Sfânta Gemma Galgani (1878-1903)

După suprimarea napoleonică, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, criticile radicale sunt îndreptate în special împotriva vieţii contemplative, considerând-o inutilă pentru societate.

Măsuri administrative şi legislative îndreptate împotriva călugărilor şi călugăriţelor contemplative, toţi consideraţi ca abuzivi şi sterili pentru binele public: Maria da Gloria a Portugaliei îi alungă pe misionari, pretinde drepturi de patronat în Brazilia; Spania perioadei 1833-1843; constituţiile mexicane din 1857 şi 1917; Franţa anticlericală, care, în 1880, cere ca toate mănăstirile să posede o autorizaţie de funcţionare etc.
În faţa acestor măsuri punitive, confiscându-li-se mănăstirile, mulţi călugări şi călugăriţe sunt constrânşi să-şi găsească adăpost în altă parte sau să-şi redobândească, plătind sau prin alte mijloace, vechile case. Alţii intră în spitale, rămânând în serviciu continuu al bolnavilor; alţii emigrează în America sau în misiuni (iezuiţii), sau îşi găsesc o activitate în parohii.
Eroic a fost comportamentul călugăriţelor de clauzură.
Reduse la o viaţă de mizerie sau de supravieţuire, intră în spitale sau în diferite alte servicii sociale sau caritative, continuând însă în inima lor să ducă o viaţă exemplară. Lupta statului liberal, ajutat de masonerie, împotriva călugărilor şi călugăriţelor, fără arme, fără mijloace economice deosebite, luptă care vroia distrugerea uneia din formele de viaţă caracteristice şi proprii ale Bisericii, se va sfârşi cu înfrângerea statului şi cu victoria forţelor spiritului. Această întoarcere şi reluare silenţioasă şi lentă a vieţii comune se datorează deciziei de neclintit a acestor persoane consacrate, pentru care idealul evanghelic şi contemplativ reprezenta totul şi tot ce aveau, ca şi Sfântul Scaun şi superiorii lor generali ai ordinelor şi congregaţiilor respective. 

 Nicicând în istorie nu s-a verificat o victorie mai frumoasă şi mai eroică, în acelaşi timp, ca acea a persoanelor consacrate în această perioadă. Pentru viaţa internă a ordinelor şi congregaţiilor, rezultatul pozitiv al luptei cu liberalismul şi anticlericalismul se poate sintetiza în purificare şi reînnoire interioară, spirituală (cf. Dumea E., 567).
În timpul vieţii Sfintei Gemma Galgani, a fost ales Papă Leon al XIII-lea. El a condus Biserica din anul 1878 până în 1903. Acest pontificat coincide cu anul naşterii şi morţii Sfintei Gemma. Leon al XIII-lea s-a menţinut departe de orice tendinţă demagogică. El a intenţionat să scoată în relief principiile fundamentale ale creştinismului cu privire la drept şi la dreptate în stat şi societate împotriva concepţiilor unilaterale şi aberante, pregătind astfel terenul pe care trebuiau să-şi desfăşoare activitatea filosoful social, omul de stat şi cel politic. Acest lucru explică de ce enciclicele sale au fost adesea reeditate, traduse şi comentate, trezind o atenţie deosebită atât printre prieteni, cât şi printre duşmani (cf. Hertling L., 514).
Italia în era modernă a devenit un stat naţiune pe 17 martie 1861, când state peninsulei şi cele două Sicilii au fost unite de către regele Victor Emanuel al II-lea din dinastia de Samvoia. Roma însăşi a rămas un deceniu sub papalitate, devenind parte a regatului Italiei pe 20 septembrie 1870, data finală a unificării italiene. Guvernul a conceput o serie de proiecte colonialiste. Acestea ar fi trebuit să câştige sprijinul politic al naţionaliştilor şi imperialiştilor, care doreau reconstruirea Imperiului Roman. În 1895, Etiopia condusă de împăratul Menelik al II-lea a denunţat tratatul 1889 prin care se angaja să se supună politicii externe italiene. Folosindu-se de acest fapt, Italia a invadat Etiopia. Etiopia a primit ajutor militar din partea Imperiului Rus. Ca urmare, a acestui fapt, Italia acceptă ca întreaga Etiopie să intre în sfera de interes a Romei. Gemma Galgani s-a născut la 12 martie 1878 în sătuleţul Camigliano din Toscana, sătuleţ situat în apropierea oraşului Lucca. Tatăl, Henric Galgani, era farmacist, iar mama Gemmei, Aurelia, provenea din familia Landi. Creştini buni, cetăţeni înstăriţi, soţii Galgani au avut 5 băieţi (dintre care unul a murit în faşă) şi 3 fete. Gemma a fost al 4-lea copil şi prima dintre fete. În dimineaţa zilei de 13 martie, Gemma a fost botezată în biserica parohială Sf. Mihail. 

La nici o lună după naşterea copilei, familia Galgani se mută l-a Lucca. Aici, Gemma împreună cu Ionel (al 3-lea dintre copii) urmează o şcoală particulară condusă de surorile Emilia şi Elena Vallini. Mai târziu, aveau să urmeze şi ceilalţi trei mai mici: Antonel, Angelina şi Julieta. În ochii părinţilor, Gemma ocupa totdeauna primul loc, din cauza virtuţilor sale.. La această şcoală, timp de 5 ani, Gemma şi-a însuşit, odată cu pietatea, primele cunoştinţe şi îndeletniciri gospodăreşti. A învăţat îndată, chiar de la început, toate rugăciunile ce se recitau zilnic în institut, care apoi erau atât de multe încât, pentru a le recita pe toate. Era harnică la lucru şi învăţa cu uşurinţă tot ce i se arăta. Pentru aceste însuşiri, rare la o copilă fragedă, Gemma era foarte iubită în şcoală (cf. Agresti G., 9-19). Tatăl Gemmei veghea cu ochi atenţi grabnicul progres ce-l făcea ea în virtute şi învăţătură. În zilele de vacanţă o ţinea mereu lângă sine. Când trebuia să rămână împreună în oraş, tatăl o răsfăţa cu haine şi podoabe scumpe sau cu mâncăruri alese. Gemma se tânguia şi protesta adesea, spunând că nici nu merită şi nici nu doreşte aşa ceva. Cu totul alta era iubirea mamei. Doamna Aurelia era o adevărată sfântă şi unul din cele mai desăvârşite modele. Se ruga mult, se cumineca în fiecare dimineaţă, mergând la biserică chiar şi dacă avea de învins mari piedici.

Îşi iubea toţi copiii, pe Gemma, însă, o iubea cel mai mult, pentru că vedea într-însa darul lui Dumnezeu, mai bine ca oricare altul. Astfel, fiind conştientă de datoria sa, în loc să-şi piardă vremea în izbucniri zadarnice de iubire sensibilă, s-a apucat a cultiva cu toată grija în sufletul Gemmei germenii prematuri ai virtuţilor. Însăşi Gemma zicea că îndeosebi mamei sale îi datorează recunoştinţă că a învăţat-o să cunoască pe Dumnezeu şi să iubească virtutea.

Mama obişnuia a o lua în braţe şi, adesea cu ochii în lacrimi, îi dădea învăţături sfinte: "L-am rugat pe Isus să-mi dea o copilă; m-a mângâiat, este adevărat, dar prea târziu... Sunt bolnavă şi în curând va trebui să te părăsesc... Ascultă, deci, învăţăturile mamei tale!". 

Atunci începea să-i vorbească despre adevărurile de credinţă, despre preţul sufletului şi urâciunea păcatului, despre fericirea de a fi cu totul a lui Dumnezeu şi despre deşertăciunea lucrurilor din lume.

Altă dată îi arăta icoana cu Isus răstignit şi-i zicea:

"Vezi, Gemma, acest dulce Isus a murit pentru noi pe Cruce!" 

Gemma, deşi tânără de ani, era pregătită a primi taina sf. Mir. La prima ocazie Gemma fu condusă la biserica Sf. Mihail în Foro, primind taina Mirului din mâinile arhiepiscopului Nicolae Ghilardi, 

în ziua de 26 mai 1885. 

După primirea sf. Mir Gemma rămase să se mai roage: 

 "Am ascultat Sf. Liturghie cum am ştiut mai bine, rugându-mă pentru mama, când o voce mi-a vorbit în inimă: Vrei să-mi dai mie pe mama? Da! am răspuns eu, dacă mă vei lua şi pe mine!... Asta nu, îmi răspunse vocea, dă-mi de bunăvoie pe mama ta! Tu trebuie să mai rămâi cu tata. Pe ea vreau s-o duc în cer... Am fost silită să răspund că "da!", iar la sfârşit m-am grăbit spre casă...

Doamne, Dumnezeule!"  

Aceasta e prima convorbire cerească pe care o ştim din viaţa Gemmei. Când a intrat în casă, mama era pe sfârşite. 

A îngenunchiat lângă patul ei, a vărsat câteva lacrimi stoarse de cruzimea durerii, s-a rugat cu inima cutremurată şi a zis că nu se mai desparte de patul ei, până la cea din urmă suflare a mamei sale.

Dar tatăl nu mai putea s-o lase acolo; a trimis-o cu o cumnată de-a lui, cu doamna Elena Landi, în satul San Gennaro.

Mama a încetat din viaţă la 17 septembrie 1886, în etate de 39 de ani. Vestea a fost transmisă îndată şi Gemmei şi, cu atât mai admirabilă a fost resemnarea copilei de 8 ani, cu cât mai amară i-a fost durerea tristei despărţiri (cf. Fabro C., 20-26). 


Prima cuminecare a avut loc duminică 17 iunie 1887. 

Unirea cu Isus a avut o influenţă covârşitoare asupra micului suflet: 

"Mă simţeam tot mai departe de lume şi tot mai înclinată spre reculegere." 

Înainte de încheierea celor zece zile de exerciţii ea îşi propuse următoarele:

1.Mă voi mărturisi şi cumineca mereu, ca pentru ultima dată.

2.Voi vizita mereu pe Isus Euharisticul, mai ales când voi fi abătută. 

3.Mă voi pregăti de fiecare sărbătoare a Maicii Domnului cu acte de penitenţă, cerând în fiecare seară binecuvântarea Ei.

4.Vreau să fiu mereu cu gândul la prezenţa lui Dumnezeu.

5.Oricând va bate ceasul, voi zice de 3 ori: "Isuse al meu, îndurare!". 

Amintirea primei cuminecări nu s-a şters din inima Gemmei niciodată. 

În fiecare an se-ngrijea să sărbătorească această aniversare. 

Cu o astfel de ocazie, în iunie 1901, ea scrie părintelui sufletesc: 

"Ieri, părinte, avui o zi de rai: am stat tot cu Isus, am vorbit tot de Isus, am fost fericită cu Isus şi am plâns cu Isus... O, părinte, nu toate zilele sunt aşa! 

Petrec zile în care mă ruşinez de mine însămi...". 

Temperamentul firesc al Gemmei era vioiciunea, dar dovedea o exemplară stăpânire de sine. Ajunsese ca - din cauza reţinerii şi reculegerii - 

unii să o creadă ursuză sau semeaţă. 

Celor din familie nu le plăcea felul de a fi al Gemmei şi o mustrau mereu. Dar ea răspundea întotdeauna cu aceeaşi amabilitate.

În primăvara lui 1890 cele două mătuşi, Elena şi Eliza, se mută la familia Galgani iar Gemma se bucură de ocrotirea lor deosebită. Gemma manifesta multă compasiune, milă şi iubire faţă de săraci.

Era spre sfârşitul anului 1895 când Gemma primi cadou un ceas şi o cruciuliţă cu lanţ de aur. Într-o zi, pe când se întorcea acasă, îşi văzu pentru prima dată îngerul păzitor, care îi zise: 

"Giuvaerurile care împodobesc mireasa unui Împărat răstignit nu pot fi decât spinii şi crucea." 

Din acel moment ea n-a mai purtat nici o podoabă. 

Viziunile cu îngerul păzitor (şi cu Isus) au devenit ulterior mai dese, mai ales în zilele de joi seara, când Gemma îşi ţinea "ora sfântă". 

Era la 20 de ani, hotărâtă în sine să ducă o viaţă cu totul sfântă, departe de frământările lumeşti - deşi trăia în lume. Aşa se-ntâmplă că un tânăr dintr-o familie cinstită o ceru în căsătorie. Alarmată, Gemma ceru ajutor lui Dumnezeu s-o scape de încurcătură.

Îndată apărură dureri acute la rinichi şi şira spinării; medicii dau diagnosticul de tuberculoză. Boala se agrava, Gemma nici nu se mai putea mişca din pat, dar suporta eroic. 

Satana o ispitea cu promisiuni de vindecare. Gemma îşi reînnoi dorinţa de a deveni călugăriţă şi făcu votul castităţii pe viaţă. Într-o zi, după sf. Cuminecare, 

Isus îi zise: "Cutează, Gemma, te aştept pe Golgota!".

Ziua sărbătorii Inimii lui Isus, în 1899 cădea la 8 iunie (joia). 

Gemma relatează: 

"Era (joi) seara. Deodată şi mai brusc ca de obicei, simt o durere internă pentru păcatele mele... Reculegerii îi urmă răpirea simţurilor şi mă pomenii înaintea Maicii mele cereşti... Îşi deschise mantia şi mă acoperi cu ea.

În acel moment se arătă Isus având rănile deschise, dar din răni... ieşeau flăcări de foc. Îmi atinseră mâinile, picioarele şi inima. Simţeam că mor... dar Maica Sfântă m-a susţinut. După aceea... mă trezii îngenunchiată pe pământ dar simţeam o durere mare la mâini, la picioare şi la inimă. Mă ridicai să mă aşez în pat şi atunci observai că din părţile acelea îmi curgea sânge...". 

Gemma nu era prima şi n-a rămas ultima care să primească rănile Mântuitorului. 

Cel târziu până duminica, urmele acestora dispăreau aproape cu desăvârşire. În luna iulie a anului 1900 Gemma a primit urme vizibile ale cununii de spini, iar în prima vineri din martie 1901 a suferit în mod vizibil şi rănile biciuirii. În Evanghelii nu citim de vreo rană provocată de purtarea crucii; totuşi Gemma a primit şi o rană la umărul stâng, a cărei durere se menţinea timp mai îndelungat din cauza căreia, în acea perioadă, Gemma umbla aplecată spre stânga.
Întreagă viaţa Gemmei a fost o permanentă luptă cu sine. Din supunere, la cererea confesorului său, ea începu a-şi scrie jurnalul zilnic. Odată terminat, îl dă doamnei Cecilia de-l ascunse într-un dulap. 

Nu mult după aceea, Gemma "îl văzu" pa satana ieşind pe fereastră cu jurnalul. Deschise scrinul, dar caietul dispăruse. 

Înştiinţat de neplăcuta întâmplare, (aflat l-a 600 km de Lucca), părintele rosti exorcismele şi jurnalul reapăru, afumat ca de foc. 

Cu vârsta, înfrânarea era îndreptată spre păstrarea curăţiei, iar puritatea ei interioară se manifesta şi în exterior. 

Chiar şi în timpul îndelungatei sale boli, după cum declară unii, toate lucrurile atinse de Gemma căpătau o plăcută mireasmă.

Într-o zi Isus îi zise: "Pregăteşte-te fiică! Satana va fi acela care, prin lupta ce cu voia Mea o va dezlănţui contra ta, va săvârşi opera ce vreau să se împlinească cu tine"... Tortura satanei se şi dezlănţui, mai întâi împiedicând-o la rugăciune:

"Eşti o tâmpită că te rogi unui răufăcător care te ţintuieşte cu el pe cruce", îi zicea diavolul; adesea, în disperarea lui furibundă, o tortura chiar fizic. Uneori o arăta ca fiind posedată: "O, Dumnezeule! Am fost în iad, fără Isus, fără Maica mea, fără îngerul meu!" exclama ea epuizată. Dar toate încercările satanei nu făceau decât să grăbească urcuşul Gemmei spre perfecţiune, începând cu reculegerea mistică, flacăra iubirii şi ajungând la logodna mistică. Stările ei de extaz se succedau în orice timp şi loc. Sf. Euharistie o întărea în lupta sufletească şi în misiunea sa de apostolat. În luna mai 1902 boala o asaltă din nou. Isus îi zise: "Doresc o ispăşire mare, mai ales pentru păcatele şi sacrilegiile cu care Mă vatămă slujitorii altarelor." Gemma se oferi total. Până şi stomacul i se blocase. Pentru o perioadă de vreo 20 zile ea se însănătoşi brusc şi perfect; dar la 9 septembrie recăzu. Începu febra, vărsături de sânge iar palpitaţiile inimii (care-i îndoiseră 3 coaste) încetară.

Gemma îşi dorea un refugiu:

"... nu vrea ca trupul meu să fie nici atins, nici măcar văzut de cineva, căci e al lui Isus!" 

Astfel o mutară din calea celor curioşi, într-un apartament vecin. La 24 ianuarie 1903 Gemma îşi trăia ultimele dureri, încercări şi ispite, cu o totală resemnare; se arăta mereu mulţumită şi zâmbitoare. 

Cu 3-4 zile înainte de moarte trupul ei firav, 

numai piele şi oase, devenise atât de greu încât trei persoane robuste 

abia dacă o putea întoarce în pat.

"Nu-s eu aceea care atârnă aşa greu", şoptea Gemma. 

Era povara pe care de bunăvoie o luase asupră-şi. Suferinţele din Vinerea şi Sâmbăta Mare ajunseseră la apogeu. Era ora 1 după masa, în Sâmbăta Paştelui (11 aprilie) 1903, când sufletul Gemmei îşi luă zborul spre Grădina atât de mult dorită. În traducere: 

"Gemma Galgani din Lucca, fecioară preanevinovată, care abia împlinind al cincilea lustru al vieţii sale, mistuită mai mult de flăcările iubirii dumnezeeşti decât de puterea bolii, în ziua de 11 aprilie anul 1903, înainte de Duminica Învierii Domnului, a zburat la nunta cerescului său Mire. 

De ziua Înălţării Domnului, în 1940, Preafericitul Părinte Papa Pius al XII-lea o ridică pe Gemma Galgani la cinstea altarelor (cf. Agresti G., 170-188).

Istoria acestei sfinte, atât de aproape de timpul nostru şi de viaţa obişnuită a marii majorităţi a oamenilor, pare de necrezut, din cauza unor fenomene neobişnuite, ce s-au petrecut în decursul scurtei sale existenţe pământeşti

(cf. Blăjuţ E. 159).

sursa : http://universalyes.blogspot.com/2011/06/sfanta-gemma-galgani-1878-1903.html

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu acele harurile care vor face ca inimile voastre sa fie transformate in puritate si iubire!