convorbiri simple şi curate cu Cerul, de unde vor ieşi, mai târziu, cele mai frumoase şi mai profunde rugăciuni şi meditaţii ale sale.

În 1915, la vârsta de treisprezece ani, a părăsit definitiv şcoala, pentru a ajuta în gospodărie şi la fermă, mai ales păzind vacile şi caprele. Tot ce făcea, făcea bine. „Îmi plăcea lucrul bine făcut, va spunea ea într-o zi, iubeam munca, indiferent ce eram pusă să fac.”

În acelaşi timp, a descoperit ceea ce am putea numi simţul său înnăscut al carităţii – atât de important pentru viitor – care şi-a tras rădăcinile din întrajutorarea ţărănească ancestrală şi familială: îi plăcea să fie de folos, să o ajute pe mama sa în gospodărie, ca şi pe sora sa mai mare, mamă de familie (soţul acesteia fiind plecat la război), să dea de pomană vagabonzilor în trecere, să-i viziteze pe suferinzi, asigurându-ne, mai târziu: „Aş fi străbătut munţi şi văi ca să vizitez bolnavi, mai puţin pentru a-i îngriji, cât pentru a-i iubi.” Ceea ce nu a împiedicat-o să fie o adolescentă la fel ca celelalte, atât cât îi permitea Dumnezeu: avea o natură veselă şi însufleţită, la şcoala comunală, la veghi sau la ceremoniile  de familie, plăcându-i jocurile şi dansul.

 Aceasta era natura umană a Marthei, o fată din ţinutul Galaure, un adevărat crin de câmpie.

Mântuitorul a atras-o, pe nesimţite, pe Crucea Sa

Dumnezeu are obiceiul de a vizita, prin suferinţă, sufletele Sale predilecte; este ceea ce spunea Tereza de Lisieux, a cărei tovarăşă de suferinţă şi de misiune va deveni Marthe: „Sufletele cele mai iubite de Tatăl Meu, îi spunea Isus, sunt acelea cărora El le trimite cele mai multe încercări, iar mărimea acestor încercări este chiar măsura iubirii Sale.”

Crucea va deveni marea sa şcoală, într-un veac înroşit de cruci cum omenirea nu mai cunoscuse vreodată, în afara celei de pe Golgota. Originalitatea şi privilegiul Marthei au fost că ea se va afla desemnată, aproape în pofida ei, ca port-drapel al crucii mântuitoare a epocii noastre.

Totul a început încă din copilărie - la şcoală, repede întreruptă, şi acasă la ea - prin boli tot mai grele şi multiple - ca lungime şi gravitate - care o reţineau adeseori acasă.

Însă adevărata sa suferinţă a început în noiembrie 1918. Marthe avea şaisprezece ani şi jumătate, când sănătatea i s-a deteriorat total şi rapid. Totul a început prin intense dureri de cap, care o făceau să sufere cumplit. I se întâmpla des să-şi piardă cunoştinţa. Medicii consultaţi erau dezorientaţi. La sfârşitul lui noiembrie 1918, Marthe a căzut în bucătărie: cu picioarele paralizate, nu putea să se ridice. Mobilitatea i-a revenit pentru câteva zile, dar vomita frecvent, iar la 2 decembrie a căzut la pat. O suspectau de meningită, sau de poliomielită. După o lună, boala părea să regreseze. În ianuarie 1919, paralizia părea că dispăruse, iar bolnava putea să umble din nou, cu moderaţie, ce-i drept. În februarie, cumplitele dureri de cap au reapărut, mai rele decât în anul precedent; să fi fost vorba despre sechele ale febrei tifoide pe care o contractase în fragedă copilărie? Marthe nu mai putea suporta lumina şi nici un fel de hrană. Uneori cădea în letargie. Medicii tot nu înţelegeau nimic.

Ea a intrat pe o cale a suferinţei care nu a încetat decât odată cu moartea sa. Mister care nu a revoltat-o. „Dumnezeu este mereu aici. El permite tot. Şi chiar când pare că se retrage şi ne refuză totul, El ne iubeşte întotdeauna”.

Au urmat douăzeci şi şapte de luni de paralizie, când Marthe de abia se hrănea şi, practic, nu vorbea. Isus i-a vorbit, dar ea a păstrat secretul. „Sprijinită pe credinţa mea şi pe Atotputernicul şi întărită de iubirea Aceluia care poate totul şi care mă favorizează cu ajutorul Său dumnezeiesc, în timp ce mă destinează unei misiuni, am avut cinstea să realizez, în pofida neputinţelor şi slăbiciunilor mele, amploarea planurilor Sale asupra mea.”

După aceea, Marthe L-a auzit pe Domnul spunându-i mai clar: „Asupra ta, am dorinţe infinite”, în acelaşi timp în care a descoperit că „între Dumnezeu şi om există un calvar, iar până la Dumnezeu trebuie să urci prin cruce.”

Numai sacramentele bolnavilor şi o primă apariţie a Sfintei Fecioare, la 25 martie 1921, i-au adus întărire şi uşurare.

În timpul acestui respiro, ea broda şi se ruga, obligată să rămână aşezată din ce în ce mai mult şi nedeplasându-se decât cu cârje. Călăuzită de Providenţă, ea citea Evanghelia -  „Cartea Cărţilor”, Imitaţiunea lui Cristos, Istoria unui suflet a Sfintei Tereza de Lisieux şi alte vieţi ale sfinţilor. Ea nota ceea ce o impresiona cel mai mult: „Iubirea nu are nevoie de nimic, numai să nu întâlnească respingere.” „Trebuie să fii într-o stare continuă de jertfă totală.” Într-o zi, după ce a închis cartea pe care o citea, a auzit o voce interioară care i-a spus: „Pentru tine va fi suferinţa.” Redeschizând cartea, a frapat-o o altă frază: „Lui Dumnezeu trebuie să-i dai totul.” Aceste gânduri s-au întipărit tot mai profund în sufletul său. Considera că aceste lecturi îi trasau, deja, calea. Şi într-adevăr, a găsit această frază (conjugată, de altfel, cu alte semne percepute): „De ce cauţi plăcerea când eşti făcută pentru durere?” Influenţată de aceste semne repetate, se gândea tot mai mult să se consacre Domnului. Se gândea la Carmel, în acei ani (1925) în care se pregătea canonizarea „micii” Tereza.

Dar chiar în acea perioadă, ea a acceptat să îndeplinească necondiţionat voia lui Dumnezeu: „M-am dăruit lui Dumnezeu în mod absolut, nu alegând să fiu carmelitană, ci nealegând nimic.” Însă la 23 de ani ea nu-şi făcuse alegerea definitivă.

1925: Marthe acceptă să fie „Victimă de iubire pentru Biserică şi suflete”

În noiembrie 1923, durerile de cap au reapărut, precum şi paralizia picioarelor, în timp ce  au început să o doară şi braţele. Medicii erau la fel de descumpăniţi; se părea că nu era de aşteptat vreo vindecare de la ştiinţa omenească.

Tuturor suferinţelor fizice li se adăuga încă una: Marthe suferea că este o povară pentru familie, mai ales că era conştientă că părinţii săi dispuneau de mijloace materiale precare şi că sănătatea mamei sale începuse să se degradeze.

Din 1923 în 1925, pradă unor lupte lăuntrice, ea ezita, căci Isus o invita tot mai insistent să-L urmeze pe calea cea mai grea, prin întâlnirile pe care le avea cu părinţi spirituali care îi vorbeau despre Pătimirea Sa. Dar un eveniment neprevăzut a îndemnat-o să ia hotărârea de a merge pe calea renunţării. Părintele Paroh i-a propus un loc pentru viitorul pelerinaj al bolnavilor la Lourdes. Marthe s-a grăbit să accepte. Peste câteva zile, el a venit din nou la ea şi i-a spus: „O altă enoriaşă a mea, foarte bolnavă, mi-a cerut să meargă la Lourdes şi nu mai am nici un loc, iar dieceza nu-mi mai poate atribui încă unul.” Spunând aceasta, el nu o putea privi pe Marthe în ochi. După ce a rămas, un moment, tăcută, realizând cum i se prăbuşea toată speranţa unei ultime şanse de vindecare, Marthe s-a simţit deodată învăluită într-o nespusă pace, apoi a spus: „Daţi-i ei locul, Părinte Paroh.” Mai târziu, i-a mărturisit unei prietene: „Din clipa aceea, am fost inundată de har.” Acest mare sacrificiu va fi sursa unor imense haruri, începând printr-unul cât se poate de important: dacă Marthe nu putea să meargă spre Fecioara Maria, de atunci Fecioara Maria va veni mereu la ea.

Această renunţare ocazională a precedat şi a pregătit oferirea ei ca jertfă perpetuă din 15 octombrie 1925. Ziua aceea a fost pivotul întregii sale vieţi. Căci Marthe a rostit în acel moment actul său solemn şi irevocabil de abandonare voinţei divine. Act pe care l-a reînnoit în mod mai aprofundat în anul următor, cu o angajare totală, cu o consacrare absolută pe care ea înţelegea să o trăiască pe deplin. Cu accente şi termeni inspiraţi de Duhul Sfânt, realişti şi, totodată profund mistici, ea s-a DĂRUIT, trup şi suflet, lui Cristos Mântuitorul, potrivit unei dinamici teologice fără greş, care face din demersul ei consacrator, unul dintre cele mai depline şi desăvârşite din câte sunt, după cel al Mariei şi al lui Iosif.

Actul de abandonare şi de ofrandă Iubirii şi Voinţei lui Dumnezeu

„Dumnezeule veşnic, iubire infinită, o, Tatăl meu! I-ai cerut totul micii Tale victime: ia, deci, şi primeşte tot!... În această zi eu mă dăruiesc şi mă consacru Ţie, în întregime şi fără întoarcere.

O, Preaiubitul sufletului meu, dulcele meu Isus. Numai pe Tine Te vreau… Şi pentru iubirea Ta, renunţ la tot. Dumnezeul meu, ia memoria mea şi toate amintirile mele… Ia cu totul voinţa mea. De acum, nu ce vreau eu, ci ce vrei Tu.

O, Isuse, ia-mi inima, toată inima mea; ea nu cere decât să-Ţi aparţină pentru totdeauna numai Ţie… O, Dumnezeule mântuitor. Ca victimă de iubire pentru Biserică şi pentru suflete, Ţie mă dăruiesc şi mă abandonez. Îţi dau totul!

Te iubesc, Te binecuvântez, Te laud, mă abandonez cu totul Ţie, mă refugiez în Tine. Ascunde-mă în sânul Tău, căci natura mea tremură sub povara unor crude încercări care mă copleşesc din toate părţile şi pentru că sunt singură, întotdeauna. Preaiubitul Meu, ajută-mă, ia-mă cu Tine. Numai în Tine vreau să trăiesc, pentru a nu muri decât în Tine. Ajută-mă!”

Această consacrare se poate rezuma astfel: lepădare de sine, abandonare totală lui Dumnezeu a întregii sale persoane. Din iubire pentru Domnul şi pentru răscumpărarea întregii lumi, prin acceptarea voluntară a suferinţei. 

Mai întâi, Isus a pus la încercare alegerea şi fidelitatea ei, apoi i-a acceptat ofranda, pe care o voia pură, iubitoare, încrezătoare şi fără nici o limită; adică imitarea cea mai desăvârşită a consacrării  Lui.

Marthe era în comuniune cu Fecioara Maria, după cum am văzut, dar şi cu sfinţii din cer. Şi, în primul rând, cu Tereza de Lisieux. Se ştie că ea o numea „ştrengăriţa”, căci între cele două se legase o frumoasă prietenie – parcă îşi făceau cu ochiul. Pe când aveau 15 ani, ele semănau cu toate tinerele de această vârstă. Mai apoi, ele au trecut prin „noaptea întunecată” şi s-au lovit de acea suferinţă care te obligă să cedezi, care răstigneşte, dar care permite lepădarea de sine şi abandonarea în voia lui Dumnezeu. Tereza şi Marthe au, efectiv, trăsături comune. Ele erau ca două surori.

Astfel în octombrie 1926 şi în vara anului 1927, când ea a recăzut  bolnavă grav, a mai fost încă ajutată de primele vizite ale Terezei de Lisieux, care a făcut-o să înţeleagă că trebuia să meargă mai departe decât ea, atât ca durată a vieţii, cât şi ca durere co-mântuitoare.

Sfânta Tereza i-a apărut de trei ori Marthei, încredinţându-i misiunea sa pe care să o continue şi să o extindă în lumea întreagă. „Oh, ştrengăriţa, va spune Marthe, pe un ton vesel care îi era caracteristic, mi-a lăsat totul în cârcă!” Tereza a invitat-o să-şi trăiască ofranda cu Isus răstignit, pentru Biserică şi lume.

„Doamne, sunt cu totul a Ta, dispune de mine, şi pentru că sufletele nu pot fi răscumpărate decât prin suferinţă, continuă în mine Pătimirea Ta mântuitoare.”

„Nu mai există eu…nu mai există al meu… Numai Tu, o, Isuse Preaiubit… Renunţ pentru totdeauna la mine însămi şi mă dedic în întregime rugăciunii, suferinţei, iubirii.”

În pofida suferinţelor sale crunte şi sfâşietoare, Marthe nu a revenit cu nimic asupra actului său de consacrare. Existenţa sa victimală începuse. Şi nu va înceta să crească până la răstignirea aproape permanentă.

În 1927 suferinţele sale s-au generalizat; pe lângă cap şi picioare, avea de acum mari dureri de braţe şi rinichi. La 25 martie 1928, ea a intrat în nimicirea sa care a început cu imobilizarea picioarelor, căci survenise un blocaj total al articulaţiilor membrelor inferioare. A trebuit, de atunci şi până la sfârşitul vieţii, să zacă pe un divan cu un vraf de perne aşezate la spate şi cu picioarele strânse sub ea. Şi a început să nu mai doarmă, să nu mai mănânce, să nu mai bea. Setea o va tortura toată viaţa dar nu va putea să bea. La 2 noiembrie 1928 a fost primită ca terţiară a sfântului Francisc. A fost perioada în care Satana, presimţind în ea un obstacol major în calea împărăţiei lui, a început să o chinuiască. Şi-a făcut o intrare zgomotoasă, dându-i cu violenţă un pumn care i-a zdrobit doi dinţi. Satanei nu i-au plăcut niciodată cei care se oferă pentru a salva suflete. Sfânta Fecioară i-a reapărut Marthei pentru a o consola. Şi Aceea pe care ea o va numi „Mămica mea iubită” va face asta adeseori.

Consumându-şi consacrarea, din 1929 Marthe nu şi-a mai putut folosi mâinile; braţele i-au paralizat, la fel ca întregul corp. Datorită picioarelor îndoite sub ea, părinţii săi nu o mai puteau ridica, fără să-i provoace puternice dureri, de pe divanul de pe care ea nu se va mai mişca. Ea nu mai putea să brodeze. În luna iunie i-au înţepenit degetele şi nu mai putea depăna boabele rozariului. Având în vedere evoluţia bolii, care se înrăutăţea neîncetat, toată lumea credea că sfârşitul ei era foarte aproape… şi totuşi i-a mai rămas peste jumătate de secol de trăit. Din acel moment, Marthe nu mai putea să facă nimic… decât să sufere şi să se roage! Şi astfel va contribui la salvarea unui număr incalculabil de suflete.

1930-1934: primii paşi într-o mare misiune

În 1930 se definitivase vocaţia victimală a Marthei. „Numai iubirea mă atrage. Cât mi-ar place să o transmit celorlalţi!... Eu sunt potirul Dumnezeului meu. Misiunea mea este ca, debordând de iubire, să-L fac iubit; trebuie, deci, să profit de toate ocaziile pentru a răspândi lumină şi adevăr. Căci Inima lui Isus nu este oare, în primul rând, deschisă copiilor? Iar aceştia îi dau multă iubire ca răspuns la iubirea Sa… Rugăciunea copiilor este atotputernică asupra Inimii lui Isus.”

Atunci Isus a acceptat dăruirea ei din 1925, confirmată prin atâtea dovezi de iubire şi prin consacrarea sa ca fecioară din 11 august 1930 care, din intimă şi personală, a devenit, într-un fel, eclezială , oficială. De câte ori nu se va spune, apoi, cu privire la Marthe: „Ea este Biserica!”

Identificată cu Isus răstignit

„Îl vreau cu totul pe Isus, pe Isus răstignit, pentru a deveni Isus mântuitor.”

La sfârşitul lui septembrie 1930, Isus i-a apărut Marthei şi a întrebat-o: „Vrei să fii ca Mine?” Răstignitul ştia că ea era gata să primească, în trupul ei, semnele rănilor Sale şi coroana de spini:  

„O, Isuse, Tu ai spus: nimeni nu îmi ia viaţa, Eu o dau de bunăvoie. Te implor, dă-ne nouă să suferim şi să murim ca Tine…de bunăvoie, cu sfinţenie, cu iubire… Să mor eu pentru ca ei să aibă viaţă.”

Şi El a sfârşit prin a o configura Pătimirii Sale, stigmatizându-i mâinile, picioarele şi coasta, ba chiar îndesându-i pe cap coroana de spini. Căci la începutul lui octombrie, Isus i-a apărut din nou, dar de această dată pe cruce, cerându-i mai întâi să-şi ofere mâinile: „Mi se părea, spune ea, că din inima Sa ieşea o suliţă care se despărţea în două raze pentru a-mi străpunge, una, mâna dreaptă, cealaltă, mâna stângă…” Apoi Isus a invitat-o să-şi ofere picioarele, ceea ce ea a făcut imediat, apoi a venit rândul pieptului, în care a primit o lovitură de lance. 

În sfârşit, Mântuitorul i-a aşezat pe cap cununa Lui de spini, „apăsând-o cu mare putere”, precizează Marthe. Terminând, Isus i-a spus: „De acum te voi numi mica Mea răstignită din iubire”; apoi, El a dispărut. Din acea vineri aproape în fiecare noapte, noua stigmatizată va vărsa lacrimi de sânge şi, în fiecare vineri, până la sfârşitul vieţii sale pământeşti, va retrăi Pătimirea lui Cristos: răstignită în trupul şi în inima sa, va trăi de atunci în fiecare săptămână Pătimirea, de la agonie până la ultimele cuvinte ale lui Isus pe cruce: „Părinte, în mâinile Tale Îmi dau duhul Meu.”

Paralizată total, ea devenise ostie şi se va consuma astfel, într-un mod pe care l-am putea numi „static”, cât timp va trăi. Vreme de cincizeci de ani, nu a dormit, nu a mâncat şi nu a băut niciodată nimic, împărtăşindu-se doar o dată pe săptămână şi confirmând, astfel – dacă mai era nevoie – cuvântul lui Isus: „Trupul Meu este cu adevărat  hrană, Sângele Meu este cu adevărat băutură.” Oare mai era ea încă de pe acest pământ? Căci nici locuitorii cerului nu mănâncă, nu beau şi nu dorm. Da, ea era, trupeşte, de pe acest pământ, căci avea ca misiune să sufere în trupul ei „ceea ce putea lipsi din Pătimirea Mântuitorului pentru trupul Său care este Biserica”: ea trebuia să ispăşească oceanul de păcate şi să sfinţească Biserica şi omenirea. Răstignită pe  „pomul” Crucii, ea nu putea  să dea decât cele mai bune roade pentru fraţii săi, oamenii.

În toiul acestei suferinţe se unea cu Isus în rugăciune de mulţumire: „Îmbrăţişez în fiecare zi şi cu o reînnoită recunoştinţă şi o reînnoită bucurie sarcina pe care mi-a încredinţat-o Mântuitorul şi Îi mulţumesc că a întipărit în mine viaţa sa de suferinţă şi euharistică.” Miile de vizitatori veniţi să-i ceară să se roage pentru ei au fost martori ai acestei bucurii.

Marthe îşi oferă, ca jertfă, ochii…

Se pare că în ajunul celui de-al doilea Război Mondial, ea a dorit să-şi ofere ca jertfă ochii, dar numai după ce a cerut voie de la Părintele Finet, ceea ce a şi făcut în iulie 1940. Căci ea a făcut ascultare toată viaţa sa.

Această ofrandă a fost primită imediat. Marthe a orbit. Totuşi, pentru a-i înţelege mai bine starea, nu este de ajuns să spunem că a trăit de atunci în întuneric: mai mult, pupilele sale erau atât de sensibile, încât cea mai mică rază de lumină naturală sau artificială putea să o facă să leşine de durere.

Este motivul pentru care Marthe a trăit în permanenţă, chiar şi înainte de războiul din 1939, într-o cameră fără lumină şi cu jaluzelele închise. Marthe a mărturisit odată că o rază de soare matinal care pătrunsese printr-o jaluzea ce nu fusese închisă bine, o făcuse să sufere mai multe zile de cumplite dureri de ochi şi de cap.

De acum, Marthe era gata să trăiască, săptămână de săptămână, până la moarte, Pătimirea divinului său Maestru.

Manifestări supranaturale. Când preoţii îi dădeau Marthei împărtăşania

Marthe a trăit, aşadar, timp de peste cincizeci de ani, Pătimirea Mântuitorului. De joia seara, de la ora agoniei din grădina Ghetsemani, până vinerea la orele 15, ea suferea atroce, trăsăturile îi erau convulsionate şi se destindeau numai la ora la care Domnul Nostru Isus Cristos şi-a dat sufletul pe cruce. Dar când durerile luau sfârşit, ea era ca moartă…şi nu se trezea cu adevărat decât duminica dimineaţa, la ora învierii lui Cristos (şi mai târziu chiar în cursul zilei de luni). Uneori, îndrumătorul ei spiritual, Părintele Finet, o readucea pe lumea aceasta „în numele ascultării”. Marthe se identifica cu divinul său model într-o dăruire totală. „Nu am niciodată impresia că patul meu este un pat, spunea ea, ci că este un altar, este Crucea!”

În plus faţă de suferinţele fizice, ea îndura suferinţe morale. Avea impresia că este părăsită de Dumnezeu, ca şi Cristos pe Cruce, când I-a spus Tatălui Său: „De ce m-ai părăsit?”

Timp de peste cincizeci de ani, ea nu a înghiţit nici un aliment pământesc, şi nici o băutură. Singura sa hrană era ostia.

Mărturiile preoţilor, care au vizitat-o pe Marthe Robin, exprimă admiraţia şi recunoştinţa lor. Dar toţi aceia care au avut bucuria să-i dea împărtăşania, povestesc, invariabil, faptul care i-a frapat cel mai mult.

„De fiecare dată, atestă, de exemplu, un Părinte iezuit, ostia a fost aspirată spre ea. Şi, imediat ce aceasta pătrundea în ea, Marthe intra în extaz.”

Un alt preot confirmă:

„În mai multe rânduri am fost însărcinat să-i duc împărtăşania. Prima oară, la masă, un preot mă întrebase: Aţi remarcat ceva? I-am răspuns că ostia îmi scăpase din mână. El mi-a explicat că întotdeauna se întâmplă la fel.”

În diferitele perioade ale vieţii Marthei, găsim numeroase mărturii în acest sens. Preoţii nici nu reuşeau să depună pe buzele Marthei sfânta ostie, că aceasta şi dispărea într-o clipită, fără ca ea să fi făcut nici cel mai mic gest de înghiţire. După câteva clipe, Marthe intra în extaz, răsuflarea îi era de abia perceptibilă, şi capul i se  apleca spre stânga. Atunci aveau impresia că numai trupul ei era acolo, un trup din care viaţa fugise, şi nu le rămânea altceva de făcut  decât să creadă şi să se roage.

S-au semnalat, de asemenea, o serie de cazuri de bilocaţie, când Marthe, la fel ca Padre Pio şi alţi mistici, fără a-şi părăsi patul, s-a aflat prezentă în acelaşi timp în alte locuri pentru a ajuta persoane în dificultăţi, fie fizice, fie morale, smulgând multe persoane de la sinucidere.

Avea, de asemenea, darul de a ghici conţinutul unei scrisori fără a-i fi citită, sau ghicea că o anume persoană care făcea anticameră venise doar din curiozitate, şi atunci cerea ca acea persoană să nu fie lăsată să intre la ea. Într-o zi, când un preot venise să o viziteze, i-a spus acestuia, la plecare: „La revedere, Părinte. În cer!” Preotul credea că ea se referea la sfârşitul ei apropiat; dar nu Marthe a murit, ci el însuşi, într-un accident de maşină.

La fel ca mulţi mistici care, prin suferinţele lor oferite, au salvat o mulţime de suflete, Marthe a fost chinuită toată viaţa sa de diavol. În Pătimirea pe care ea o îndura în fiecare săptămână, ea se lupta cu forţele iadului. Diavolul o lovea, uneori foarte violent, sau o arunca jos din pat; de fiecare dată când o ridicau, era rănită. Ea oferea lui Dumnezeu noile suferinţe pe care i le provoca duşmanul şi ca efect erau smulse din ghearele Satanei câteva suflete în plus. Când Marthe era încununată cu spini, duşmanul o lovea cu capul de perete, pentru a-i înfige şi mai adânc spinii. Alteori, el încerca să o facă să creadă că era osândită şi că, prin urmare, era inutil să sufere atât de mult. Cu trei luni înainte de moartea ei, diavolul i-a răsucit coloana vertebrală, ceea ce i-a provocat dureri insuportabile.

Ar trebui să evocăm şi relaţiile cereşti privilegiate pe care Marthe le-a avut cu alţi sfinţi: sfântul Iosif, a cărui „fiică şi protejată” se considera; sfântul Apostol Ioan, pe care îl vedea cu ocazia pătimirilor de vinerea; sfântul Francisc de Assisi, stigmatizatul care a vizitat-o de nenumărate ori pe Marthe. Ei îi plăcea să-i invoce pe „toţi sfinţii” din cer, cu care se simţea în largul ei datorită apartenenţei lor la acelaşi Trup mistic.

Într-adevăr încă de pe pământ, Marthe era în comuniune cu Fecioara Maria şi cu toţi sfinţii din cer. 

În pofida îndemnurilor parohului de a se păstra tăcerea privitor la toate acestea, ştirea s-a răspândit ca fulgerul, nu numai în Châteauneuf ci în toate împrejurimile, iar oamenii au început să vină, unii doar din curiozitate, alţii ca să se roage. Rapid, s-a produs un alt miracol, mult mai puţin vizibil, acela al convertirilor. Acest ţinut, care era, practic ateu, revenea progresiv la Dumnezeu şi începuse să se vorbească despre Marthe folosindu-se cuvântul „sfântă”.

Marthe, slujitoare a fraţilor săi

Dacă vocaţia Marthei era să-L urmeze pe Isus zi de zi, suflet pentru suflet, ea şi-a dăruit existenţa slujirii oamenilor: sânge pentru sânge.

Marthe îşi făcea probleme cu privire la a fi cât mai puţin posibil o povară pentru ai săi: pe ei îi primea într-un mod privilegiat, nevorbind niciodată despre ea însăşi, şi cu atât mai puţin despre favorurile şi intimităţile sale cereşti. Mereu caritabilă, nu vorbea niciodată de rău pe nimeni. Era simplă, simplificând persoanele şi dedramatizând problemele; nu moraliza, nici nu mustra; doar îşi parfuma şi îşi presăra spusele cu tuşe discrete ale harului. Şi, în aparenţă, rămânea un membru obişnuit al familiei.

Şi-a pierdut tatăl în iunie 1936, apoi mama - principalul martor al vieţii sale - în noiembrie 1940. Amândoi au murit în cea mai bună dispoziţie spirituală şi religioasă. Muribundă în spital, la insistenţa fiicei sale şi contrar avizului medicilor, care se temeau să nu moară pe drum, mama sa a fost readusă la fermă şi depusă lângă patul infirmei. Vineri, 22 noiembrie 1940, când mama ei a fost adusă acasă, Marta era, în mod aparent, fără cunoştinţă. Infirmierul a aplecat cu delicateţe faţa mamei asupra celei a Martei (care n-a dat nici un semn de viaţă) şi a aşezat-o pe mamă în patul ei, aflat perpendicular pe divanul Martei.

Atunci, Părintele Finet, i-a dat indulgenţa unei morţi bune, iar după câteva minute, mama Martei Robin, a murit. Chiar în momentul acela, Marta, care era tot fără cunoştinţă, a fost ridicată puţin, în mod miraculos, de pe divanul său şi a început să vorbească sufletului mamei sale timp de 12 minute. Părintele Finet a notat toate cuvintele Martei. Dar nu se ştia ce răspundea sufletul d-nei Robin, căci numai după cele 12 minute Marta a spus sufletului mamei sale: „Pleacă acum în lăcaşurile veşnice”, apoi a adăugat: „Măicuţă, intră în cer! Purgatoriul tău s-a sfârşit.” Apoi Marta a recăzut în tăcerea sa misterioasă, în timp ce sufletul mamei sale pleca drept în cer. Peste câteva zile, ea i-a confirmat Părintelui Finet: „Domnul mi-a cerut să fac purgatoriul mamei mele; trebuie să încep imediat şi timp de nouă luni să îndur o înmulţire chinurilor simţurilor, iar ultimele trei luni să îndur pedeapsa ispăşirii urmărilor păcatelor.” Iată cum concepea Marthe iubirea.

Marthe îşi pierduse tatăl şi mama. Or, se ştia bine că era complet paralizată, deci nici vorbă să se poată descurca singură: de ea se vor ocupa, acum, fratele său Henri şi Căminul. Oare de câte ori va avea ea ocazia să blesteme viaţa? Şi totuşi, nu s-a auzit de la ea nici măcar un cuvânt de revoltă.

Încă pe când mai trăiau părinţii, începând din 1930, renumele de sfinţenie al fiicei lor a anulat distanţele, a învins prejudecăţile, atrăgându-i, în mod invincibil, pe primii vizitatori spre umila cămăruţă întunecată unde strălucea scânteia dumnezeirii. A fost începutul unei procesiuni neîntrerupte a tuturor acelora care căutau o stare spirituală mai bună, un supliment sufletesc.

 Dar Dumnezeu vede mai departe. Providenţa Sa l-a adus pe un preot din Lyon, pe părintele Georges Finet, pentru a deveni îndrumătorul spiritual al Marthei: „Părintele”. Sosit la 10 februarie 1936 – cu tabloul Mariei Mijlocitoarea tuturor harurilor, pe care ea îl comandase – acest preot eminamente marian a primit de la Dumnezeu şi de la Sfânta Fecioară misiunea nu numai de a o asista  pe mica „ostie”, ci şi de a fonda un centru spiritual al iubirii, numit „Căminul carităţii”, unde se vor ţine Exerciţii Spirituale care vor aduce lumină în suflete.

Căminele Carităţii

Marthe a primit de la Domnul intuiţia că El va realiza, pornind de la Châteauneuf, o „operă a iubirii” pentru regenerarea întregii lumi. „Această operă a Mea va fi refugiul marilor disperări omeneşti care vor veni să găsească aici mângâiere şi speranţă… Vreau ca ea să fie un focar strălucind de Lumină, de Caritate, de Iubire.”

În aceste Cămine ale Carităţii, Cuvântul lui Dumnezeu va fi predicat, într-o cateheză de bază în cursul a cinci zile de reculegere în tăcere, de către un preot care va fi Părintele unei comunităţi de botezaţi formând o familie, cu Fecioara Maria ca Mamă. Totuşi, celor veniţi la reculegere ca să-i prezinte povara lor, Marthe le spunea, şi ea: „ne vom ruga.”

Iar în inima sa, ea îşi reînnoia ofranda de iubire lui Cristos încoronat cu spini.

La început au venit femei, apoi bărbaţi, preoţi, familii. Astfel că, după prima reculegere din 7 septembrie 1936, zeci de mii de persoane au venit să bea din Apa vie, prin Căminele care se răspândiseră în lumea întreagă. 

Rugăciunea şi jertfa Marthei vor susţine Căminele, aşa cum ele au susţinut noua şcoală înfiinţată.

La drept vorbind, apostolatul Marthei a început cu tineretul. Sfânta Fecioară a cerut mai întâi deschiderea, la Châteauneuf, a unei şcoli catolice de fete (căci Separarea din 1905 dusese la închiderea celei vechi). După mai mulţi ani de tergiversări, Marthe a obţinut-o de la Paroh în octombrie 1934. De la o şcoală primară cu 7 eleve, s-a ajuns, în şase decenii, la două colegii şi licee şi un colegiu agricol, toate având, în totalitate, aproape o mie de elevi.

În decursul dureroasei sale existenţe, Marthe a primit multe mame, mulţi copii şi tineri, începând cu cei de la şcoala Căminelor. Ea îi iubea, le spunea părinţilor că trebuie să-i iubească, să-i ajute, să-i înveţe să se roage.

Ea a primit, în total, un număr incalculabil de persoane, fiecare convorbire readucând o lumină, o speranţă, o mijlocire sigură. Vizita nu se încheia fără o scurtă rugăciune în comun.

Caritatea sa, fără limite, s-a întins asupra tuturor categoriilor sociale, de la cei mai nevoiaşi, la cei mai îndepărtaţi, ca misiunile. Atât pentru nevoile materiale, cât şi pentru nevoile spirituale.

Ea le scria, apoi a pus să li se scrie acelora care nu puteau veni să o vadă. Coresponda cu deţinuţii, le trimitea obiecte oferite de către vizitatori; era „coşul Marthei.” În acelaşi mod în care se ocupa de poverile acestora din urmă, până şi în veşnicia sa, cum ne-a asigurat Părintele Finet, ea îi urmărea pe condamnaţi, după modelul Terezei de Lisieux. Astfel l-a „însoţit” prin jertfa ei pe Jacques Fesch până la execuţia sa.

S-a jertfit, de asemenea, pentru Biserică, în special pentru Biserica instituţională: întreaga Ierarhie, de la preoţii diecezei sale până la Papa. Iar Dumnezeu ştie că aceasta a avut nevoie de sprijin, după vijelia post-conciliară. Dumnezeu i-a dăruit Marthei viziunea clară a evenimentelor de atunci şi din viitor. Astfel, ea a „asistat” la moartea lui Pius XI; l-a ajutat pe Paul VI să o proclame pe Maria Mama Bisericii (1964); ea a profetizat, cu el şi cu succesorii lui, noua primăvară a Bisericii: marile „Rusalii de Iubire”. Ioan Paul II a preţuit-o mult.

Conciliul îi datorează, cu siguranţă, mult, „schimnicei” din Châteauneuf-de-Galaure, fie că este vorba de rugăciunea sa, de calvarul său oferit sau de diferitele sale intuiţii, preluate apoi de teologi ca Părintele Garrigou-Lagrange, subjugat de ştiinţa supraomenească a acestei umile şi ignorante ţărăncuţe. Apostolatul laicilor în Biserică îi datorează enorm, prin iniţiativele fericite provenind din cămăruţa sa. Ea profetizase marea fecunditate a credincioşilor în slujba unei Biserici în criză momentană de preoţi. „Fiică a Bisericii” ca şi Ecaterina de Sienna, ea a purtat-o, aşadar, literalmente, pe aceasta în încercarea sa contemporană, precum şi în speranţa sa. Oare câte dintre mişcările numite ecleziale de astăzi, îşi au originea în taina cămăruţei Marthei? Câţi „gheţari” s-au topit şi câte ruguri au fost aprinse acolo!

Cine ar putea spune ce ne-a obţinut de la Cristos această Mieluşea jertfită a Lui, de câte rele ne-a ferit, „paratrăsnet” viu cum era!

 „Ca o ostie sfântă şi plăcută lui Dumnezeu”

Întrebată despre misiunea sa, Marthe a răspuns în 28 martie 1973:

 „Este o ofrandă. Viaţa mea este o liturghie continuă. Niciodată nu am impresia că patul meu este un pat. El este un altar, este crucea.”

Această „lungă liturghie” a Marthei era oferită în unire cu jertfa lui Cristos pe toate altarele lumii, ea o prezenta cu Isus Tatălui, „pentru sfinţenia şi apostolatul preoţilor Tăi preaiubiţi”.

Dar ea le reamintea şi tuturor laicilor demnitatea lor sacerdotală: 

„Orice viaţă creştină este o liturghie şi orice suflet în această lume este o ostie. Sfântul Paul a spus: „Faceţi din trupul vostru o ostie vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu.”

Ultima săptămână a Marthei

Luni, 2 februarie 1981, în sărbătoarea Prezentării la Templu, Marthe i-a mărturisit Părintelui Finet: „Diavolul mi-a spus că va merge până la capăt” Ea anunţase deja, la 21 aprilie 1930: „Sunt sigură că diavolul nu va dezarma cât timp va mai rămâne în mine o suflare de viaţă.”

Miercuri, 4 februarie, Marthe s-a împărtăşit pentru ultima oară pe acest pământ. „Doamne, Te iubesc, se rugase ea la 21 aprilie 1930, ochii mei avizi de infinit sunt aţintiţi mereu asupra Ta, care eşti binele meu; suspin fierbinte după cer, împărăţie a Iubirii, unde Tu eşti iubit fără văl şi fără sfârşit.” Ceasul îndeplinirii acestei rugăciuni se apropia, în sfârşit.

Ca de fiecare dată, după ce a primit Trupul lui Cristos, Marthe a intrat în extazul care dura optsprezece ore, dar din care Părintele Finet o scotea lunea dimineaţa în numele ascultării. Părintele Finet s-a rugat un moment în unire cu Marthe, apoi a plecat să se odihnească puţin. El avea 82 de ani.

 Joi, 5 februarie, ştiind ce spusese diavolul, Părintele Finet era neliniştit în timp ce continua să-i primească pe participanţii la Exerciţii. Seara, a urcat la Plaine şi a rămas lângă Marthe: ea a retrăit din nou agonia şi Pătimirea lui Isus. Totul s-a petrecut ca de obicei. El s-a retras pe la 22,10.

Vineri, 6 februarie 1981, Marthe Robin a suferit pentru ultima oară Pătimirea. Era prima vineri din lună. Pe la orele 17,00 - era, de obicei, momentul cel mai intens al Pătimirii - Părintele Finet a urcat la Plaine, după obiceiul său. A intrat în cameră şi s-a îngrozit. Totul era răsturnat. Marthe era lungită pe podea, lângă divan. Braţul drept al Marthei era îngheţat. „M-a ucis”, i-a spus ea Părintelui Finet, singurul care a auzit aceste cuvinte. Împreună cu cele două ajutoare, el a întins trupul Marthei pe divan şi l-a acoperit cu cuverturi. Apoi s-a rugat două ore în şir. L-a implorat pe Domnul, căci nu se putea resemna cu plecarea ei.

Pe la orele 19,00 i-a chemat pe colaboratorii săi. Trebuia să se încline în faţa evidenţei. Marthe îşi încheiase Pătimirea. În cea mai totală părăsire. Ca Isus.

Totul se săvârşise. În aparenţă, diavolul obţinuse o mare victorie. Dar, de fapt, începând chiar din acel moment, Marthe îi scăpa complet. Nu mai putea face nimic împotriva ei. Ea intra pentru totdeauna în pacea lui Cristos şi în adevărata Viaţă. 

„Pentru mine, Cristos Isus este viaţa mea. A muri va fi, deci, un avantaj total, pentru că marele efect al morţii va fi să risipească vălul de umbră care îmi ascunde o minune atât de adorabilă.” (3 ianuarie 1930) „În sânul fericirii veşnice, eu încă voi mai lucra neobosit pentru adevărata fericire (a celorlalţi)”.

„Dacă bobul de grâu nu cade în pământ şi nu moare, a spus Mons. Marchand, episcop de Valence lângă rămăşiţele pământeşti ale Marthei, el rămâne singur, dar dacă moare, aduce multe roade.”

Bernard Balayn

(„Stella Maris” nr. 379)

sursa: Revista "Regina Pacis",nr.249 din iulie 2011

O revista minunata in care veti regasi informatii despre Aparitiile Sfintei Fecioare si veti cunoaste vietile unor oameni minunati uniti in mod intim cu Sfanta Treime si Sfanta Fecioara

Revista apare o data pe luna

pretul unui exemplar este 2,5 lei

Abonamentele se primesc pe numele NEGOITA ELENA

la Oficiul Postal nr.9,Cod 031

Bucuresti 9,Sector

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu cele mai pretioase haruri si daruri !