1. Doamne Dumnezeul meu, Părinte sfînt, fii binecuvîntat acum şi în veci, pentru că aşa cum ai binevoit s-a făcut şi tot ceea ce înfăptuieşti este lucru bun. Slujitorul tău să-şi afle bucuria în tine, nu în sine însuşi sau în altceva: Tu singur, într-adevăr, eşti adevărata bucurie, Tu eşti nădejdea şi cununa mea, Tu eşti veselia şi cinstea mea, Doamne. Oare e un singur lucru pe care slujitorul tău să nu-l fi primit de la tine, şi încă fără nici cea mai mică vrednicie din partea lui? Ale tale sînt toate, tot ceea ce ai dat şi tot ceea ce ai înfăptuit. Sărac sînt eu şi în osteneli din tinereţile mele (Ps 87, 16), iar sufletul meu, nu o dată, se cufundă în amărăciune şi lacrimi, tulburat şi cutremurat sub pintenul patimilor.
2. Îmi doresc bucuria păcii, dulceaţa acelei păci pe care o dăruieşti fiilor tăi, pacea celor ce se hrănesc din lumina mîngîierilor tale. Dacă tu dăruieşti pacea, revărsînd bucurie cerească - inima slujitorului tău va fi plină de balsamul sfînt al evlaviei şi se va desfăta întru lauda ta. Dar dacă, cum se întîmplă atît de des, îţi ascunzi faţa, slujitorul tău nu va putea urma pe drumul poruncilor tale, ci se va prăbuşi în genunchi, bătîndu-şi pieptul cu pumnii: căci nu va mai fi cum a fost, pînă mai deunăzi, cînd strălucirea luminii tale îi încînta fruntea, iar oblăduirea aripilor tale îi făcea pavăză împotriva năvalei ispitelor.
3. Părinte drept şi pururi vrednic de laudă, a venit vremea ca slujitorul tău să fie trecut prin ciur şi prin dîrmon. Părinte preaiubit, e drept ca în ceasul acesta slujitorul tău să sufere ceva pentru tine. Părinte pururi vrednic de cinste, a bătut ceasul pe care, din toţi vecii, îl ştiai orînduit să vină: ca slujitorul tău să fie vremelnic înjosit pe cărările văzute ale vieţii, ca în schimb să poată trăi pe vecie cu sufletul alături de tine; cîtva timp ponegrit, umilit, micşorat în ochii lumii; cîtva timp asuprit de pătimiri şi beteşuguri sufleteşti, ca mai apoi, din nou, împreună cu tine, să reînvie în primenita lumină a zorilor veciei, pentru a fi preamărit în ceruri. Părinte sfînt, astfel ai rînduit şi astfel ai voit să fie; s-a făcut tot ceea ce ai poruncit să se întîmple.
4. Într-adevăr, a suferi oropsire şi amărăciune pe acest pămînt din iubire pentru tine, din partea orişicui şi ori de cîte ori voieşti -, iată darul dăruit de tine celor ce îţi sînt dragi. Nimic din ceea ce se întîmplă în viaţa aceasta nu se întîmplă fără prevederea, sfatul şi dreapta cumpănire a proniei tale. Bine îmi este mie că m-ai smerit ca să învăţ îndreptările tale (Ps 118, 71) şi să alung din inima mea toată mîndria şi trufia. Binevenită şi ocara ce mi-a acoperit fruntea, ca să caut mîngîiere la tine mai curînd decît la oameni. Amărăciunile m-au mai învăţat să mă tem de nepătrunsele tale judecăţi, după care atît cel drept cît şi păcătosul sînt puşi deopotrivă la încercare de tine, nu însă fără dreptate şi măsură.
5. Îţi mulţumesc că n-ai cruţat scăderile şi metehnele mele, ci cu loviri amarnice ai înmuiat cerbicia mea cu suferinţe şi strîmtorare multă, atît pe dinăuntru cît şi pe dinafară. Nimeni şi nimic nu va putea să-mi dea alinare, nici în cer, nici pe pămînt, afară de tine, Doamne, Dumnezeul meu, tămăduitorul ceresc al tuturor sufletelor, care pedepseşte şi miluieşte, coboară pînă la iad şi iarăşi înalţă (Tob 13, 2). Mustrările tale sînt deasupra capului meu, iar varga ta mă pedepseşte.
6. Iată, iubite Părinte, mă încredinţez cu totul mîinilor tale, îmi plec fruntea sub varga îndreptărilor tale. Loveşte umerii şi grumajii mei, fă să-mi plec cerbicia, înmoaie strîmbătatea mea cu dreapta tăriei tale. Fă din mine un ucenic evlavios şi plin de cuviinţă precum ştii bine că trebuie, astfel încît să pot rîndui întreaga mea purtare după voia ta. Mă las în mîinile tale, cu tot ce-i al meu, spre îndreptare: mai bine să fiu pedepsit aici pe pămînt decît în viaţa viitoare. Tu, Doamne, ştii totul şi fiecare lucru în parte, şi nici un ungher al conştiinţei omului nu-ţi este ascuns. Tu ştii dintotdeauna tot ceea ce se întîmplă, şi nu-i nevoie ca cineva să vină să te înveţe sau să te povăţuiască în legătură cu cele ce se petrec pe pămînt. Tu ştii preabine ceea ce este de folos propăşirii mele şi cît de mare-i preţul amărăciunilor şi încercărilor, precum curăţarea ruginei păcatului de pe sufletul meu. Fă din mine ceea ce vrei Tu, după bunul tău plac; nu dispreţui viaţa mea cea plină de păcate, mai bine cunoscută şi lămurită ţie decît orişicui.
7. Dăruieşte-mi, Doamne, harul de a cunoaşte ceea ce e vrednic de cunoaştere, de a iubi ceea ce este vrednic de iubit; de a lăuda ceea ce ţie îţi place mai mult; de a preţui ceea ce e mai de preţ în ochii tăi; de a lepăda ceea ce în faţa ta lepădătură este. Nu mă lăsa să judec după vederea scurtă a ochiului din afară; nu mă lăsa să-mi dau cu părerea după urechea omenească, cea atît de lipsită de pricepere, ajută-mă să pot cumpăni cu judecata limpede şi dreaptă, deosebind cele văzute de nevăzute; şi, mai presus de orice, fă să caut în toate şi mai presus de orice voinţa ta şi bunul tău plac.
8. În capcana amăgirilor cad simţurile omului ori de cîte ori se apucă să judece; se amăgesc şi iubitorii lumii de faţă, îndrăgind doar cele văzute. Să fie oare un om cu adevărat mai bun doar pentru faptul că altul îl socoteşte mai bun? Ori de cîte ori aduce laudă, amăgitorul îl duce de nas pe cel pe care-l amăgeşte, măgulitorul pe cel ce se umflă singur în pene, orbul duce de nas pe altul, orb ca şi el; beteagul duce pe altul, beteag ca şi el, în una şi aceeaşi capcană a înşelăciunii; cu adevărat orice laudă fără noimă devine astfel pentru om mai curînd prilej de ruşinare. Căci fiecare face cît face, atît întocmai cît apare în ochii tăi, cu nimic mai mult sau mai puţin, cum bine spunea, în deplină smerenie, Sfîntul Francisc.
Dumnezeu sa va binecuvanteze si sa va ocroteasca cu iubirea Sa infinita!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu