1. Fiul meu, ţine seamă de imboldurile firii şi ale harului, care se bat cap în cap, deşi într-un chip atît de învăluit încît abia dacă omul luminat la suflet, avînd ochiul lăuntric ager, le ştie distinge. Într-adevăr, tot omul trage la bine şi, atît în vorbă cît şi în faptă, fiecare zice că vrea binele; şi tocmai de aceea, sub această arătare a binelui, mulţi se lasă înşelaţi.
2. Firea-i plină de vicleşuguri, şi pe mulţi îi trage în capcană ca să-i amăgească - de fapt pe sine însuşi avîndu-se pînă la urmă în vedere; căile harului sînt, în schimb, simple şi drepte, ocolesc pînă şi umbra răului, n-au nimic de-a face cu prefăcătoria, pe toate le îndrumă curat spre slava lui Dumnezeu, în care, de altfel, în cele din urmă, îşi află odihna.
3. Firea-i îndărătnică la răstignire, se înfioară la gîndul apăsării, nu vrea să se pună de bună voie sub jug; harul, în schimb, nu se sperie de răstignirea de sine, se împotriveşte poftelor şi simţurilor, caută supunerea, iubeşte îngenuncherea, nu umblă să hotărască după capul său, îndrăgeşte rînduiala, nu ţine să asuprească pe alţii, urmăreşte un singur lucru: să stea, să trăiască şi să fie sub mîna preaputernică a lui Dumnezeu; pentru Dumnezeu e gata oricînd să se plece cu umilinţă înaintea oricărei făpturi omeneşti.
4. Firea lucrează mereu pentru tihna şi folosul propriu şi aşteaptă într-una cîştig de la alţii; harul, în schimb, nu caută ceea ce este folositor şi plăcut sieşi, ci are întotdeauna în vedere ceea ce ar putea fi de folos pentru mai mulţi.
5. Firea primeşte bucuroasă onorurile şi închinăciunile; harul, în schimb, închină lui Dumnezeu toată cinstea şi mărirea.
6. Firea se teme de ruşinare şi dispreţ; harul, în schimb, se bucură ori de cîte ori se învredniceşte să sufere ocară pentru numele lui Isus (Fapte 5, 41).
7. Firii îi place huzurul şi tihna trupească; harul, în schimb, nu poate sta degeaba, ci bucuros se aşterne pe treabă.
8. Firii îi plac lucrurile rare şi frumoase, urăşte ce este ieftin şi grosolan; harul, în schimb, se bucură şi de lucrurile simple şi smerite, nu dispreţuieşte cele aspre, îmbracă voios chiar şi o haină ponosită.
9. Firea pofteşte la cele trecătoare, se bucură de cîştigul pămîntesc, se întristează de pagubă, se necăjeşte pentru cea mai mică vorbă de ocară; harul, în schimb, caută la cele veşnice, nu se lasă supus celor trecătoare, nu se tulbură pentru pagubă, nu se amărăşte pentru o vorbă de ocară: comoara şi bucuria lui se află în ceruri, unde nimic nu-i supus nimicirii.
10. Firea este lacomă, mai bucuros ia decît dă: tot ceea ce apucă şi ţine îi place să aibă pentru sine numai; harul, în schimb, e darnic cu toată lumea, nu caută ale sale, se mulţumeşte cu puţin, convins că mai fericitor lucru este a da decît a lua (Fapte 20, 35).
11. Firea trage la făpturi, e aplecată spre trup, spre deşărtăciuni şi vorbărie goală; harul, în schimb, trage la Dumnezeu şi la virtute, se leapădă de făpturi, fuge de lume, răstigneşte poftele cărnii, urăşte colindatul de colo-colo, se sfieşte să se arate în văzul lumii.
12. Firea primeşte bucuros alinări din afară, de la cele ce aduc măgulire simţurilor; harul nu-şi caută mîngîierea decît la Dumnezeu, rîvnind să-şi afle desfătarea - mai presus de toate cele văzute -, în binele ultim şi fără de pereche.
13. Firea face totul pentru cîştig şi pentru folosul propriu; nu-i în stare să întreprindă nimic de dragul nimănui; în orice faptă bună întrevede fie răsplata ce i se cuvine, fie una mai mare încă; fie prinos de laudă, fie alte foloase; firea trage mereu nădejde din cumpănirea faptelor şi darurilor pe care le face; harul, în schimb, nu se aşteaptă la vreun folos vremelnic, nu doreşte altă răsplată decît pe Dumnezeu singur; din cele cuvenite vieţii pămînteşti nu-şi doreşte decît atît cît îi trebuie pentru dobîndirea celor veşnice.
14. Firea se bucură să aibă prieteni şi cunoscuţi cît mai mulţi, se făleşte cu neamul şi locul obîrşiei sale, zîmbeşte celor puternici, linguşeşte pe cei bogaţi, măguleşte pe cei de-o seamă cu sine; harul, în schimb, îndrăgeşte şi pe vrăjmaşi, nu se laudă cu mulţimea prietenilor, nu pune preţ pe neam sau pe locul obîrşiei, decît dacă e vorba de virtute; îşi deschide inima spre cel sărac mai curînd decît spre cel avut, stă alături de cel nevinovat, mai curînd decît de cel puternic; se bucură alături de cel sincer, nu alături de cel ce linguşeşte; harul îndeamnă neobosit la haruri tot mai mari, ca, prin virtute, omul să se asemene tot mai mult cu Fiul lui Dumnezeu.
15. Aflată la ananghie şi strîmtorare, firea cîrteşte; harul îndură însă fără să crîcnească orice oropsire.
16. Firea aduce totul la sine, se zbate să-şi facă dreptate; harul, în schimb, atribuie totul lui Dumnezeu, de unde toate îşi au, de altfel, izvorul; nu se laudă, pentru sine, cu nimica bun, nu se încumetă să se mîndrească de nimic; nu stîrneşte vrajbă, nu pune spusele sale mai presus de ale altora; toate părerile şi cunoştinţele sale le supune înţelepciunii eterne şi cercetării ochiului dumnezeiesc. Firea e ahtiată să afle taine şi noutăţi; vrea să se pună pe sine în văzul lumii, ţine să adulmece cu simţurile cît mai multe; vrea să fie cunoscută, mereu de faţă acolo unde răsună laudele şi tămîierile lumii. Harului însă nu-i pasă de noutăţi şi lucruri de mirare, căci ştie bine că toate purced din străvechea stricăciune, că pe acest pămînt nimic nu-i nou cu adevărat şi trainic. Harul îndrumă simţurile la înfrînare, le fereşte de desfătările zadarnice şi de arătarea de sine; cele de laudă şi vrednice de mirare ştie să le învăluiască în umilinţă; în toate şi în totul ştie să caute folosul adevărat, rodul laudei şi cinstirii lui Dumnezeu. Nu-i place să vorbească în gura mare despre sine, ci în toate darurile primite urmăreşte un singur lucru: ca Dumnezeu să fie binecuvîntat, căci toate purced din mărinimia fără margini a iubirii sale.
17. Asemenea har e o lumină suprafirească deosebită, dăruită de Dumnezeu însuşi drept semn şi arvună a mîntuirii veşnice a celor aleşi; ea înalţă pe om de la cele pămînteşti la iubirea bunurilor cereşti: dintr-o fiinţă trupească face astfel una spirituală. Prin urmare, cu cît firea omenească este mai mult ţinută în frîu şi îngenuncheată, cu atît mai mare este harul revărsat asupra sufletului; cercetat astfel zi de zi, omul lăuntric se primeneşte necontenit, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
sursa : "Imitatiunea lui Cristos" de Thomas de Kempis
Dumnezeu sa va binecuvanteze cu toata splendoarea Iubirii si Milostivirii Sale !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu